România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-03-26 / nr. 9

voci din public Iulia Hasdeu sau Ion Potopin? Centenarul naşterii Iu­­liei Hasdeu a prilejuit, re­vuistic, doar cîteva tra­duceri din opera, răma­să încă necunoscută pînă astăzi largului public, a a­­cestei poete române de limbă franceză. Eveni­mentul a fost consemnat şi în revista „Ramuri“, în numărul din noiembrie 1969, prin traducerile da­torate lui Ion Potopin. Dar, vai, cititorul neavi­zat nu poate bănui dis­tanţa care separă origi­nalul de traducere ! Tre­­cînd peste punctuaţia întîmplătoare, cu o oare­care tentă modernistă, în care sensul apare echi­voc, sau, uneori, chiar rizibil, vom insista asu­pra transpunerii versiu­nii franceze în româneş­te. Departe de a da o e­­chivalenţă lirică, Ion Po­­topin îşi îngăduie o prea mare libertate. Viciul fundamental al traduce­rilor este, deci, că se o­­pereazâ cu un alt mate­rial lingvistic decît cel pe care-l reclamă, în mod firesc, o bună tălmăcire, o echivalenţă. Ion Poto­pin reţine, cel mai ade­sea, doar ideea unei stro­fe Întregi, căreia îi dă apoi o cu totul altă con­strucţie verbală. Să con­fruntăm, de pildă, versu­rile poeziei „Mon Dieu !" („Rugăciune“) : „Mon Dieu ! pardon­­nez-moi, je voudrais bien mourir ! / Et je n’ai pas seize ans ! Mais ma vie est amére, / Mon coeur est triste, mon front se penche, et languir / Sans amis, sans bonheur, oh ! comble de misére !“ — sună în versiunea lui Potopin astfel : „Mă iar­tă, doamne, dar aş vrea să mor/ pe umeri, toga vieţii mi-e amară / cînd ning, pe frunte, stelele mă dor / m-a prins tris­­teţea-n rama ei de cea­ră !“ Pentru farmecul acus­tic al unei „togi“, tradu­cătorul elimină nemotivat — şi regretabil — din versul al doilea o iden­titate pe care poeta o ş­­tiinţă : „je n’ai pas seize ans“ („n-am şaispre­zece ani“) şi care are o mare pondere pentru în­treaga poezie, întrucît constituie punctul de re­ferinţă a stării afective a poetei-copile. Situaţia se agravează în traducerea sonetelor, unde tiparul fix îl înde­părtează pe Ion Potopin de textul iniţial, hazardîn­­du-se în rime neavenite. „Viciu“ atrage rimele „supliciu“, „ospiciu“ „ca­priciu“ (în „Dezgust“), ceea ce anihilează orice urmă de fidelitate faţă de originalul francez. Nu sîntem, desigur, partiza­nii unei „fidelităţi“ cu orice preţ, dar nu sîntem de loc de acord cu Ion Potopin, cînd versurile­­ ,Helas­­­on cherche en vain un noble sentiment­­ / Aujourd’hui dans Ies coeurs plus de souffle hé­­roique“ — sînt transpu­se astfel: „caut în van ale iubirii trepte / lîd­a de aur pentru­ argonauţi“ („Trecut e timpul“). Rare sînt versurile lui Ion Po­topin, în care să răzbată şi cîte un sunet nealte­rat din Iulia Hasdeu. Tra­ducătorul uită, probabil, că limba românească este un admirabil instrument, prin care putem cunoaş­te poezia de pretutindeni „în adevărata ei înfăţi­şare“, cum afirma odată AL Philippide. Eforturile unui bun traducător tre­buie să se împletească cu onestitatea de­ a nu tră­da scopul propus. MIHAIL NEMEŞ (Student filologie — Bucureşti) Date contradictorii Dorind să recitesc „O scrisoare pierdută“, am deschis volumul: I. L. Caragiale, Teatru. E­­diţie îngrijită de Al. Ro­­setti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin. Prefaţă şi note de Liviu Călin, Bucureşti, Editura tine­retului (1967), Colecţia „Lyceum“. Parcurgind studiul introductiv, la pagina 15 am aflat că premiera piesei „O scri­soare pierdută“ „a avut loc la 13 noiembrie 1883 pe scena Teatrului Na­ţional din Bucureşti, du­pă ce în seara zilei de 25 octombrie (acelaşi an) fu­sese citită, ca şi celelal­te piese, de către Cara­giale, în Cenaclul Juni­mii, cu prilejul împlinirii a 21 de ani de la înfiinţa­rea societăţii ieşene“. Par­­curgînd şi tabelul crono­logic (p.281), am aflat că premiera comediei a avut loc la data de 13 noiem­brie 1884. Fiind coinciden­ţă de lună şi zi, am cre­zut că este vorba de o gre­şeală de tipar, dar, ci­tind mai departe stu­diul introductiv amintit, la aceeaşi pagină (15), autorul spune în legătură cu geneza piesei : „Du­pă ziarul Doina (15 sep­tembrie 1884), de pildă, o scrisoare pierdută are ca punct de plecare o neînțelegere de fami­lie la care asistase Ca­ragiale..." Aceste preci­zări confirmă datele a­­mintite, în legătură cu data citirii și premierei comediei (25 oct., respec­tiv 13 nov. 1883), întrucît ziarele nu puteau comen­ta piesa, înainte ca ea să fie cunoscută de public. Nedumerit, am re­curs la o altă lucrare : Caragiale, I. L., Schiţe şi amintiri, vol. I, Căl­dură mare. Prefaţă de Şt. Cazimir. Tabel cronolo­gic de Şerban Ciocu­lescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, Biblioteca pentru toţi. La pagina XXXV (Ta­belul cronologic), se a­­rată că lectura come­diei „O scrisoare pier­dută“ a avut loc la Iaşi, la aniversarea Junimii, la 6 octombrie, iar întîia reprezentaţie, la 13 no­iembrie 1884. Neajungînd la o con­cluzie, am recurs la al treilea izvor şi anume: Ion Roman, Caragiale (monografie), Bucureşt, Editura tineretului (1964), Colecţia „Oameni de sea­mă“, şi am aflat, la pag. 122, că „O scrisoare pier­dută“ era gata, la 32 de ani (ai autorului ei), după cum rezultă din pagina 121 a aceleiaşi lucrări, deci, prin deducere, du­pă anul naşterii lui Cara­giale (1852), în anul 1884, şi autorul „o citi în şe­­dinţa din 23 septembrie la Junimea...“. în legătură cu premiera, aflăm că ea a avut loc in seara zilei de marţi, 13 noiembrie 1884. M-am oprit cu investi­gaţiile aici. Concluziile cred că se desprind p­e la sine. Dacă în privinţa datei premierei comediei „O scrisoare pierdută“ poate fi vorba, totuşi, de o greşeală de tipar, cum se pot explica referirile asu­pra datei lecturii piesei, indicîndu-se trei date diferite: 25 octombrie 1883, 6 octombrie 1884, 23 septembrie 1884 ? SALUC HORVATH­­(Profesor — Baia Mare) Primul dicţionar medical românesc in „Romania literară“, nr. 6, din 5.II.1970, a apă­rut la pag. 14 un articol cu titlul „Primul dicţio­nar medical românesc“. Autorul se înşeală cînd afirmă că e primul de a­­cest fel. Primul cred că este cel al d-rului I. D. Budău. Ediţia a II-a a apărut în 1906, la Tipo­grafia cărţilor bisericeşti din Bucureşti şi formea­ză partea ultimă a ope­rei „Elemente de sarco­­logie". Dicţionarul pro­­priu-zis cuprinde 203 pa­gini şi poartă titlul de „Onomatologia patholo­­gică umană“. Cuvintele sunt explicate etimologic (greceşti, latineşti, fran­ceze etc.). Ni se spune că e „nomenclatura tuturor suferinţelor omului, ne­cesară seminariştilor, ly­­ceiştilor, normaliştilor, subchirurgilor, moşelor şi ori­cui voieşte a avea pre­cari noţiuni asupra sufferinţelor (sic !) omu­lui şi tratamentului lor“. Ar fi, poate, interesant un studiu asupra întregii opere, căci în ea se păs­trează mentalitatea curi­oasă a medicilor noştri de la începutul veacului XX. I. D. (Dumbrăveni — Jud. Sibiu) M­ĂRŢIŞORULUI EXPO’70 CĂLĂTOR­Ii CU AVIONUL ÎN JAPONIA, ITALIA ŞI CEHOSLOVACIA Concursul PRONOEXPRES a mărţişorului Un cadou frumos : bilete la tradiţionalele trageri ale Mărţişorului la PRONOEXPRES şi LOTO. Se atribuie : autoturisme, excursii peste hotare, premii în bani. Amănunte la agenţiile LOTO - PRONOSPORT 2 România literară circumstanţe Spune-mi, te rog, doctore Cruţescu Ţi-a fost adus într-o zi, pe brancardă, un infarct miocardic. Spune-mi, te rog . Aşa-i că o undă de îngrijorare tot ai simţit ? Bolnavul cu pricina îşi purtase timp de cinci zile infarctul pe picioare, căci patru halate albe de la „Salvare", cu bonete de aceeaşi culoare în partea de sus, bîjbiiseră pe lingă el, fără a pune măcar din greşeală diagnosti­cul precis şi a dispune internarea neintîrziată. Iţi revenea d-tale sarcina de a cîrpi ce mai putea fi cîrpit şi de a încerca recuperarea unui om care timp de cinci zile se aflase... Mă rog, poate este exagerat a spune „cu un picior în groapă“. Dar parcă tot simţise sub picior caldarîmul cel fără de-ntristare şi suspin al paradisului. Spune-mi, te rog. Aşa-i că n-a fost uşor ? Ştiu, ai să-mi răspunzi că recuperarea respecti­vului ar fi fost realizată şi de dr. loan, şi de dr. Gherasim sau Dornescu, in sfîrşit de oricare dintre medicii de specialitate ai bătrînei „Colţea“. Te cred, doctore, fiindcă am remarcat că în halatele albe de aici palpită inimi şi acţionează conştiinţe, care va să zică există nişte oameni, nu doar nişte ficţiuni medicastre cu patalama la buzunar, cum, din păcate, se mai întimplă. Nu ai fost, deci, un făcător de minuni, ci doar un medic care vrei şi ştii să corespunzi vocaţiei, pregătirii, experienţei, îndatoririlor. Prin urmare, nimic ieşit din comun, nimic de domeniul extraordinarului. Altceva aş vrea eu să aflu de la d-ta, doctore Cruţescu. O, nu de unde şi cum ai învăţat să citeşti aşa de bine in măruntaiele omului. Asta e de la Bazil Teodorescu, de la Hortolomei, I­onescu-Siseşti, Kreindler şi ceilalţi străluciţi maeştri ai ştiinţei medicale româneşti, care ţi-au fost dascăli. Este o treabă care ţine, in fond, de domeniul lui Esculap, şi de aceea nu mă uimeşte. Mă uimeşte doar fap­tul că halatele albe — cu bonete deasupra — de la ,,Salvare", nu-şi onorează şi ele învăţătorii. Dar pentru asta ierte-le Asklepios. Eu le-am iertat. Spune-mi însă, te rog, doctore Cruţescu, de unde meşteşugul acesta de a citi şi în suflete, de a des­chide toate uşile inimilor şi a sta de vorbă, cu fiecare bolnav, pe limba lui ? Te-am auzit contro­­versindu-te, cu moş Ion Voiculescu, in legătură cu ciorba din zeamă de varză. Cu nea Tudor Ion, ţambalagiu şi contrabasist de vită veche, glumeai în ghe­moli şi ghe­dur, iar cu bătrînul Papastere comentai obiceiurile aromânilor din Pind. Ma opresc aici. Nu mai pomenesc de Ion Bică, de Stoichiţă, de Gora şi de alţii cărora mai de ie­le şi Dumnezeu sănătate, căci domnia ta le-ai dat. De unde, doctore, pentru fiecare o vorbă pre limba lui? Dar să zicem că astea vin de la înţelepciunea reavănă a pămintului ăsta pe care trăim. Ştiu eu ?... Poate de la acel năstruşnic „fiu al Pepelei", poate de la Pepelea însuşi, poate de la marele nostru humuleştean. Poate că îşi are obirşia în însuşi duhul meleagurilor acestora, unde zilnic se zămisleşte o „poveste a vorbei“, unde înţelepţii şi hîtrii buni de glume cresc laolaltă cu brazii şi păl­­tinaşii. Altceva aş vrea să te întreb, însă , de unde răbdarea plini de înţelegere, de unde bunăvoinţa plină de omenia, tactul, conspectarea rapidă a si­tuaţiilor, prezenţa de spirit, solicitudinea arătată deopotrivă şi fim­osului, şi muribundului şi celui cules de pe drumuri, şi celui adus din cabinete ori saloane ? Astea toate de unde mai sunt, doctore ? Ştiu, ai să-mi răspunzi că toate acestea le au şi ceilalţi colegi ai domniei tale, şi loan, şi Gherasim, şi Dornescu, şi Moldovan. Le vor avea — tare le-aş dori-o ! — şi cei doi (încă) învăţăcei intr-ale prac­ticii clinice, mai tinerii Margareta Paralescu şi Dan Tudorache. Te cred, doctore. Te cred că le au și le vor avea. De altfel, să-fi spun un secret: Nici nu sint scrise pentru d-ta rîndurile acestea. Sint scrise pentru urechile care au de auzit. Căci intre cele patru halate albe de care vorbeam, şi bonetele de deasupra lor, s-or fi aflînd şi niscaiva urechi. Marin SARBULESCU V_______________________________ O modalitate avantajoasă de plată CMTEIE DI CECURI In vederea dezvoltării operaţiunilor ce se efectuează prin conturile curente personale, Casa de Economii şi Consemnaţiuni pune la dispoziţia titularilor de conturi curente personale, carnete de cecuri. Carnetele de cecuri sunt eliberate de filialele C.E.C. la care sunt deschise conturile curente, la cerere, numai ti­tularilor de conturi, în limita disponibilului ce depăşeş­te soldul minim de 100 de lei al contului curent personal. Un carnet de cecuri poate fi în valoare totală de 2 000— 10 000 lei şi conţine 20 de cecuri. Termenul de valabilitate a unui carnet de cecuri este de 6 luni de la data emiterii lui de către filiala C.E.C. Avantajele de care beneficiază titularii conturilor cu­rente personale prin folosirea carnetelor de cecuri sunt multiple : — cecurile pot fi prezentate la plată la oricare unitate C.E.C. din ţară, valoarea cecurilor achitîndu-se beneficia­rilor în numerar sau prin creditare în conturile acestora ; — pot fi utilizate la efectuarea de plăţi pentru procu­rarea de mărfuri la unele organizaţii comerciale de stat şi cooperatiste, pentru prestări de servicii şi pentru a­­chitarea altor sume datorate organizaţiilor socialiste ; — pentru disponibilul din carnetele de cecuri Casa de Economii şi Consemnaţiuni acordă dobînzi pînă la utiliza­rea sumelor respective. In toate cazurile cecurile ce urmează a fi folosite nu se detaşează de carnete, această operaţiune făcîndu-se numai de către unitatea la care sunt prezentate cecurile pentru plată. Titularul carnetului de cecuri este obligat ca la dat­­expirării termenului de valabilitate, înscris pe carnetul de cecuri, sau după folosirea ultimului cec din carnet ori după utilizarea întregii sume înscrisă în carnet, să se pre­zinte la filiala C.E.C care a eliberat carnetul de cecuri pentru lichidarea acestuia.

Next