România Liberă, aprilie 1945 (Anul 3, Nr. 207-230)

1945-04-01 / nr. 207

[ Pagina 2-a PREFAȚĂ IA O CONVORBIRE C­el mai mare dintre prozatorii români în viață și unul din cei mai mari prozatori ai țării III noastre din toate timpurile, este și un luptă- RHi­tor. Un luptător cu condeiul și cugetul său su­­­p minat, care a știut să înțeleagă, să vadă și să­­ simtă durerile și năzuințele poporului, care s’a­u integrat acestor năzuinți și care a știut să le oglindească în cărțile sale, să le dea trup și expresie, să le facă vii, să ni le spună cu toată forța lui de evocare calmă, străfundă și une­ori, întunecată. La Mihail Sadoveanu, arta scrisului se îm­pletește cu viața însăși a poporului, efortul artistului de a cuceri noui trepte și mereu noui posibilități de evocare se leagă neîntrerupt de celălalt efort al omului și cetățeanului de a înțelege și a trăi istoria neamului său. Și se face așa că acest mare romancier istoric al nostru, cel mai evocativ și mai atent aplecat spre îndemnurile și pildele trecutului, este și unul din cei mai prezenți scriitori și cetățeni ai țării, mobilizat de conștiința și meseria lui care devine astfel mult mai mult decât o simplă meserie: o mi­siune. Și întru îndeplinirea misiunii sale, Mihail Sadoveanu izbutește să unească tradiția istorică cu năzuința către vii­tor, să ridice materialul pe care viața din umbră și ceruri a poporului și a trecutului, îl păstrează ca un pământ bun și tăcut pentru holile viitoare. Mihail Sadoveanu ilustrează prin viața și opera lui, admirabila și necesara unitate dintre tradiție și progres, care se rezumă, la urma urmelor, în în­temeierea actului de artă și cultură pe viața trecută și viitoare a poporului. Intr’adevăr, Mihail Sadoveanu este un scriitor popular în acest îndoit înțeles, că el răspunde nevoilor și as­pirațiilor adânci ale poporului,­ exact în măsura în care cu prezența lui cetățenească știe­ să-și înalțe întotdeauna sta­tura acolo unde era pusă în joc chiar cauza poporului, a po­porului mare și, anonim, a țăranilor și muncitorilor. Și tocmai fiindcă este prezent prin viața și opera lui la singurul post și în unica ipostază a cărturarului — în miezul cauzei populare — cel mai mare prozator al țării avea să fie, cu ani în urmă, alături de muncitorii sfârticați cu junghierul și împușcați cu gloanțe de cea mai neagră reacțiune, aceia a gărzii de fier, tocmai de aceia, el avea să fie și una din pri­mele victime ale atacului fascist-legionar împotriva culturii naționale. E încă prezent în mintea tuturor Românilor, rugul pe care inconștiența asasină a gărzii de fier l-a ridicat în pie­țele publice din cărțile lui Mihail Sadoveanu. Dar flăcările care au încins o clipă opera lui, nu făceau decât să proecteze — ca niște stindarde fierbinți — lumina și prezența fierbinte a scriitorului în slujba poporului său, ele nu făceau decât să confirme locul de luptător și scriitor al oamenilor pe care-i ilustrează cu demnitate și prestigiu cărturarul moldovean. De aceia, astăzi când lupta poporului său se apropie de marea biruință, când istoria neamului se întemeiază pe cu­cerirea drepturilor și a dreptății lui, astăzi când nația în­treagă pornește de pe întinsurile câmpiilor, din sălile uzine­lor, de pe băncile universităților și din birourile întreprinde­rilor, la marea întrecere a ridicării producției, care e însăși ridicarea țării și un moment hotărîtor din lupta către­ de­plina ei eliberare, deaceia — spuneam — ne-am adresat azi scriitorului și cetățeanului Mihail Sadoveanu ca să defi­nească el însuși, prin cuvântul său, rostul și chemarea scrii­torului român în miezul acestui efort, al acestei întreceri a țării, datoria și dreptul intelectualului de a fi prezent la această întrecere, cu tot ce el are mai bun întrânsul, cu viața și opera lui. Maestrul Mihail Sadoveanu ne-a primit în casa lui de pe strada Romei, în biroul de lucru pe a cărui masă erau deschise două dicționare latinești, mărturisind munca între­ruptă la o pagină de istorie, la un efort de tălmăcire și de restituire în actualitate a cine știe cărei fraze antice. Glasul scriitorului e domol și șoptit aproape ca și tonul cald și învăluit al evocărilor sale. Fața mare și nițel aspră i se luminează toată sub câte un zămbet ușor, ce nu lunecă niciodată! până’nto’un hohot, e parcă o sfială sau o amărăciune afundă, o conștiință subterană care-1 păstrează mereu pre­zent, atent și grijuliu față de fiece întrebare, o gravitate sim­plă, firească, neafectată ce trădează o conștiință a răspun­derii, conștiința de care un adevărat cărturar nu se poate despărți niciodată. Și Mihail Sadoveanu are, într’adevăr, această conștiință a rostului și răspunderii sale în viața neamului său. Când i-am spus că-l citesc din clasa a treia primară, mi-a răspuns abia zâmbind: „Da, cred... Eu am crescut multe generații din țara asta... Câte­odată, mi se pare că v’am crescut pe toți...” Acest înțeles educativ, dar educativ într’o accepție care depășește catedra și băncile școalei, pentru a se întinde până’n marginile țării și chiar dincolo de ele, până’n rându­rile cele mai umile sau cele mai țanțoșe ale populației, este desigur caracterul operei și firii lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul acesta este pentru noi toți o Academie vie, un învățător și un prieten de la care cărturarii țării — tineri și bătrâni — nu vor istovi de a afla izvoare și îndreptaruri. Iar îndemnul pe care Mihail Sadoveanu îl rostește as­tăzi când formulează datoria scriitorului român în lupta de întrecere și ridicare a producției țării românești, este mai mult decât un îndemn: este o profesiune de credință. Mirosi Parasch­ivescu G AUREL BARANGA: I m­­a statuilor Să nu râzi de mine Când mă vezi stând de vorbă noaptea cu statuile. Oamenii cumsecade Ce se'ntorc satisfăcuți acasă !­­ La căminurile încălzita Dela festinuri somptuoase Șî de la amejîtoara jocuri de cărți Duc două degete la tâmple Și tac acolo un gest ciudat Dar asta n'are nici o importantă. Iubesc mimica sîatuîlor Ci­nostirii devin domnii ăștia orari, urcați pe socluri de bronz îmbrăcați în redingote vetuste, guleraji, senini și candizi smî fac cu ochiul și buzele lor lipite capătă glas Unii povestesc glume deșănțate Al ții aversuri galante Și fo­i sunt bine dispuși.­­ Im plac grozav domnii ăși ia în redingotă Eternitași în bronzS. Dar într'o noapte Când n'o să ne vadă n'merî, Șî sergentul din col­­a să tragă un pui de somn Am să fur redingota asta somptuoasă Și o să se'nvelesc pa tine în ea Pe sine pui de om fi vânzător de ziare. ' Ce-ți învelești picioarele în jurnale umeda __ȘS­ fî­­ie fi fie cald până la primăvară.____________ imánk [Hera! ÎNDEMNUL cărturarului (Urmare din pag. l­ a) Desigur aceasta e datoria inte­lectualului. El nu poate sta deoparte mai cu seamă într’o societate în care e atâta de făcut și unde rânduiala nouă e doar o schemă pe care tre­buie s’o aducem la îndeplinire. Datoria intelectualilor Eu cred — continuă maestrul Miha­il Sadoveanu — că datoria intelectualita­­ții noastre «fie ca, acum, când­ se des­­chide o perspectivă nouă, posibilități noui pentru poporul întreg’și pentru in­­telectualitatea noastră [UNK] când ea nu mai e închisă în zidurile în care a fost până acuma — adică ziduri prii care orice sforțare a fost paralizată, se află într’un moment când putem porni drept înainte și când avem posibilitatea ca țara noas­tră să se încadreze­ în mișcarea spre progres a întregei lumi. Au fost până acum unii intelectuali care au ostenit in„ îr’una, alții care au așteptat un moment mai prielnic, alții cu un­­ temperament mai aprig de luptător, care au luptat neostenit, dar astăzi lumea se preface din temelii. Acum e momentul ca intelectualitatea noastră să se unească pentru această da­­torie pe care trebue să ne-o plătim pen­­tru poporul nostru. — Dar, maestre, nu numai ca o datorie impusă, ci și ca un bun ce-l are de câș­tigat scriitorul chiar pentru profesiunea lui... Bătălia aceasta a producției, în a­­gr­icul­tură ca și în industrie, în măsura în care-l antrenează și pe scriitor, nu cre­deți că-i va deschide perspective noui pentru scrisul lui, pentru lărgirea ori­zontului și adâncirea problemelor pe care și le pune ca scriitor­? — Am credința că da. Și am credin­ța că întrecerea aceasta de ridicare a producției se va face cu mai mare ușu­­rință decât cred unii ce sunt mai mult sau mai puțin sceptici. Desiguur, ar tre­bui să fie prezent fiecare scriitor ce simte această datorie... Căci dacă nu simte... Eu sunt unul din cel ce i-am îndemnat, din primul moment pe cama­­razii mei, în orice împrejurare, când am venit în contact cu colegii mei de litera­tură, să fie alături de eforul de ridi­care popular. Nu fac nici acum decât să.i îndemn la aceasta. — Dar poate sunt unii scriitori, cu o operă de valoare, care au rezece­ strict scriitoricești de a se încadra acestei stră­­danii... — Eu nu merg din punctul de vedere egoist, ci din acela a unei datorii pe care mi-o cer mie însumi. Momentul a­­cesta prin care trece poporul astăzi noștri." Am fost un exponent al dureri­lor­ și al revendică­­rilor poporului meu Necesitatea Interioară — continuă mun­­cstorul Sadoveanu, și glasul său domol capătă acum o asprime și un accent categoric—am avut­ o întotdeauna in mine Orice rând pe care lu am scris am avut grijă să fie în sensul umanității, al blân­deții și al înțelegerii între oameni și in măsura în care am înaintat în­­ vârstă, lucrul acesta s’a accentuat Am fost un exponent artistic al dure­rilor și revendicărilor mute ale poporu­lui meu... trebue să meargă spre chemarea nouă și întrecerea pe care le-o propune de­mocrația, desigur că răspunsul afir­mativ e în interesul lor. Și dacă sunt unai ce nu înțeleg acest lucru înseam­­nează că n’au urechi de auzit și ochi <de văzut... Dar mă gândesc la ceilalți ln ce mă privește, activitatea mea ca intelectual nu se limitează la artă pură. Eu sunt un om care pot scrie un manifest, un articol de gazetă, pot ține o conferință și orice e nevoie... Sunt mulți scriitori însă care eu nu­mai talent și mai puțină inteligență. Vorbesc de talentul nativ, nesprijinit pe cultură și inteligență, fiindcă exis­tă șî asemenea scriitor. — In acest sens și lăutarii au talent... — Desigur. Și orice talent e res­pectabil. Noi avem mulți scriitori de talent, și mult mai puțini care să-și sprijine talentul pe inteligență și cul­tură. Lipsa de cultură Generația mea a fost o generație de cărturari care au învățat foarte temeinic. Oamenii ieșiți acum cincizeci de ani din școli aveam cunoștințe complecte, înțe­legeam foarte bine limba franțuzească, eram mai cititori de literatură europea­­nă, așa că generația mea a fost o gene­rație bine legată de ideile largi umani­tare, de mișcările generoase. In măsura in care a venit reacțiunea și s’au îngustat orizonturile ajungând până la sălbătăcia sângeroasă a legio­narilor, în măsura aceasta reacțiunea a câștigat oameni de partea ei, au fost in­telectualii cu spații limitat, strâns în­gustat ca de ochelarii unui cal. Sunt sigur că ultimele generații de in­telectuali suferă din lipsa de cultură. La noi am spus-o întotdeauna, educația e de­­ făcut in primul rând păturii condu­­cătoare și nu țărănimii. Țăranii sunt oameni care au educația lor veche, bună cuvi­nța lor, felul lor de a înțelege viața, etica lor, ei traesc in ritualul și sunt educați — bineînțeles numai ceea ce privește suflatul și bunele raporturi intre oameni. Ceea ce le lip­sește lor e legătura cu viața modernă, cu elementele de civilizație nouă, cu teh­­nica modernă. Pe când pătura conducătoare dela noi e lipsită de această educație funda­­mentală. Ea nu a realizat nici bani, nic onești funcționari, nici oameni cu tra­­gere și inimă pentru idealuri. Au fost mai degrabă niște oameni vicleni decât inteligenți. — Cred­ că aceaștia se explică mai ales prin faptul că accesul a fost închis ma­rilor pături populare... — Intr’o interpretare științifică a isto­riei, aceasta e explicația, însă — spre pildă — în Rusia s’a ales totuși o pă­tură intelectuală cu totul alta decât la noi, o pătură intelectuală generoasă ce s’a ridicat încă din secolul trecut și a stat cu eroism în fruntea ideilor salvatoare pentru popor. Pătura noastră de intelec­­tuali suferă poate de o veche influență medit­eraniană sau bizantină care a falsi­ficat omul, făcând dîntr’visul un juiseur și un profitor, pe când „inteligența” ru­sească a avut oameni mai expansivi, mai adânci, mai dintr’o bucată. Cu ridicarea poporului care se înfăp­­­tuește astăzi, asemenea oameni vor tre­­ce și la noi in rândurile de frunte, pri­menind astfel păturile conducătoare de până acum și ridicând într’adevăr țara. E destul de târziu, mă pot socoti mul­țumit cu aceste mărturii ale scriitorului Sadoveanu, ce valorează cât o profesiune de credință. Și într’adevăr, aceasta e convorbirea noastră de astăzi, fiindcă ea ne arată în­se măsură scriitorul este ținut să ajungă pe caile lui proprii, prin însăși preocuparea și meșteșugul său prin efortul și munca lu­i de produc­ție intelectuală, acolo unde ce plămăde­ște viața de mâine a nației întregi, in mijlocul poporului muncitor dela sate și orașe în miezul, fierbinte al luptei, al nădejdilor și strădaniei lui. Iar biruința poporului rămâne deopo­trivă și aceea a cărturarului său. m. r. p. *r SĂ ATINGEM CÂT MAI MULT ȘI SĂ INTRECEM ETAPELE In momentul de față, văd deschise toate porțile spre viitor. Datoria noastră, a scriitorilor, e să atingem cât mai mult și să depășim etapa a­­ceasta. Mă gândesc însă că lucrul a­­cesta n’are să se facă cu ușurința cu care discutăm. Vor fi greutăți, dar se face­ totul cu mult mai ușor și mai re­pede decât își închipuie cei ce stau cu fața le trecut, cei care exprimă fe­lurite reticențe și nemulțumiri sau strâmbă din nas-Din acest punct al il­tare de vedere eu i-am îndemnat întotdeauna pe scri­itori, arătându-le că nu există pentru ei posibilitatea de a realiza o viață mai bună și mai liberă decât în cadrul unei reale democrații populare. Eu personal sunt îndemnat la a­­ceasta dintr’un vechi devotament al meu pentru poporul pe care l-am ser­vit și din care socotesc drept realitate a vieții noastre naționale: — țăranii. Ei îmbracă toată ființa neamului nos­tru: sunt 83 la sută din populație. Eu văd în țărănimea română începutul acesta de viață bogată a poporului nostru, prin ridicarea ei. Și această ridicare se face desigur cu ajutorul intelectualității și al muncitorimii, pentru că muncitorimea reprezintă o locomotivă a istoriei. Etapele ridicării și ale­­’ții, salvării poporului Când acest popor va intra in întregul luî în viața noastră și va ridica poten­țialul neamului, noi vom fi salvați ca popor. . Prima etapă a acestei întreceri cred că va fi o agricultură intensivă reali­­zată prin toate mijloacele, pentru că țăra­nul nostru să poată sta alături de oricare agricultor de pe pământ. A doua etapă ar urma să fie defalcarea unei părți din țărănime ce se va duce în industrii, fiind­că asa se va soluționa aproape in chip (WlomcA chestiunea pământului, iar pe de altă parte România trebue să devină și o țară industrială, iar nu numai una agrară. Pentru cei ce au urechi de auzit amin Așa încât la întrebarea du­mit­ale dacă intelectul­ și scriitorii îndeosebi N­icolai vas­ievici Gogol — de la a cărui naștere se­­ împlinesc, la S6­ de ani — e una din figurile cele mai complexe, mai ciudate și mai atrăgătoare ale literaturii ruse. Ceea ce izbește în primul rând pe cercetător este varietatea­ lu­crările sale: „Serile din cătunul Dicanca”, „Mirgorod”, „Taras Bulba”, „Nuvelele fantastice”, (Caleașca, Jucătorii, însemnările unui dement, Nașul, Mantaua, Portretul), Povestirile, în parte neterminate, (Dimineața unui om de afaceri, Procesul, Lacheul, Roma, Bulevardul Nevschi), Sufletele moarte, Revizorul, Că­sătoria, Iarmarocul din Soro­­cineț, Noaptea de Mai și Răzbu­narea groaznică, sunt de fapt sfețele felurite ale aceleiași lumi și ale acelorași poeme. E lumea care împânzește țari­nile, târgurile și orașele Ucrai­nei. Ale unei Ucraine când len­­­ta, când dinamizată, când mit­i­­fică, feerică, prodigioasă, când dură. Gogol descrie cu răbdare, fără să se grăbească, cu atenție și cu o mare gri­je pentru detalii pei­sajele și oamenii. E o lume com­plectă din care nu lipsește nici o forță a naturii, nici o tărie a pă­mântului și a firii, nici o clasă a acestei societăți care­ așteptase încordată, înfrigurată, reforma agrară din 1861. In orice moment al vieții sale și în orice problemă, scriitorul a­­­cesta nu se îndepărtează de vâ­na populară, de vâna folklorică. Gogol, spre deosebire de sema­­nătoriștii noștri, nu vede în de­scrierea lumii țarinilor și târgu­rilor, numai ceva decorativ, pi­toresc. Ci el regăsește în ființele cestea și în situațiile în care sunt ele angrenate, toate problemele unei societăți și, chiar mai mult, adică însăși problemele omului. Boierii, boiernașii, funcționarii aceștia decrepiți, fără interes, indiferenți față de durerile și vrerile obș­­ei și în acelaș timp față de viață, sunt niște oameni goi, cenușii, cari vegetează, niște oameni cu sufletele cicatrizate, niște suflete moarte. Gogol reu­șește să-i scoată din această le­targie doar prin intervenția fan­tasticului care apare­­ aici ca un protest, ca un element dinamic, ca fin element care revoluționea­ză cursul atât de înămolit al a­­cestor vieți. Literatura lui e o literatură de protest. Gogol era un om pasio­nat. „Sufletele moarte” îi trezeau și îngrijorarea și disprețul care provoacă satira. Să nu reacțio­nezi la durerile din jur, să nu participi la o lume care căuta să se înnalțe și ale cărei posibilități se reveleau atât de luminos în șezătorile de la iarmaroace, era dovada unui suflet sărăcit, mort. Puținătatea aceasta sufletească nu se cunoștea pe ea însăși, ci făcându-și despre dânsa o ideie cu totul contrară, era plină de îngâmfare și foarte satisfăcută de ea însăși. Și în felul acesta oamenii se compromiteau mereu mai mult, deveneau din ce în ce mai caraghioși, deslănțuind ho­hotul de râs al tipografilor cari imprimaseră romanul „Sufletele moarte”, al cititorilor, al poste­rității. Râsul condamnă fără re­curs și purifică. Iar toate acestea proveneau din­­tr’o mare dragoste a scriitorului pentru ceea ce era bun, curat, mare în țara lui și din grija pe care o avea el pentru viitorul locurilor și oamenilor. Gogol e un scriitor poporan în cel mai nobil înțeles al cuvântu­lui Folklorul este la el tezaur prin excelență al poeziei și al simboalelor. Limba lui tainică însuflețește ca un vrăjitor natu­ra și silește natura să-și desvă­­luiască feeriile. Ii găsim cu greu un scriitor care să-i sumene. Doar, peste veac, în Spania, Federico Garcia Lorca. In acelaș timp el creiază o lu­me aproape complectă, de unde nu lipsește nici lașitatea, dar nici eroismul, nici puținătatea sufletească, dar nici iubirea care rodește. Și treptat, treptat, scriitorul ni se înfățișează nu numai ca un bard al Ucrainei, ci și ia un cân­­tăreț al omului de pretutindeni, care, dasă biciuește și îneacă în hohote de râs ale cititorilor, su­fletele moarte, apoi și exaltă iu­birea, eroismul, sacrificiul. Tată de ce ,chiar după 136 ani, opera lui ni se pare încă actuală. NICOLAI YASUJEVICI GOGOL GOGOL GAT !-A PRODUS LUI HITLER S GO. NAȚIONAL-SOCIAUSMUL (Urmare din pagina l­ a) sosrea drepturilor de autor ale lui Hit­­ler în străinătate la 1.000.000 de dolari. Hitler mai câștigă un alt milion de dolari în calitatea lui de editor de zia­­re. Proprietatea ziarului partidului „Voelkischer Beobachter”, fu acordată lui Hitler. Când naziștii luară puterea, a fi văzu citind „Voelkîscher Beobach­ter”, era un semn de fidelitate. Fie­care funcționar — și sunt nouă milioa­ne — se grăbi să se pună în regulă cu regimul. „Voelkîscher” cumpără îndată un zgâ­­rie-nori modern ce ocupă aproape un cartier întreg din Muenchen și internele la Berlin o imprimerie pentru a scoate o ediție pentru Germania de Nord. Când Fuehrerul întră în 1938 în Viena, el aduse cu el editorii și publiciștii lui. Astfel putu să vândă o ediție austria­că din Voelkischer Beobachter, in 500.000 de exemplare. Goering, dictator al economiei germane Goering a făcut afaceri­ pe o scară mai mare. Fiu al unui guvernator al Sud-Estului African, crescut la Lichter, fetele, — un fel de Saint-Cyr al aristo­crației prusiene — în tovărășia Princi­­pilor de Coroană și a altor aristocra i milionari, el avea gusturi mai costisi­toare decât șeful să. Rămas­ după război, fără bani, Goe­­ring fură avionul ce aparținea armatei și pe bordul căruia se întorsese de pe front și fugi în Danemarca, unde își câștigă viața luând călători și dând lecții de pilotaj La Berlin, în 1932, Goering, deși pre­zident al Reichstagului, era unul din cei mai faimoși califi ai Capitalei. Când fu însă în fruntea poliției pru­­sace, el își luă însărcinarea de a în­cheia imediat contracte în valoare de o jumătate de miliard de mărci și un val de bani Se revărsă în buzunarele sale. Intr’un singur an el avu patru case în Germania și un castel la Caprî și începu să le împodobească cu tapi­serii și capodopere vechi, furate din muzeele ce le avea „in pază’’. Bavaria oferi fiului ei 40.000 de hectare de pă­dure de primul rang. Dar aceasta fu nimica toată in com­parație cu beneficiile pe care le realiza cu Planul de patru ani, a cărei direcție ii fu încredințată de­­ către Hitler, în Octombrie 1936. Goering putea spune fiecărui industriaș ce credit putea ob­ține, câți muncitori trebuia să aibă și cu ce salarii, ce cantitate de materii prime putea obține și la ce preț. In câteva luni ajunse să facă el însuși par­­te din Marea Industrie. In inima celei mai bogate regiuni industriale din lume, Rensnîa și Westfalia, el strânse mine de fier și de cărbuni,­ în cel mai mare cartel din istoria germană — Goering­­werke. Pe u­rmă Hitler se duse în Aus­tria și Goeringwerke inglobă Alpine Montan Aktien Geselschaft, companie importantă producând cea ma­i mare cantitate de esență sintetică. La începutul războiului, Goering po­seda cea mai celebră casă din Germa­nia „Karen Hall” zidită în inima unei păduri plină de vânat, aproape de Ber­lin, la Scheffheide, un luxuos castel în vârful munților, deasupra celui al lui Hitler, la Berchtesgaden, palatul roșu neogotic construit pentru preșe­dinții Reichstagului și o modestă lo­cuință într’o regiune din Iugoslavia, celebră prin tocurile sale, locuință ce nu avea decât 18 camere și ca „Mare Vâ­nător” german, poseda o duzină de case de vânătoare ce aparținea Hohen­­zollernilor. Pe urmă când FritJi Thyssen, al doilea mare îndstriaș al țârii,­ fugi din Ger­mania, lăsând, spre marele lui regret, în urmă toate bunurile lui (capitaluri și uzine reprezentând o valoare nomina­lă de 80.000 de dolari) legea nsz­sts. Pentru confiscarea bunurilor trădători­­ior fu imediat invocată. Vastul cartei „August Thysen” fuzionă cu Gosrings­­werfe ©. Joseph_Cs © e5s­be8Sj elictishiop a3 scrisului și radioului Ascensiunea financiară a rivalului lui Goering, Joseph Goebbels, fu deasemeni întemeiată pe o mare înțelegere a posi­bilităților de îmbogățire fără cauză pe care le oferea Statul totalitar înainte de a descoperi pe Hitler Goebbels scri­sese piese fără succes. „Vagabondul” și „Semănaul însângera”, încercarea lui de roman, „Michhael”, fu ridiculizată de critici. O lună după venirea lui Hitler la pu­tere, nici o piesă, nici un roman nici un film nu putea apare în Germania fără aprobarea lui Goebbels. Ca minis­tru al propagandei, putea să excludă tot ce voia. Puterea lui absolută asupra industriei cinematografice fu suficien­­tă pentru a constitui o avere. Ministrul propagandei începu să-și strângă averea­, într-un fel care-l su­pără chiar și pe Fuehhrer. Puțin îna­inte de venirea lui Hitler la putere se căsătorise cu fosta soție a doctorului Quandt, unul din primii financiari ai Reich-ului și fua­se­ră el și pe fiul aces­teia, un băiat de 12 ani. Când trupele de asalt începură domnia teroarei­­ la Berlin, Goebbels arestă pe doctorul Quandt pentru „activitate antirevolu­ționară”. El fu liberat în schem­toul unei „cauțiuni” de patru milioane de mărci. După nici o săptămână, doctorul Quandt stabilea, în favoarea fostei sale soții, o pensiune alimentară de un milion­­ de mărci. Cât despre valoarea pensiei a­­cordaă fiului său, pe care Goebbels o luase la el, ea nu e nici până astăzi cunoscută. Ziarul lui Goebbels, „Der Angriff” (Atacul) ar fi prosperat în chip autoi­mat, dacă Goebbels ar fi vrut să aș­­tepte. Dar el se înțelese cu șeful „Noua Uniuni a Muncitorilor Germani’, pen­tru a face din ziar un oficios al „Uniu­nii”, cu una din cele m­ai frumoase operații de difuzare din istoria jurna­lismului, de vreme ce noua uniune gru­pa mai mult de 23.000.000 membri. Cabinetul lui Hitler, în prima lui se­siune, dă­du lui Goebbels puteri depline pentru a aduna fonduri necesare ges­tiunii ministerului propagandei. Unul din prim­ele sale acte­au să pună mâna pe radiodifuziune. Taxele guvernamentale asupra pro­prietăților funciare trebuiau să se plă­tească nu Tezaurului Național, ci Cass d’ Ministerului Propagandei. In 1938, aceste taxe totalizau 240.000.000 mărci. Pe urmă Goebbels reglementă între­prinderile de publicitate din Germania. O taxă de licență și redevențe anuale fură cerute fiecărei companii de afișaj și publicitate. Un decret semnat de Hit­­ler dădu ministrului Propagandei com­plectă discreție pentru a fixa nivelul sarcinilor de plătit, după caz, acest ni­vel putând fi modificat după împreju­rări Toate acestea îngăduiră lui Goeb­bels’ să ducă o viață largă. Locuința sa, una din cele mai frumoase proprietăți din Europa, se află în frumoasa Insula Schwanenwerder, pe unul din lacurile din apropierea Berlinului. Marii șefi naziști au pus în felul a­­cesta deoparte sume substanțiale pentru zile negre depuse în bancă sau învestite în polițe­­ de asigurare în țările neutre. Când de curând s’au publicat cifrele a­­cestor „plasamente” — printre alte­— și cele făcute de G­oering, cumpărări­­ de „ranch”-uri în America de Sud, — Gest­apo­ ul amenința pe aristocrații și industriașii germani, al căror grup m­o­­narhist fu ținut responsabil de ajunge­rea acestor informații în străinătate. (După Jean Somerton) BUCURESTIUL TREBUE SA DEVINĂ UN ȘANTIER ȘI UN OGOR (Urmare din pagina l-a) Prerdatua!, eternul h­asscian buc­urește^n Dacă în centru casele stau­­ipl­e și înghesuite până la sufocare, spre periferie vântul bate generos pereții. La dreapta nimeni, stân­ga nimeni, în față drumul te­­stal ® maidanui. Nu, nu se pot plânge oamenii ds lipsa­­ „spațiului vital” Sunt străzi întregi încă țn pariié­­rfia Bucureștiului, străzi este un mod de a spune, fiindcă strada presupu­ne un minimum de organizare ur­banistică, dar însfârșit sunt străzi întregi unde casele sîau­ resfirate­­ a zeci de metri una de alta și unde cumetrele își dau bună dimineața de la o prismă la alta. — M’auzi tațo Anico, m’auzi? Și ca un ecou de pe alt versant al mumtcîui. — Te aud, țață Veto, te aud. Intre ele nu se a^ă nici o vale nici un munte. Maidanul. Așa cum îl știți. Cutii de conserve, cadavre de animale în putrefacție și tot el formează doșetinta gospodăriilor U­mi­tr­o­fe. Deasupra tuturor preocupărilor e­­dilitare și urbanistice, maidanul bu­­cureșttean e in floare. I­n Cămăroaia oamenii se organizează După cum­ sm mai spus ultimii cincisprezece ani n’au schimbat prea mult fața periferiei. Ultimii ani. ul­­timile luni în special trebue s’o schimbe, încearcă s’o modifice. A trecut și peste periferia orașu­lui aripa neagră a războiului. Lecția a fost aspră, grea, dar aduce cu ea și multă învățătură. Lipsurile (i o­­bligă la activitate pornită din iniția­tivă proprie. In Dămăroaia, oamenii s’au adu­nat, e’au sfătuit. — E greu vecine­ : Jii — E greu. — Nu e una, nu e alta, unde o să ajungem? Și așa, au pus mâna pe hârtete au’ început să răstoarne pământul. — Aici ceapă, aici usturoi, dincolo salată și lângă zid varză. Și astăzi unul, mâine­akui au răs­colit bine pământul de n’a mai ră­mas petec neînsămânțat, iar Marin Sulică căruia -i revine cinstea de a fi dat începutul și-a răsturnat și grădina. — Păcat că nu ai fost inainte s’o fi văzut. Mnunăție. Aveam niște tulipe că venea urnea din centru să se vadă și să le admire. Și când bă­­tea seara vântul de vară era para­disul Pe pământ. Ei, dar nu e timp de poezie­.. Am răsturnat-o și am pus aici salată, dincolo spanac și în rest â«ap­ă,­­ v i Toți gospodarii au făcut la fel­ și Dămăroaia a început o între­cere: cine seamănă mai mul și mai cu folos. I — Și să dai­ pe aici când o da­iasă ,să spuneți și ’neavoastră ale cui sunt mai bune. In Colentina, oamenii se codesc­­ Dacă tn Dămăroaia, oamenii s’au pus pe lucru și Încă foarte serios târgoveții de prin Colentina stau și se codesc. — A fost foarte greu, îmi poves­tește Ion Marinescu Inițiatorul ace­­leiaș munci in cartierul cu pricina. — Toți obișnuiți să cumpere de la oltean. Le-am explicat că s’ar putea să vină timpuri grele, când n’ai să ai de unde cumpăra fiindcă țara tre­bue să îngrijească de altele și atunci au obiectat că n’au unelte. Acu am făcut rost de unelte și de sămânță.. începând de mâine poimâine tot, pământul o să fie răscolit. Nici un petec nelucrat. Maidanele împrejmui­te, Jocuri virane pe care proprietarii cm de gând să clădească până să pună ei temelia o să punem noi să dea rod, maidanele astea părăsite, indiferent ale cui ar fi. curțile, oa­menilor, totul o să fie răsturnat, în­cepem munca curând. —­ Dămăroaia, zic eu mai nult. ca să-i văd reacția, a început.o de mult. — De când? sare omul ca fript. — Nu știu de când, dar a început-o — O s’o facem și noi... Și mai bine. Să treceți pe aici. Săptămâna viitoare și n’o să mai­ cunoașteți mai­danele. Le veți găsi negre de pământ proaspăt răsturnat. Fiindcă dacă-i vorba să ne-o ia Dămăroaia înainte, pot să știe că au deo face cu noi. Așez­i, oameni buni? Ä iggüäM Comietul de acțiune al Studenților de la Facultatea de Medicină Umană din Timișoara, convoacă pe studenții din această categorie pentru Sâmbă­tă 31 Martie a. c. ora. 15 p. m. La Colegiul Onescu (str. Mircea Vodă 5). Hotărîrile se vor lua cu orice număr de membrii.­­ In conformitate cu hotărîrile luate de biroul executiv al C. G. M­. pentru ca legăturile morale și admi­nistrative dintre Sindicate, Unten­ și C. G. M. să fie cât mai strânse sunt convocați pentru zilele de 19. 20 șî 21 Aprilie pe str. Calomftrescu 8, orele 10 dîm. toți președinții de sin­dicate, secretarii și casierii Sindicate­­lor affliate Uniunii Sindicatelor din Porturi .\ Transporturi din țară.

Next