România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)
1973-07-05 / nr. 27
PESCUITORUL DE PERLE CINTARI, OLIMPIADE, DICŢIONARE • POETUL Ioan Alexandru şi-a intitulat cel mai recent volum al său , Imnele bucuriei. De ce „imnele“ ? Ştiam cu toţii că pluralul lui „imn“ e imnuri. Să fie, oare, pentru că „Dicţionarul limbii române literare contemporane“ atestă existenţa unui plural „imne“ la Costache Negruzzi şi pentru că poetul modern care-i loan Alexandru ar avea slăbiciune pentru formele vechi (eventual chiar moarte) şi foarte rare ? Am altă explicaţie. Poetul nostru zice „imne“ exact aşa cum — traducînd odele (sau „imnele“) lui Pindar — intitulează prima parte din Epinibia „Olimpianicele“ şi nu Olimpicele, cum s-ar fi cuvenit şi cum şi e tradus in toate limbile romanice. S-ar fi cuvenit, fiindcă adjectivul olimpic înseamnă „referitor la jocurile olimpice“, iar olimpian înseamnă „maiestuos, senin“. Or, Olimpicele lui Pindar sunt tocmai ode inspirate de jocurile olimpice, de „campionii“ lor şi de zeii protectori, şi nu sunt ode închinate unor femei de-o seninătate imperturbabilă. Şi cu toate astea, mă aflu în mare încurcătură. Dacă poetul este cumva şi totuşi mare amator de termeni, de sensuri rare? Căci, iată, în „Dicţ. limbii române moderne“, găsim la articolul Olimpic un al treilea sens, în felul următor: 3. (Rar) Olimpian, maiestos. Dar nu se poate. Căci din recentul „Mic dicţ. enciclopedic“, la „olimpic", precizarea rar dispare ca prin farmec şi găsim numai „3... fig. maiestuos, impunător, olimpian“. Adică sinonimia dintre olimpian şi olimpic nu mai e rară, ci lucru obişnuit, de toată ziua. Deci, nu mai poate fi vorba de pasiunea poetului pentru rarităţi. (Fiindcă veni vorba de maiestuos, îmi permit, între paranteze, să semnalez că primul dicţionar citat consemnează numai forma maiestos — cu varianta „majestos“. Al doilea dicţionar face la fel, numai că atunci cînd explică cel de-al 3-lea sens al lui „olimpian“ şi „olimpic“ scrie „maiestuos“. Cum o fi ? „Indicatorul ortografic...“ ne impune să scriem numai „maiestuos“ şi să pronunţăm „maies-tuos“). In sfîrşit, în „Dicţ. de sinonime“ cuvîntul „olimpic“ nu se află, şi pe bună dreptate, „olimpicul“ neavind vreun sinonim. Dar se află în schimb „olimpian“ cu sinonimele „maiestuos, impunător, academic, aristocratic". Că „olimpian“ ar fi, în anume cazuri, sinonim cu „olimpic“, nu ni se spune. Poetul s-a luat nu după lingvişti, ci după sine însuşi. Eu unul, nefiind nici lingvist, nici poet, rămîn senin ca un olimpian. Da, ca un olimpian. Nu ca un olimpic. Şi, dacă e vorba să evit „imne“ dicţionarelor, o să le cvit „imnuri“. Fireşte, cu lirismul de care sunt în stare. Profesorul HADDOCK CUTIA DE SCRISORI „Citeva precizări..." care trebuiesc clarificate Cu cîteva numere mai în urmă, „România literară“ (nr. 15 din 12 apr. 1973, p. 27) făcea loc in paginile sale cîtorva „precizări în legătură cu Simion Stolnicu“, în care autorul acestora, Simion Bărbulescu, căuta să aplice în practică „critica dură“ din rubrica „Ochiul magic“, alăturată articolului său, ponegrind pe autorul unei duioase evocări („România literară“, nr. 14 din 5 apr. a.c., p. 5) sub acuzaţia că : „in umbra lui Simion Stolnicu a reuşit să-şi facă pentru o clipă nemuritor propriul nume !...“. Este foarte adevărat că în evocarea semnată de N. I. Bontaş s-au strecurat şi unele erori, dar dacă am dori să fim maliţioşi am spune că, la rîndul său, Simion Bărbulescu s-a folosit de numele unui „aproape uitat publicist cîmpinean“ pentru... a „încurca şi mai mult problemele istoriei literare şi aşa destul de indicite“ cu „Inexactităţi, care prejudiciază opera“ unor scriitori mai puţin cunoscuţi. Astfel, Simion Bărbulescu îl acuză de falsificare pe N.I. Bontaş pentru afirmaţia că Stelian Constantin este autorul „Pastelurilor petroliere“, atribuind acestuia din urmă doar paternitatea recenziei „volumului intitulat «Poeme petrolifere» al confratelui său Al. Tudor-Miu“. Să punem lucrurile la punct... Autorul „Pastelurilor petrolifere“ — automnale și tălmăciri, Cîmpina, 1929, este intr-adevăr Stelian Constantin (Perpessicius în „Menţiuni critice“, vol. III, Fundaţia pentru literatură şi artă, Buc., 1936, p. 110, remarca în placheta amintită „o foarte meritorie traducere din Baudelaire I «Vinul asasinului»"), iar Al. Tudor- Miu n-a tipărit nici un volum intitulat „Poeme petrolifere". Volumul lui Miu, la care se referă S. Bărbulescu, se intitulează „Standard— poeme de petrol şi energie“ — 1934 (vezi și fişa bibliografică a recentului volum, precedat de „mărturia“ lui Geo Bogza, „Intîlnire cu pasărea Phoenix“, Ed. Minerva, Buc., 1973, p. 28). S. Bărbulescu afirmă de asemenea că Simion Stolnicu a condus revista „Crainicul“, la Ploiești, în 1928—29 (împreună cu Felix Voican). Este adevărat că o revistă „bilunară“, „Crainicul“, a apărut la Ploiești intre 10 dec. 1928—10 nov. 1929 (in total 17 numere), dar aceasta era condusă de Florea Voican şi Ştefan Alexiu, iar incepînd de la nr. 15 (din 15 aug. 1929) de H. A. Mărgineanu (vezi C.M. Rîpeanu şi N.I. Simache, „Contribuţii la istoricul presei prahovene“, Muzeul de istorie al judeţului Prahova, 1970, p. 41—42). In ea a apărut (nr. 16—17 din 10 nov. 1929) şi o prezentare a lui Simion Stolnicu, dar poetul nu a colaborat la această publicaţie. Se mai întîmplă... Este de aceea recomandabil ca observaţiile critice să le facem cu „tact şi ironie binevoitoare“, iar barda să o folosim pentru erorile proprii. Prof. Mihai APOSTOL Ploieşti • „MOBRA* = 50 cmc • „MOBRA* = 4 coi putere • „MOBRA* = suspensie hidraulică • „MOBRA* = stabilitate și confort • „MOBRA* = 100 km de relaxare cu numai 5 lei • „MOBRA* = parcare fără dificultăți • „MOBRA* = 6 325 lei • Motoreta „MOBRA* utilă in orice călătorie ! • Motoreta „MOBRA* se poate cumpăra și cu plata in rate lunare I mobra 50 RIOOM Secolul 20 Despre fantastic • DOUA eseuri de Roger Caillois (Caracatiţa in Japonia şi De la feerie la science-fiction), însoţite de contribuţiile unor autori români (Victor Ivanovici : Fantasticul — un gen literar sau o categorie estetică ?, Virgil Tănase : Glose moderne pe o temă veche, Răzvan Teodorescu: Fantasticul animalier ca reprezentare), formează prima parte a discuţiei despre fantastic organizată de revista Secolul 20 (nr. 4/1973), a cărei obiectivă întîrziere calendaristică nu poate fi motiv de pierdere a interesului. Dacă Roger Caillois nu propune vreo modificare în raport cu ştiutele sale poziţii în privinţa fantasticului, expuse în volumul In inima fantasticului, apărut la noi în 1970, textele semnate de cei trei cercetători români, şi în special cel aparţinînd lui Victor Ivanovici, sînt remarcabile — prin lipsa de complexe faţă de un concept azi de mare circulaţie, fiindcă în genere poziţia adoptată în astfel de cazuri constă într-o preluare necritică sau superficial critică a celor mai răspîndite afirmaţii. Victor Ivanovici face o constatare judicioasă a unui paradox trecut neobservat — „ceea ce m-a frapat înainte de toate la lectura celor doi cercetători francezi (Roger Caillois şi Tzvetan Todorov — n.n.) a fost graba cu care proclamă dispariţia fantasticului în epoca noastră ”.„ această teză mi s-a părut în contradicţie flagrantă cu experienţa concretă a lecturii ce demonstrează, dimpotrivă, că asistăm astăzi la un boom cantitativ şi calitativ al fantasticului“. Chiar interesul pentru fantastic este semnul acestei creşteri a ponderii fantasticului in literatura (şi arta) contemporană, deşi majoritatea studiilor privesc mai curind istoria decit actualitatea; această, am numi-o, „conştiinţă a fantasticului* este în primul rînd caracteristică pentru epoca noastră. Fără a fi direct exprimată, nu alta este ideea conducătoare a eseului lui Victor Ivanovici ; utilizînd o sugestie a lui Tudor Vianu, autorul formulează o definiţie a fantasticului mai adecvată realităţii artistice contemporane decit rezultatele cercetărilor „arheologice“ ale lui Caillois şi Todorov, fantasticul văzut ca o categorie esteticăspecifică, am adăuga, prin existenţa conştiinţei fenomenului, artelor actuale şi în primul rînd literaturii). Concluzia acestui eseu este elocventă („Literatura contemporană se apropie asimtotic de categoria fantasticului“). Interesant, textul lui Virgil Tănase este de fapt un comentariu la cartea lui Tzvetan Todorov, studiul lui Răzvan Teodorescu inventariind modalitățile de reprezentare a fantasticului animalier. Ilustrat cu nuvele fantastice de H. P. Lovecraft, André Pieyre de Mandiargues, Ray Bradbury, Daphné du Maurier, acest ultim număr al revistei Secolul 20 ne face doar să regretăm, în contrast cu solida sa armătură, insuficienţa raportărilor la fantasticul autohton, puţin cunoscut, rareori privit altfel decit în treacăt (menţionăm studiul lui Constantin Prut Fantasticul in arta populară românească, Ed. Meridiane, 1972), despre a cărui pondere şi importanţă literară vorbise şi Ion Vlad în volumul Povestirea. Destinul linei structuri epice (p. 282—294). M. L ION DOGAR-MARINESCU România literară 27