România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-09-11 / nr. 37
POEZII de Adrian Păunescu Arhivă politică Şcoala, acest prim criteriu Ne intră din nou în atenţie o categorie de intelectuali care, o dată cu toamna, o dată cu fiecare toamnă, coboară în tranşeele unei responsabilităţi unice, o responsabilitate aptă să modifice faţa viitorului, prin gestul simplu şi modest al înmînării abecedarului, această carte primă a fiecărei generaţii. Abecedarul e astăzi gratuit. Gestul învăţătorului trebuie de asemeni să aibă o anume gratuitate, acea dezinteresare aleasă ce se numea cîndva apostolat. Să ne înţelegem : cîteva dintre poverile mari ale instituţiei şcolare, poate cele mai grele — fiindcă sunt materiale — au fost preluate de noi, de obşte şi de stat, printre altele şi pentru ca gestul învăţătorului să fie degajat, să se poată concentra asupra naturii sale stricte, să poată căpăta eficienţa şi nobleţea actului pur pe care trebuie să-l reprezinte învăţătura. In sfîrşit, ne putem concentra asupra acestei chestiuni fundamentale, acordîndu-ne un răgaz pe care împrejurări istorice vitrege nu ni l-au dăruit cîndva, ieri, alaltăieri, cînd propagarea învăţăturii, ca şi dobindirea ei, reprezenta un eroism, o abnegaţie de un fel deosebit. Am trăit cîndva într-o vreme cînd deşteptăciunea şcolită era fapt de excepţie, fiind prea multă cea desculţă, cînd sîrguinţa diurnă a propagării învăţăturii trebuia să se cheme apostolat. Prin consecinţă omul cu şcoală se bucura de un imens prestigiu, un prestigiu pe care l-am abolit intr-o vreme, în chip brutal şi cu triste urmări, aşa cum de un imens prestigiu se bucura învăţătorul, dascălul, profesorul, apostolul — figură centrală a vieţii spirituale şi sociale româneşti. Va trebui azi sâ restaurăm aceste prestigii, transformîndu-le din excepţie în bun curent, în valută diurnă, normalizînd circuitul valorilor, conform unei prescripţii de loc economice, ci spirituale, asupra căreia gîndise cîndva învăţatul mitropolit Simion Ştefan : banul cel bun va trebui să alunge banul prost, banul fals, ca fi pe făuritorii de bani falşi. Profesorul trebuie să fie un făuritor de bani buni, iar şcoala noastră, ca monetărie a valorilor umane la plan naţional, poate şi trebuie să lanseze numai moneta bună, stăvilind consecinţele fostelor inflaţii provocate de fabricile de diplome—cite au fost—de monetăriile ilicite care lucrau sub firma instrucţiunii sau chiar in numele ei. Trebuie deci să depistăm aceste firme false sau măcar pe purtătorii de hîrtii fără acoperire, de cecuri măsluite cu care se opera cîndva în numele pitacului onest, trudit amarnic, dar iluzoriu pe piaţă. Ne trebuie deci o aspră şi bărbătească disciplină financiară, aşa cum am instaurat-o în economie, acea disciplină şi rigoare a valorilor care începe de la catalog. In mîna cui se află el ? Trebuie să-l dăruim în chip absolut învăţătorului. Ceea ce înseamnă că, după gestul deschiderii abecedarului, urmează catalogul. Cîndva, după cum se ştie, exista o proastă ierarhie în catalog, care începea de la A şi se isprăvea cu Z, printr-o confuzie nu de semne ci de semantică. A însemna Averea, I însemna Ierarhia, P însemna Protecţia, Z însemna Zădarnic. Puteai deci liniştit să te numeşti Avram, Arghir, Anghel, Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Caragiale, în catalog tot la Z nimereai, fiindcă înaintea acestor majuscule se îmbulzeau caracterele pitice, literele fără nici un caracter, sau poate că tocmai de aceea... Acest de aceea care definea harababura, ordinea falsă, neorînduiala unei orînduiri sau neorînduiala unui moment istoric oarecare, a fost înlocuită — trebuie înlocuită —, cu o severă ordine, ordinea care începe cu abecedarul și isprăvește cu notele din catalog. Gestul învăţătorului, gestul cu care aplică notele trebuie tocmai de aceea să fie incoruptibil şi pur. De vreme ce-i dăm abecedarul, să-i dăm cu toată încrederea şi catalogul. Ca şi în justiţie, (dacă justiţia poate fi pură !), ca fi în faţa lui Dumnezeu, ca să fiu mai explicit. Nimeni şi nimic nu trebuie să impieteze asupra acestui gest al învăţătorului de la care începe totul: „Deodată un punct se mişcă... cel dinţii şi singur, tatâl Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatal"... Tatăl este chiar el, ÎNVAŢĂTORUL. Şi nimeni altcineva ! Nici măcar tatăl copilului sau preşedintele Consiliului Popular al comunei X, Y sau I. Şi să nu uităm că acesta este primul act de justiţie, că injustiţia pe acest plan vexează sau mutilează primul şi ultimul om pe scara umanităţii — copilul. El, deci învăţătorul, hotărăşte prin 3, 5 sau 10, cine va fi contabil la cooperativă (dacă ştie matematică), cine va fi crescător de vite (dacă ştie zoologie), cine va fi crescător de oameni (dacă ştie pedagogie sau politică), cine va fi crescător de păsări Phönix (dacă îi descoperă pe Eminescu, sau pe Arghezi, sau pe Barbu, sau pe Blaga, sau pe sine însuşi — şi dacă nu arde pretimpuriu, sau dacă nu renaşte din propria cenuşă). Desigur este criteriu prim, adică cel care nu contează decit prin valoarea ulterioară, dar avem nevoie de acest criteriu prim. Eu, cel puţin, am nevoie de acest prim criteriu, după care totul capătă o ordine : „...cel dinţii şi singur tată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...* Societatea noastră are nevoie de acest criteriu, iar documentele de partid şi de stat, noua lege a invăţămîntului, recomandările celui de al X-lea Congres, îl învederează, îl subliniază, îl transformă într-un punct de interes naţional. Vom înflori ca naţiune numai prin şcoală, prin învăţătură, prin ştiinţă şi cultură, iar aceasta însemnează în primul rînd criterii, disciplina criteriilor. Tocmai de aceea, în acest septembrie, nu-i doresc învăţătorului decit demnitate şi criterii. Succesul va urma. Paul ANGHEL România literara Deşert de amor Voi doi nu existaţi. Ceaţa aprobă cînd cade, faptul că sînteţi deşert voi sînteţi o părere ; şi ca probă n-am cui să-i dărui ura sau gîndul că îl iert. Refac mereu un soclu de piatră umilită, şi pururea tîrîndu-mă pe poate, sînt ca un peşte straniu care mereu vomită în cale-i rîul strict unde să moare. Punct fix In capul meu acelea, acestea, celelalte, întinse sînt la soare ca nişte peşti săraţi urechile pe ţeastă ca două ţesturi calde, cu mîini enorme pipăi podişul plin de fraţi, îmi duc ursita singur, sub clopotul de vată, un corp la întîmplare, cu mina mă arată, şi mina, la-ntîmplare, cu-un deget mă arată, şi degetul cu unghia m-arată. Imn Ce este potrivit să facem, dacă în tot ce s-a ivit, capul gîndeşte iar genunchiul nu ni se pleacă umilit ? iar pe acela ce ne este deasupra — ca soldat şi om — îl lăudăm pentru că poate trăi, fără să-l lăudăm. E de purtat o rădăcină pînă la starea ei de flori, n-o condamnaţi dacă arată pămînt şi ghimpi, adeseori. Cîntăm un cîntec care spune sub colţii fiarei şi pe colţi că nu, nu ni s-a dat vreun ordin, să izbucnim în cîntec toţi. Capul gîndeşte. Plecăciunea am dezvăţat-o de a fi. N-avem ce face, sîntem teferi, n-avem ce face, sîntem vii. Amintirea războiului Entuziaşti şi optimişti ca o orchestră de alămuri, entuziaşti şi optimişti, şi mîndri de aceste vremuri. Nu ne-ndoim de gustul mierii, nu ne-ndoim de orizont, entuziaşti şi optimişti ca o scrisoare de pe front. Reh — bleh — zicînd — rehblehăim, la talpa idolului blond, entuziaşti şi optimişti ca o scrisoare de pe front, ca o orchestră de alămuri care ne scrie de pe front. Harul aparte Harul de a spune, cînd Se-aud nori de fier trecînd, harul de-a te îndoi cînd abia se face zi, haruil de a fi prezent cînd e frig pe continent, harul de-a nu fi de loc cînd dorm oştile la foc, harul de-a fi viu şi mort, asta mi se pare tot. Învingătorii Troiei Noi am învins şi tot de noi ne e frică, noi sîntem aclamaţi şi tot noi trăim sub îndoială, coaja de pîine sub ochii noştri se despică, mîncăm pîine şi sare pe inima goală. De cine ne temem ? Pe pămîntul cu ringuri am rămas numai noi, învingătorii uriaşi. Noi am mai rămas, fericiţi şi singuri, de n-ar fi insomnia prea lungului marş. Greşeala Greşind numai o dată, greşeala din greşeală, pe coridorul negru, ca drojdia se scoală, pe cînd furca spinării de pietre bate goală, şi martorii, de sârbă zic nu, şi ies din sală. Cedez această scîrbă mîndriei tale slute, neruşinării tale şi gestului contabil; o, cum strângeai amorul, clasificînd volute, cum semămai săruturi pe pieptul meu arabil. Pămîntul fie-mi martor, după obşteasca fugă, dacă n-a fost cu voia încredinţării tale, periculoase broaşte pe turnurile goale ale feudei mele, în marşuri ude, urcă. Şi-a fost doar o greşeală; pe urmă totul-bulgăr , rănit, mai plimb o daie de pase, peste toate. Peretele aceste şi tu odată urcă-l ca să-mi auzi înotul pe bălţi înlăcrimate. Am şi pierdut cuvîntul vederii şi greşelii uitarea burniţează treptat pe ochii noştri ; pămîntul meu e pielea eternelor pielii foarte urât umflate de apă şi de drojdii. •