România literară, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1-13)

1974-01-17 / nr. 3

• Titlurilor din literatura română traduse pînă acum în limba cehă și slovacă (numărul acestora nu este deloc de neglijat) li s-au adăugat recent cîteva de o deosebită importanță. Este vorba în primul rînd de romanul Șatra de Zaharia Stancu, într-o excelentă traducere datorată Evei Strebingerovă, bună cunoscătoare a limbii şi literaturii române. Tot ea semnează şi o interesantă postfaţă în care analizează pe larg întreaga creaţie literară a lui Zaharia Stancu, începînd cu Poeme simple pînă la Ce mult te-am iubit. Editura „Odeon“ din Praga publică romanul lui Ioan Slavici, Mara. Profesorul J.S. Krapil, care semnează versiunea cehă a lucrării, este în acelaşi timp şi semnatarul postfeţei intitulată Ioan Slavici, precursor al realismului românesc. Editura ,,Mladă Fronta“ a tipărit lucrarea Dacii de Hadrian Daicoviciu în traducerea profesoarei Marie Kavkovă, şefa catedrei de limba şi literatura română de la Universitatea din Praga, autoare a cîtorva zeci de traduceri din literatura română în limba cehă. Suplimentul literar al ziarului „Rudă Prăvo“ a publicat recent, în traducerea lui Karel Patha, nuvela Revoltă în port de Alexandru Sahia şi un fragment din Prietenul meu Adam de Francisc Munteanu, sub titlul August roşu. La Bratislava, Editura „Smena" a publicat volumul Chimonoul înstelat de Victor Eftimiu, în traducerea Milotei Rogoftovă. Tot ea semnează şi versiunea slovacă a povestirii Balerina singuratică de Vasile Rebreanu. Această din urmă lucrare a apărut în suplimentul literar al ziarului „Pravda“, organ al C.C. al P.C. din Slovacia. Presa de specialitate a făcut acestor lucrări o primire călduroasă. Cronici și recenzii au apărut în ziarele „Nové slovo“ din Bratislava, „Rovnost“ din Brno, „Nové knihy“ din Praga. Profesoara Marie Kavková semnează un amplu articol în revista „Nové knihy“, intitulat „Romanul unui clasic român“, în care analizează Mara lui Ioan Slavici. NICOLAE NICOARA • Dicţionarul de idei literare, I, al criticului Adrian Marino formează obiectul unei note în binecunoscuta revistă franceză, condusă de criticul Maurice Nadeau, „La Quinzaine Littéraire“, în nr. 177, din 16—31 decembrie 1973, p. 16, cu următorul conţinut: „...Muncă de proporţii gigantice (travail gigantesque) căreia i se consacră în momentul de faţă Adrian Marino, care a publicat recent primul tom, de peste o mie de pagini, din al său Dicţionar de idei literare. Pentru autor «ideea literară» (care ocupă un spaţiu mai mare decît conceptul) se prezintă sub forma unui «sistem» compus dintr-un nucleu în jurul căruia gravitează fascicole de sensuri convergente, asociate sau marginale. «Ideea» are istoria şi tipologia sa şi funcţionează ca un «model». Este posibil ca ea să formeze obiectul unei critici. Şi această critică va servi de premiză pentru aprecierea operelor, după genurile pe care le relevă şi după structurile originale pe care le descoperă. Anumite noţiuni, precum «barocul» sau «clasicismul», pot primi în felul acesta un sens nou şi actual“. • În primele zile ale acestui an a apărut la Moscova ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a volumului Curs practic de limba română. Lucrarea, alcătuită din 35 de lecţii, poartă semnătura filologului sovietic Aida Sadeţkaia. O anexă a Cursului practic de limba română cuprinde texte alese din opera unor scriitori ca Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Titus Popovici, M. R. Paraschivescu. • După expoziţia de la Tübingen (octombrie, 1972), începînd din luna decembrie 1973, la Esslinger (R.F.G.), în sala „Qualerie 1“, expun Vasile Năstăsescu (sculptură) şi Gheorghe Vasilescu Popa (pictură pe sticlă). Expoziţia se bucură de afluenţa unui numeros public şi de aprecierile meritorii ale presei. Un film regizat de Bunuel • Regizorul de notorietate mondială Luis Bunuel va începe in curând turnările la pelicula Fantomele libertății. Bunuel a distribuit în rolul protagonistului pe actorul Jean-Claude Brialy. Un precursor al lui Conrad • Universitarul francez Maurice-Paul Gautier publică, in editura Didier, o monografie dedicată căpitanului englez Frederick Marryat, călător şi scriitor de la începutul secolului trecut care a prefigurat creaţia şi activitatea lui Joseph Conrad. Marryat a avut o viaţă furtunoasă şi norocoasă. Marinar şi participant la războaiele napoleoniene, pamfletar şi scriitor, caricaturist şi istoric, era considerat de Virginia Woolf „unul dintre scriitorii englezi cu viaţa cea mai activă, cea mai bizară, cea mai plină de aventuri şi in acelaşi timp cea mai necunoscută“. Monografia profesorului Gautier vine să împrăştie acest mister. „Niciodată nu termini de învăţat" • Acestea sunt cuvintele în jurul cărora gravitează mărturisirile recente ale cunoscutului sculptor englez Henry Moore — făcute jurnalistului londonez Michael Boyd — la vîrsta de 76 de ani. Admirator al lui Brâncuşi şi Jean Arp, Henry Moore recunoaşte drept surse ale creaţiei sale natura şi întreaga istorie a sculpturii („eu cred că un sculptor nu poate exista fără să se pasioneze de formele care-l înconjoară“). In imagine, Henry Moore intr-un colţ al atelierului său, lucrînd la modelul unei viitoare sculpturi. Fanny Held • A încetat din viață, la Paris, cunoscuta solistă de operă Fanny Held. Născută in anul 1896, în Belgia, Fanny Held avea să debuteze pe scena lirică din Bruxelles la numai 17 ani, in 1913. Mai tîrziu, solistă a Operei Comice din Paris, va repurta însemnate succese, îndeosebi in montările repertoriului ei de rezistență , compozitorii francezi din secolul trecut și, totodată, ca interpretă a lui Debussy, Ravel, Honegger. r DESPRE expoziţia aceasta ar trebui scrisă o carte, atît este de cuprinzătoare şi de reprezentativă. Mă voi mărgini, totuşi, la schiţa unui traseu al uimirii şi încîntării, cu mulţumirea că străvechea aspiraţie omenească de a descoperi în lucruri unitatea lor — şi permanenţa, dacă este posibil — îşi găseşte în arta mexicană una din marile ei îndreptăţiri. In expoziţie, diviziunea foarte sistematică şi limpede prezentată a tuturor etapelor, de la cele mai vechi opere ale civilizaţiilor coastei pacifice, ale civilizaţiei Tájin şi Maya (1000 î.e.n.), pînă la sculpturile contemporane ale lui Bejar Feliciano, picturile lui Siqueiros şi operele de artă populară actuală, ne aminteşte că trecînd prin sălile Dailes, traversăm trei mii de ani. Altfel, fără multe rezistenţe interioare, întreg tezaurul de imaginaţie dezlănţuită, dar şi de concentrare, de energie şi stăpînire de sine, de ştiinţă a ordinei în experienţa dezordine, de cunoaştere fără greş a tainelor meşteşugului artistic, a unui imens sistem de doctrine şi simboluri, l-am putea atribui unei singure epoci. Nu îndrăznesc să spun, celei moderne, deşi modernitatea formelor de expresie ale artei precolumbiene a fost de atea ori invocată, şi posibilitatea de a stabili înrudiri între concepţia spaţială a cubismului, a unor viziuni suprarealiste, sau a unor străfulgerări expresioniste, rămîne mereu deschisă. In legătură cu magnifice opere ale mitologiei mexicane, de pildă, sculpturile „Şarpele cu pene“, „Zeul munţilor“, sau cu acele opere ale civilizaţiei Maya, cuprinse de o demonie a organicului, evidentă mai ales în delirul spiralat al reliefurilor şi picturilor monumentale, se pot face apropieri de arta modernă. Dar şi profunde diferenţieri. Arta precohimbiană se refuză ideii de ornamentaţie, şi este, dimpotrivă, expresia unei orgolioase şi totuşi supuse conştiinţe a integrării cosmice. Este o artă care izvorăşte din alte adîncuri decît cele în care se ancorează, din nevoi de regăsire sau compensaţie, formele vitaliste ale artei moderne. Un exemplu il oferă experienţa arborelui ca motiv plastic in arta precolumbiană, reluat in alte forme şi de tradiţiile recente şi actuale ale artei populare mexicane. Arbore este însăşi opera, edificiul arhitectural sau sculptura. Copacul nu este de fapt o temă iconografică aleasă dintr-un repertoriu, ci creşterea in înălţime şi ramificare, organizarea impulsurilor sever vitale, la fel de valabile in lumea creaţiilor spiritului, ca şi în lumea naturii. Este expresia voinţei ordonatoare care supune haosul materiei, una din trăsăturile fundamentale ale vechii arte mexicane, şi apare pretutindeni, de la marile edificii la obiectele şi uneltele cotidiene sau rituale, in extraordinara rigoare cu care este îngrăuiţată exuberanţa, spumegarea formelor, ferită de revărsarea dezordonată şi agitaţie. Faptul este izbitor vizibil la urnele funerare şi vasele-personaje ale civilizaţiei zapotece, cu fantasticul lor sever, precum şi la măştile-figuri din arta Teotihuacanului. Integrare In cosmos înseamnă pentru arta mexicană acţiune iradiantă a spiritului asupra materiei, însă în acord cu imaginea obiectivă a universului — în primul rînd cu coordonatele timpului şi spaţiului. Este cunoscut rolul foarte mare pe care ritmurile astronomice l-au avut în arta precolumbiană — multe opere sunt comemorări astronomice. Acest rol se continuă in arta populară de azi: expoziţia cuprinde mai multe — pentru publicul nostru senzaţionale ca alură a imaginaţiei — compoziţii legate de evenimente calendaristice şi sărbători: Crăciunul, Ziua morţilor, Carnavalul. Integrare în cosmos înseamnă însă şi sub alt aspect acceptarea realităţii, prin respectul şi observarea ei. Este cu neputinţă să nu rămîi impresionat de adîncimea şi energia realismului multora dintre figurile artei precolumbiene. Elementele fantastice — simboluri care intervin în alcătuirea lor — cităm o „Mască, faţă apărînd dintr-un cioc de vultur“ (civilizaţia Teotihuacan) şi figurile-nud (civilizaţia olmecă), ori cădelniţa reprezentînd pe Tlaloc, zeul ploii (civilizaţia Mixtec- Puebla) pun în valoare starea de luptă din Interiorul realului, contrastele şi ciocnirile care se echilibrează în fiecare — cit de mică — totalitate filosofică şi estetică pe care o constituie pentru mexicani opera de artă. In secolul al XVI-lea izolarea atît de fertilă a civilizaţiilor indigene ia sfirşit prin cucerirea teritoriului mexican de către spanioli. Influenţe di V________________ mexicane ferite încep, in chip firesc, să se infiltreze in arta Noii Spanii, cum va fi denumit în perioada aceasta Mexicul. Totuşi, trăsături fundamentale ale artei vechi vor supravieţui, exprimate in noi sinteze, cea mai strălucită fiind arta barocului mexican, din ale cărui capodopere expoziţia ne prezintă două sculpturi din sec. XVII, şi alte două lucrări — un Arhanghel Mihail şi un somptuos retablu din sec. XVIII. Această operă din lemn sculptat, aurit şi pictat, urmărită in toate detaliile luxuriantei vegetaţii a ornamentelor, lasă să apară în intervenţii ritmice de forme străvechea înţelepciune şi ştiinţă artistică a aztecilor: realizarea unui echilibru dinamic, a coerenţei stricte in plină viitoare a mişcării. DESPRE arta actuală a mexicanilor ne vorbesc două registre ale expoziţiei : etajul I prin arta populară, şi două săli de la parter consacrate picturii şi cîtorva opere de sculptură moderne Materialul de artă populară expus este imens. Mai întîi prin varietatea lui — ca şi prin sugestiile capabile să stimuleze un pasionat al ştiinţelor umane să zăbovească asupra ingeniozităţii istorice cu care mexicanii au sărit degajaţi peste tot felul de influenţe, rămînînd mereu ei înşişi. Capitolul acesta al artei populare şi al capacităţii de a trăi simbolurile este însă la fel de imens prin metamorfozele — pe fondul unor evidenţe permanente ale vitalităţii — fără oprire în invenţia de noi interpretări ale unor vechi motive. De pildă, motivul capului de mort — folosit la finele veacului trecut în gravura militantă — poate fi şi personajul unei amuzante orchestre de jazz. Motivul copacului este reluat cu explozia imaginativă de arta sfeşnicelor din ceramică pictată în culori violente, rustice, şi în care se vede cit de incertă este graniţa stabilită de hiperrafinaţi între artă şi aşa-zisul kitsch. Cu privire la pictura contemporană, organizatorii expoziţiei precizează că este vorba de o selecţie foarte limitativă. Intr-adevăr, imposibilitatea de a include în prezentare cite ceva din pictura monumentală permută atenţia spre alte zone ale experienţei plastice. Nume mari ca Diego Rivera, Siqueiros, Orozco (toţi cunoscuţi nouă şi din expoziţia de acum aproape două decenii la Bucureşti) sunt totuşi prezente cu lucrări caracteristice preocupărilor lor. Alţi artişti reprezintă principalele tendinţe actuale ale picturii mexicane, sinteză originală obţinută din regăsirea tradiţiilor artei precolumbiene şi receptarea deschisă fără rezerve căutărilor artei moderne mondiale. Printre aceşti artişti, Tamayo, Olga Mendez, Garcia Ponce, F. Gorzas, M. Felguerez se relevă ca pictori de prima mină, şi seducători mai ales prin străduinţa de a perpetua acea alianţă intre precizie şi dezlănţuire, forţă şi fineţe, care a făcut fala capodoperelor de artă mexicană dintotdeauna. Amelia Pavel _________| Capodopere ale artei Quetzalcoal (Şarpele cu pene) România literară 31