România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)
1970-03-26 / nr. 9
voci din public Iulia Hasdeu sau Ion Potopin? Centenarul naşterii Iuliei Hasdeu a prilejuit, revuistic, doar cîteva traduceri din opera, rămasă încă necunoscută pînă astăzi largului public, a acestei poete române de limbă franceză. Evenimentul a fost consemnat şi în revista „Ramuri“, în numărul din noiembrie 1969, prin traducerile datorate lui Ion Potopin. Dar, vai, cititorul neavizat nu poate bănui distanţa care separă originalul de traducere ! Trecînd peste punctuaţia întîmplătoare, cu o oarecare tentă modernistă, în care sensul apare echivoc, sau, uneori, chiar rizibil, vom insista asupra transpunerii versiunii franceze în româneşte. Departe de a da o echivalenţă lirică, Ion Potopin îşi îngăduie o prea mare libertate. Viciul fundamental al traducerilor este, deci, că se opereazâ cu un alt material lingvistic decît cel pe care-l reclamă, în mod firesc, o bună tălmăcire, o echivalenţă. Ion Potopin reţine, cel mai adesea, doar ideea unei strofe Întregi, căreia îi dă apoi o cu totul altă construcţie verbală. Să confruntăm, de pildă, versurile poeziei „Mon Dieu !" („Rugăciune“) : „Mon Dieu ! pardonnez-moi, je voudrais bien mourir ! / Et je n’ai pas seize ans ! Mais ma vie est amére, / Mon coeur est triste, mon front se penche, et languir / Sans amis, sans bonheur, oh ! comble de misére !“ — sună în versiunea lui Potopin astfel : „Mă iartă, doamne, dar aş vrea să mor/ pe umeri, toga vieţii mi-e amară / cînd ning, pe frunte, stelele mă dor / m-a prins tristeţea-n rama ei de ceară !“ Pentru farmecul acustic al unei „togi“, traducătorul elimină nemotivat — şi regretabil — din versul al doilea o identitate pe care poeta o ştiinţă : „je n’ai pas seize ans“ („n-am şaisprezece ani“) şi care are o mare pondere pentru întreaga poezie, întrucît constituie punctul de referinţă a stării afective a poetei-copile. Situaţia se agravează în traducerea sonetelor, unde tiparul fix îl îndepărtează pe Ion Potopin de textul iniţial, hazardîndu-se în rime neavenite. „Viciu“ atrage rimele „supliciu“, „ospiciu“ „capriciu“ (în „Dezgust“), ceea ce anihilează orice urmă de fidelitate faţă de originalul francez. Nu sîntem, desigur, partizanii unei „fidelităţi“ cu orice preţ, dar nu sîntem de loc de acord cu Ion Potopin, cînd versurile ,Helason cherche en vain un noble sentiment / Aujourd’hui dans Ies coeurs plus de souffle héroique“ — sînt transpuse astfel: „caut în van ale iubirii trepte / lîda de aur pentru argonauţi“ („Trecut e timpul“). Rare sînt versurile lui Ion Potopin, în care să răzbată şi cîte un sunet nealterat din Iulia Hasdeu. Traducătorul uită, probabil, că limba românească este un admirabil instrument, prin care putem cunoaşte poezia de pretutindeni „în adevărata ei înfăţişare“, cum afirma odată AL Philippide. Eforturile unui bun traducător trebuie să se împletească cu onestitatea de a nu trăda scopul propus. MIHAIL NEMEŞ (Student filologie — Bucureşti) Date contradictorii Dorind să recitesc „O scrisoare pierdută“, am deschis volumul: I. L. Caragiale, Teatru. Ediţie îngrijită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin. Prefaţă şi note de Liviu Călin, Bucureşti, Editura tineretului (1967), Colecţia „Lyceum“. Parcurgind studiul introductiv, la pagina 15 am aflat că premiera piesei „O scrisoare pierdută“ „a avut loc la 13 noiembrie 1883 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, după ce în seara zilei de 25 octombrie (acelaşi an) fusese citită, ca şi celelalte piese, de către Caragiale, în Cenaclul Junimii, cu prilejul împlinirii a 21 de ani de la înfiinţarea societăţii ieşene“. Parcurgînd şi tabelul cronologic (p.281), am aflat că premiera comediei a avut loc la data de 13 noiembrie 1884. Fiind coincidenţă de lună şi zi, am crezut că este vorba de o greşeală de tipar, dar, citind mai departe studiul introductiv amintit, la aceeaşi pagină (15), autorul spune în legătură cu geneza piesei : „După ziarul Doina (15 septembrie 1884), de pildă, o scrisoare pierdută are ca punct de plecare o neînțelegere de familie la care asistase Caragiale..." Aceste precizări confirmă datele amintite, în legătură cu data citirii și premierei comediei (25 oct., respectiv 13 nov. 1883), întrucît ziarele nu puteau comenta piesa, înainte ca ea să fie cunoscută de public. Nedumerit, am recurs la o altă lucrare : Caragiale, I. L., Schiţe şi amintiri, vol. I, Căldură mare. Prefaţă de Şt. Cazimir. Tabel cronologic de Şerban Cioculescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, Biblioteca pentru toţi. La pagina XXXV (Tabelul cronologic), se arată că lectura comediei „O scrisoare pierdută“ a avut loc la Iaşi, la aniversarea Junimii, la 6 octombrie, iar întîia reprezentaţie, la 13 noiembrie 1884. Neajungînd la o concluzie, am recurs la al treilea izvor şi anume: Ion Roman, Caragiale (monografie), Bucureşt, Editura tineretului (1964), Colecţia „Oameni de seamă“, şi am aflat, la pag. 122, că „O scrisoare pierdută“ era gata, la 32 de ani (ai autorului ei), după cum rezultă din pagina 121 a aceleiaşi lucrări, deci, prin deducere, după anul naşterii lui Caragiale (1852), în anul 1884, şi autorul „o citi în şedinţa din 23 septembrie la Junimea...“. în legătură cu premiera, aflăm că ea a avut loc in seara zilei de marţi, 13 noiembrie 1884. M-am oprit cu investigaţiile aici. Concluziile cred că se desprind pe la sine. Dacă în privinţa datei premierei comediei „O scrisoare pierdută“ poate fi vorba, totuşi, de o greşeală de tipar, cum se pot explica referirile asupra datei lecturii piesei, indicîndu-se trei date diferite: 25 octombrie 1883, 6 octombrie 1884, 23 septembrie 1884 ? SALUC HORVATH(Profesor — Baia Mare) Primul dicţionar medical românesc in „Romania literară“, nr. 6, din 5.II.1970, a apărut la pag. 14 un articol cu titlul „Primul dicţionar medical românesc“. Autorul se înşeală cînd afirmă că e primul de acest fel. Primul cred că este cel al d-rului I. D. Budău. Ediţia a II-a a apărut în 1906, la Tipografia cărţilor bisericeşti din Bucureşti şi formează partea ultimă a operei „Elemente de sarcologie". Dicţionarul propriu-zis cuprinde 203 pagini şi poartă titlul de „Onomatologia pathologică umană“. Cuvintele sunt explicate etimologic (greceşti, latineşti, franceze etc.). Ni se spune că e „nomenclatura tuturor suferinţelor omului, necesară seminariştilor, lyceiştilor, normaliştilor, subchirurgilor, moşelor şi oricui voieşte a avea precari noţiuni asupra sufferinţelor (sic !) omului şi tratamentului lor“. Ar fi, poate, interesant un studiu asupra întregii opere, căci în ea se păstrează mentalitatea curioasă a medicilor noştri de la începutul veacului XX. I. D. (Dumbrăveni — Jud. Sibiu) MĂRŢIŞORULUI EXPO’70 CĂLĂTORIi CU AVIONUL ÎN JAPONIA, ITALIA ŞI CEHOSLOVACIA Concursul PRONOEXPRES a mărţişorului Un cadou frumos : bilete la tradiţionalele trageri ale Mărţişorului la PRONOEXPRES şi LOTO. Se atribuie : autoturisme, excursii peste hotare, premii în bani. Amănunte la agenţiile LOTO - PRONOSPORT 2 România literară circumstanţe Spune-mi, te rog, doctore Cruţescu Ţi-a fost adus într-o zi, pe brancardă, un infarct miocardic. Spune-mi, te rog . Aşa-i că o undă de îngrijorare tot ai simţit ? Bolnavul cu pricina îşi purtase timp de cinci zile infarctul pe picioare, căci patru halate albe de la „Salvare", cu bonete de aceeaşi culoare în partea de sus, bîjbiiseră pe lingă el, fără a pune măcar din greşeală diagnosticul precis şi a dispune internarea neintîrziată. Iţi revenea d-tale sarcina de a cîrpi ce mai putea fi cîrpit şi de a încerca recuperarea unui om care timp de cinci zile se aflase... Mă rog, poate este exagerat a spune „cu un picior în groapă“. Dar parcă tot simţise sub picior caldarîmul cel fără de-ntristare şi suspin al paradisului. Spune-mi, te rog. Aşa-i că n-a fost uşor ? Ştiu, ai să-mi răspunzi că recuperarea respectivului ar fi fost realizată şi de dr. loan, şi de dr. Gherasim sau Dornescu, in sfîrşit de oricare dintre medicii de specialitate ai bătrînei „Colţea“. Te cred, doctore, fiindcă am remarcat că în halatele albe de aici palpită inimi şi acţionează conştiinţe, care va să zică există nişte oameni, nu doar nişte ficţiuni medicastre cu patalama la buzunar, cum, din păcate, se mai întimplă. Nu ai fost, deci, un făcător de minuni, ci doar un medic care vrei şi ştii să corespunzi vocaţiei, pregătirii, experienţei, îndatoririlor. Prin urmare, nimic ieşit din comun, nimic de domeniul extraordinarului. Altceva aş vrea eu să aflu de la d-ta, doctore Cruţescu. O, nu de unde şi cum ai învăţat să citeşti aşa de bine in măruntaiele omului. Asta e de la Bazil Teodorescu, de la Hortolomei, Ionescu-Siseşti, Kreindler şi ceilalţi străluciţi maeştri ai ştiinţei medicale româneşti, care ţi-au fost dascăli. Este o treabă care ţine, in fond, de domeniul lui Esculap, şi de aceea nu mă uimeşte. Mă uimeşte doar faptul că halatele albe — cu bonete deasupra — de la ,,Salvare", nu-şi onorează şi ele învăţătorii. Dar pentru asta ierte-le Asklepios. Eu le-am iertat. Spune-mi însă, te rog, doctore Cruţescu, de unde meşteşugul acesta de a citi şi în suflete, de a deschide toate uşile inimilor şi a sta de vorbă, cu fiecare bolnav, pe limba lui ? Te-am auzit controversindu-te, cu moş Ion Voiculescu, in legătură cu ciorba din zeamă de varză. Cu nea Tudor Ion, ţambalagiu şi contrabasist de vită veche, glumeai în ghemoli şi ghedur, iar cu bătrînul Papastere comentai obiceiurile aromânilor din Pind. Ma opresc aici. Nu mai pomenesc de Ion Bică, de Stoichiţă, de Gora şi de alţii cărora mai de iele şi Dumnezeu sănătate, căci domnia ta le-ai dat. De unde, doctore, pentru fiecare o vorbă pre limba lui? Dar să zicem că astea vin de la înţelepciunea reavănă a pămintului ăsta pe care trăim. Ştiu eu ?... Poate de la acel năstruşnic „fiu al Pepelei", poate de la Pepelea însuşi, poate de la marele nostru humuleştean. Poate că îşi are obirşia în însuşi duhul meleagurilor acestora, unde zilnic se zămisleşte o „poveste a vorbei“, unde înţelepţii şi hîtrii buni de glume cresc laolaltă cu brazii şi păltinaşii. Altceva aş vrea să te întreb, însă , de unde răbdarea plini de înţelegere, de unde bunăvoinţa plină de omenia, tactul, conspectarea rapidă a situaţiilor, prezenţa de spirit, solicitudinea arătată deopotrivă şi fimosului, şi muribundului şi celui cules de pe drumuri, şi celui adus din cabinete ori saloane ? Astea toate de unde mai sunt, doctore ? Ştiu, ai să-mi răspunzi că toate acestea le au şi ceilalţi colegi ai domniei tale, şi loan, şi Gherasim, şi Dornescu, şi Moldovan. Le vor avea — tare le-aş dori-o ! — şi cei doi (încă) învăţăcei intr-ale practicii clinice, mai tinerii Margareta Paralescu şi Dan Tudorache. Te cred, doctore. Te cred că le au și le vor avea. De altfel, să-fi spun un secret: Nici nu sint scrise pentru d-ta rîndurile acestea. Sint scrise pentru urechile care au de auzit. Căci intre cele patru halate albe de care vorbeam, şi bonetele de deasupra lor, s-or fi aflînd şi niscaiva urechi. Marin SARBULESCU V_______________________________ O modalitate avantajoasă de plată CMTEIE DI CECURI In vederea dezvoltării operaţiunilor ce se efectuează prin conturile curente personale, Casa de Economii şi Consemnaţiuni pune la dispoziţia titularilor de conturi curente personale, carnete de cecuri. Carnetele de cecuri sunt eliberate de filialele C.E.C. la care sunt deschise conturile curente, la cerere, numai titularilor de conturi, în limita disponibilului ce depăşeşte soldul minim de 100 de lei al contului curent personal. Un carnet de cecuri poate fi în valoare totală de 2 000— 10 000 lei şi conţine 20 de cecuri. Termenul de valabilitate a unui carnet de cecuri este de 6 luni de la data emiterii lui de către filiala C.E.C. Avantajele de care beneficiază titularii conturilor curente personale prin folosirea carnetelor de cecuri sunt multiple : — cecurile pot fi prezentate la plată la oricare unitate C.E.C. din ţară, valoarea cecurilor achitîndu-se beneficiarilor în numerar sau prin creditare în conturile acestora ; — pot fi utilizate la efectuarea de plăţi pentru procurarea de mărfuri la unele organizaţii comerciale de stat şi cooperatiste, pentru prestări de servicii şi pentru achitarea altor sume datorate organizaţiilor socialiste ; — pentru disponibilul din carnetele de cecuri Casa de Economii şi Consemnaţiuni acordă dobînzi pînă la utilizarea sumelor respective. In toate cazurile cecurile ce urmează a fi folosite nu se detaşează de carnete, această operaţiune făcîndu-se numai de către unitatea la care sunt prezentate cecurile pentru plată. Titularul carnetului de cecuri este obligat ca la datexpirării termenului de valabilitate, înscris pe carnetul de cecuri, sau după folosirea ultimului cec din carnet ori după utilizarea întregii sume înscrisă în carnet, să se prezinte la filiala C.E.C care a eliberat carnetul de cecuri pentru lichidarea acestuia.