România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)

1973-07-05 / nr. 27

PESCUITORUL DE PERLE CINTARI, OLIMPIADE, DICŢIONARE • POETUL Ioan Ale­xandru şi-a intitulat cel mai recent volum al său , Imnele bucuriei. De ce „imnele“ ? Ştiam cu toţii că pluralul lui „imn“ e imnuri. Să fie, oare, pentru că „Dicţio­narul limbii române li­terare contemporane“ a­­testă existenţa unui plu­ral „imne“ la Costache Negruzzi şi pentru că poe­tul modern care-i loan Alexandru ar avea slăbi­ciune pentru formele vechi (eventual chiar moarte) şi foarte rare ? Am altă explicaţie. Po­etul nostru zice „imne“ exact aşa cum — tradu­­cînd odele (sau „imnele“) lui Pindar — intitulează prima parte din Epinibia „Olimpianicele“ şi nu Olimpicele, cum s-ar fi cuvenit şi cum şi e tradus in toate limbile romani­ce. S-ar fi cuvenit, fiind­că adjectivul olimpic în­seamnă „referitor la jo­­curile olimpice“, iar o­­limpian înseamnă „ma­iestuos, senin“. Or, Olim­picele lui Pindar sunt tocmai ode inspirate de jocurile olimpice, de „campionii“ lor şi de zeii protectori, şi nu sunt ode închinate unor femei de-o seninătate imperturba­bilă. Şi cu toate astea, mă aflu în mare încurcătură. Dacă poetul este cumva şi totuşi mare amator de termeni, de sensuri rare? Căci, iată, în „Dicţ. lim­bii române moderne“, gă­sim la articolul Olimpic un al treilea sens, în fe­lul următor: 3. (Rar) O­­limpian, maiestos. Dar nu se poate. Căci din recen­tul „Mic dicţ. enciclope­dic“, la „olimpic", preci­zarea rar dispare ca prin farmec şi găsim numai „3... fig. maiestuos, impu­nător, olimpian“. Adică sinonimia dintre olimpian şi olimpic nu mai e rară, ci lucru obişnuit, de toată ziua. Deci, nu mai poate fi vorba de pasiunea poe­tului pentru rarităţi. (Fiindcă veni vorba de maiestuos, îmi permit, între paranteze, să sem­nalez că primul dicţionar citat consemnează numai forma maiestos — cu va­rianta „majestos“. Al do­ilea dicţionar face la fel, numai că atunci cînd ex­plică cel de-al 3-lea sens al lui „olimpian“ şi „o­­limpic“ scrie „maiestuos“. Cum o fi ? „Indicatorul ortografic...“ ne impune să scriem numai „maies­tuos“ şi să pronunţăm „ma­ies-tu­os“). In sfîrşit, în „Dicţ. de sinonime“ cuvîntul „olim­pic“ nu se află, şi pe bună dreptate, „olimpi­cul“ neavind vreun sino­nim. Dar se află în schimb „olimpian“ cu si­nonimele­ „maiestuos, impunător, academic, aristocratic". Că „olim­pian“ ar fi, în anume ca­zuri, sinonim cu „olim­pic“, nu ni se spune. Poetul s-a luat nu du­pă lingvişti, ci după sine însuşi. Eu unul, nefiind nici lingvist, nici poet, rămîn senin ca un olimpian. Da, ca un olimpian. Nu ca un olimpic. Şi, dacă e vorba să evit „imne“ dic­ţionarelor, o să le cvit „imnuri“. Fireşte, cu li­rismul de care sunt în stare. Profesorul HADDOCK CUTIA DE SCRISORI „Citeva precizări..." care trebuiesc clarificate Cu cîteva numere mai în urmă, „Româ­nia literară“ (nr. 15 din 12 apr. 1973, p. 27) făcea loc in paginile sale cîtorva „precizări în legătură cu Simion Stolnicu“, în care au­torul acestora, Simion Bărbulescu, căuta să aplice în practică „cri­tica dură“ din rubrica „Ochiul magic“, alătu­rată articolului său, ponegrind pe autorul unei duioase evocări („România literară“, nr. 14 din 5 apr. a.c., p. 5) sub acuzaţia că : „in umbra lui Simion Stolnicu a reuşit să-şi facă pentru o clipă ne­muritor propriul nu­me !...“. Este foarte adevărat că în evocarea sem­nată de N. I. Bontaş s-au strecurat şi unele erori, dar dacă am dori să fim maliţioşi am spune că, la rîndul său, Simion Bărbulescu s-a folosit de numele unui „aproape uitat publi­cist cîmpinean“ pen­tru... a „încurca şi mai mult problemele isto­riei literare şi aşa des­tul de ind­icite“ cu „Inexactităţi, care pre­judiciază opera“ unor scriitori mai puţin cu­noscuţi. Astfel, Simion Băr­bulescu îl acuză de fal­sificare pe N.I. Bontaş pentru afirmaţia că Stelian Constantin este autorul „Pastelurilor petroliere“, atribuind acestuia din urmă doar paternitatea recenziei „volumului intitulat «Poeme petrolifere» al confratelui său Al. Tu­­dor-Miu“. Să punem lucrurile la punct... Autorul „Pastelurilor petrolife­re“ — automnale și tălmăciri, Cîmpina, 1929, este intr-adevăr Stelian Constantin (Perpessicius în „Men­ţiuni critice“, vol. III, Fundaţia pentru lite­ratură şi artă, Buc., 1936, p. 110, remarca în placheta amintită „o foarte meritorie tra­ducere din Baude­laire I «Vinul asasinu­lui»"), iar Al. Tudor- Miu n-a tipărit nici un volum intitulat „Poe­me petrolifere". Volu­mul lui Miu, la care se referă S. Bărbulescu, se intitulează „Standard— poeme de petrol şi e­­nergie“ — 1934 (vezi și fişa bibliografică a re­centului volum, prece­dat de „mărturia“ lui Geo Bogza, „Intîlnire cu pasărea Phoenix“, Ed. Minerva, Buc., 1973, p. 28). S. Bărbulescu afirmă de asemenea că Simion Stolnicu a condus re­vista „Crainicul“, la Ploiești, în 1928—29 (împreună cu Felix Voican). Este adevărat că o revistă „bilunară“, „Crainicul“, a apărut la Ploiești intre 10 dec. 1928—10 nov. 1929 (in total 17 numere), dar aceasta era condusă de Florea Voican şi Şte­fan Alexiu, iar ince­­pînd de la nr. 15 (din 15 aug. 1929) de H. A. Mărgineanu (vezi C.M. Rîpeanu şi N.I. Sima­­che, „Contribuţii la is­toricul presei prahove­ne“, Muzeul de istorie al judeţului Prahova, 1970, p. 41—42). In ea a apărut (nr. 16—17 din 10 nov. 1929) şi o pre­zentare a lui Simion Stolnicu, dar poetul nu a colaborat la această publicaţie. Se mai întîmplă... Este de aceea reco­mandabil ca observa­ţiile critice să le facem cu „tact şi ironie bine­voitoare“, iar barda să o folosim pentru ero­rile proprii. Prof. Mihai APOSTOL Ploieşti • „MOBRA* = 50 cmc • „MOBRA* = 4 coi putere • „MOBRA* = suspensie hidraulică • „MOBRA* = stabilitate și confort • „MOBRA* = 100 km de relaxare cu numai 5 lei • „MOBRA* = parcare fără dificultăți • „MOBRA* = 6 325 lei • Motoreta „MOBRA* utilă in orice călătorie ! • Motoreta „MOBRA* se poate cum­păra și cu plata in rate lunare I mobra 50 RIOOM Secolul 20 Despre fantastic • DOUA eseuri de Ro­ger Caillois (Caracatiţa in Japonia şi De la feerie la science-fiction), înso­ţite de contribuţiile unor autori români (Victor Ivanovici : Fantasticul — un gen literar sau o categorie estetică ?, Vir­gil Tănase : Glose mo­derne pe o temă ve­che, Răzvan Teodorescu: Fantasticul animalier ca reprezentare), formează prima parte a discuţiei despre fantastic organi­zată de revista Seco­lul 20 (nr. 4/1973), a că­rei obiectivă întîrziere calendaristică nu poate fi motiv de pierdere a interesului. Dacă Roger Caillois nu propune vreo modificare în raport cu ştiutele sale poziţii în privinţa fantasticului, expuse în volumul In inima fantasticului, apă­rut la noi în 1970, tex­tele semnate de cei trei cercetători români, şi în special cel aparţinînd lui Victor Ivanovici, sînt remarcabile — prin lip­sa de complexe faţă de un concept azi de mare circulaţie, fiindcă în ge­nere poziţia adoptată în astfel de cazuri constă într-o preluare necritică sau superficial critică a celor mai răspîndite a­­firmaţii. Victor Ivano­vici face o constatare judicioasă a unui para­dox trecut neobservat — „ceea ce m-a frapat înainte de toate la lec­tura celor doi cercetă­tori francezi (Roger Caillois şi Tzvetan To­­dorov — n.n.) a fost graba cu care proclamă dispariţia fantasticului în epoca noastră ”.„­ a­­ceastă teză mi s-a pă­rut în contradicţie fla­grantă cu experienţa concretă a lecturii ce demonstrează, dimpotri­vă, că asistăm astăzi la un boom cantitativ şi calitativ al fantasticu­lui“. Chiar interesul pentru fantastic este semnul acestei creşteri a ponderii fantasticului in literatura (şi arta) contemporană, deşi ma­joritatea studiilor pri­vesc mai curind istoria decit actualitatea; a­­ceastă, am numi-o, „con­ştiinţă a fantasticului* este în primul rînd ca­racteristică pentru epo­ca noastră. Fără a fi direct exprimată, nu alta este ideea conducă­toare a eseului lui Vic­tor Ivanovici ; utilizînd o sugestie a lui Tudor Vianu, autorul formu­lează o definiţie a fan­tasticului mai adecvată realităţii artistice con­temporane decit rezulta­tele cercetărilor „arheo­logice“ ale lui Caillois şi Todorov, fantasticul văzut ca o categorie es­tetică­­specifică, am a­­dăuga, prin existenţa conştiinţei fenomenului, artelor actuale şi în pri­mul rînd literaturii). Concluzia acestui eseu este elocventă („Litera­tura contemporană se apropie asimtotic de ca­tegoria fantasticului“). Interesant, textul lui Virgil Tănase este de fapt un comentariu la cartea lui Tzvetan To­dorov, studiul lui Răz­van Teodorescu inven­tariind modalitățile de reprezentare a fantasti­cului animalier. Ilustrat cu nuvele fantastice de H. P. Lovecraft, André Pieyre de Mandi­argues, Ray Bradbury, Daphné du Maurier, acest ultim număr al revistei Se­colul 20 ne face doar să regretăm, în contrast cu solida sa armătură, in­suficienţa raportărilor la fantasticul autohton, pu­ţin cunoscut, rareori pri­vit altfel decit în trea­căt (menţionăm studiul lui Constantin Prut Fan­tasticul in arta popu­lară românească, Ed. Meridiane, 1972), despre a cărui pondere şi im­portanţă literară vorbise şi Ion Vlad în volumul Povestirea. Destinul li­nei structuri epice (p. 282—294). M. L ION DOGAR-MARINESCU România literară 27

Next