România literară, aprilie-iunie 1980 (Anul 13, nr. 14-26)

1980-04-10 / nr. 15

D Literatura S.F. ACA literatura ştiinţifico-fantas­­tică are la noi, de cîteva decenii, animatori hotărîţi şi pricepuţi (Ion Hobana, Vladimir Colin, Adrian Rogoz), ea are, azi, şi un teoreti­cian şi un istoric învăţat şi talentat în persoana lui Florin Manolescu. Cartea sa, Literatura S.F. (Ed. Univers, 1980), vine să împlinească una din condiţiile nece­sare pentru ca un gen nou al literaturii să atingă treapta maturităţii , să pătrun­dă în conştiinţa criticii. Pînă acum, cri­tica venea din interiorul literaturii şi avea, cu precădere, un caracter amical încurajator. Criticii de profesie scriu rar despre cărţile de anticipaţie şi, din lista dată de Florin Manolescu, reţin numele lui Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosi­­fescu, Dan Culcer, Voicu Bugariu. Foar­te activi sunt, în schimb, creatorii de lite­ratură S.F. Numărul articolelor, studiilor, antologiilor întocmite de Ion Hobana este impresionant. Adrian Rogoz, Victor Kern­­bach au scris şi ei enorm despre o lite­ratură care, depăşind cercurile de admi­ratori, tinde să cucerească marele public. Publicul vine, cu precădere, din rindu­­rile adolescenţilor. Cine a citit pe Jules Verne şi H.G. Wels (şi cine nu i-a citit ?) rămîne ataşat de aceste basme moderne în care racheta ia locul calului năzdrăvan şi robotul se substituie lui Făt-Frumos. Imbogăţindu-şi temele şi înnoindu-şi in­strumentele, literatura S.F. din epoca postbelică a luat, dovedeşte Florin Mano­­lescu, o mare extindere şi şi-a lărgit, fa­tal, aria de cititori. Cărţile cu savanţi malefici şi fiinţe extraterestre sunt citite, azi, de toate generaţiile şi uneori cărţile ating tiraje astronomice. Ignorînd o lite­ratură de mare audienţă, nu dă dovadă, oare, critica de o detestabilă înfumurare ? Florin Manolescu nu face propriu-zis un proces al criticii literare, dar arată, in­direct, limitele şi conservatorismul ei in raport cu cea mai nouă formă de roman popular. Lăsînd de o parte atitudinea mandari­­nală a criticii, să vedem ce spune Florin Manolescu despre acest gen literar de o vîrstă, după unii, cu miturile, cu Biblia, cu poemul sumerian despre Ghilgameş şi Odiseea lui Homer. Remarc, întîi, pozi­ţia normal obiectivă a criticului. Florin Manolescu este un cititor îndrăgostit de literatura S.F. (mărturiseşte în prefaţa volumului), nu însă un îndrăgostit lipsit de spirit critic. Nu ascunde slăbiciunile genului şi nici dificultăţile lui în raport cu cealaltă literatură. Cere numai ca o carte S.F. să nu fie judecată după crite­riile estetice cu care citim şi judecăm o operă literară normală. Literatura S.F., vrea să spună criticul, are regulile, calea proprie, estetica ei. Faptul se poate dis­cuta, căci, oricare ar fi legile proprii de dezvoltare, o carte trebuie să placă, indi­ferent de temele si natura ei. Ce este, in fond, literatura S.F., cînd a apărut şi în ce constă „retorica“ ei ? Florin Manoles­cu, făcînd istoricul conceptului, furni­zează toate datele, cele mai sigure, cele mai bogate date pînă acum de un cerce­tător român. El a consultat un mare nu­măr de scrieri şi a sistematizat ipotezele, definiţiile, conceptele, pronunînd. La ur­mă, o definirie proorie. Ea sună astfel : „literatura S.F. este o progresie silogistică minus sau plus, cu bază într-o secvenţă de tip realist, care a luat forma unei na­raţiuni capabile să exprime o dorinţă sau o temere, cu ajutorul unor elemente îm­prumutate din (pseudo) ştiinţă sau (pseu­do) tehnică“ (pag. 38—39). Definiţie de bun simţ, suficient de largă pentru a cu­prinde toate combinaţiile epice. Altele sunt mai ezoterice. Florin Manolescu re­produce 13 dintre ele, datorate unor spe­cialişti ca Hugo Gernsback (părintele conceptului S.F.), Robert A. Heinlein, Vera Graaf etc. Printre cei preocupaţi de problemă întilnim şi pe Michel Butor. Literatura S.F. este, pentru el, „un fan­tastic încadrat intr-un realism“, ceea ce nu spune mare lucru. Pentru alt teoreti­cian (Sam Moskowitz), S.F.-ul este o ra­mificaţie a fantasticului, pentru altcineva literatura S.F. este o încercare de a sta­tua locul omului în univers. Formalizată cu ajutorul teoriei mulţimilor, literatura S.F. este definită d­e un cercetător prin­­tr-o ecuaţie ce nu poate fi reprodusă în articolul de faţă din lipsă de semne gra­fice. P­ENTRU cei care nu sunt specia­lişti în S.F., dar care au oarecare competenţă în literatură, cărţile de tipul celor descrise de Florin Manolescu intră in categoria mai veche a literaturii de teroare sau a literaturii ori­bilului. Punctul lor de plecare este roma­nul gotic şi, în genere, romantismul ne­gru. Stafiile au fost înlocuite cu monştrii de laborator, iar castelul (cronotopul ro­manului gotic) cu spaţiul cosmic. Scopul literaturii de acest fel este de a p­roduce plăcere prin înfricoşare, a stimula ima­ginaţia prin teroare. Tipică, în acest sens, este proza lui Howard Phillips Lovecraft, care si-a teoretizat poziţia intr-un studiu (Groaza şi supranaturalul in literatură), justificîndu-şi părerile prin teoria relati­vităţii a lui Einstein. Lovecraft stă, după opinia mea, la frontiera din­tre fantasticul propriu-zis şi litera­tura S.F., neputînd fi revendicat inte­gral de nici o direcţie. Deosebirea dintre cele două domenii este, de altfel, dificil de stabilit şi Florin Manolescu arată în cartea lui de ce. Nu insistă, totuşi, şi nici nu vrea să dea o judecată definitivă asu­pra acestor chestiuni controversate. El face un lucru mai util : determină silo­gismul S.F. (raţiunea teoretică a genului), stabileşte sistemul de relaţii (Cu ştiinţa, fantasticul, miraculosul), descrie, apoi, speciile, temele, planetele clasice, perso­najele şi obiectele S.F., în felul în care a procedat G. Călinescu în Estetica basmului. Cartografiile acestea se citesc cu interes şi plăcere. Florin Manolescu are un bun spirit didactic, necesar în astfel de ca­zuri, are însă şi imaginaţie critică şi ca­pacitate de expresie. Demonstraţia lui este în mai multe privinţe convingătoare şi are, în orice caz, meritul uriaş de a pune ordine intr-o problemă complicată. Cu toţii ştim cite ceva despre literatura S.F., cunoaştem un număr de modele, de mari opere, însă Florin Manolescu ne dă, acum, o schemă şi nişte concepte de care ne putem folosi. Schema şi conceptele cu care operează pentru a prinde acest mon­stru teribil care este S.F. se bazează pe o lectură foarte bogată. Este impresionant numărul de titluri de cărţi şi studii din domeniul, îndeosebi, anglo-saxon. Pe unele le putem verifica, cele mai multe nu pot fi consultate decit de specialişti. Ce contează, în astfel de situaţii, este gradul de verosimilitate a ipotezelor cri­tice, coerenţa demonstraţiei, îmi place la Florin Manolescu stilul limpede şi decis, modul ordonat de a prezenta o temă, de a face un portret. El este un spirit avi­zat şi un om de gust. Ştie unde să se oprească în entuziasmul lui pentru o spe­cie ce stă de multă vreme in anti-came­ra literaturii. Este ironic cînd trebuie (sprijinitorii S.F.-ului sunt, de regulă, de o gravitate obstinată, nemulţumiţi şi vin­dicativi), penetrant şi convingător în ju­decăţi. Literatura S.F. nu-i, totuşi, o carte de analiză critică. Operele lui Poe, Jules Verne, Wels, Lem, Lovecraft, Efromov, Orwel, Huxley, A.N. Tolstoi, Robert A. Heinlein sunt înfăţişate nu in integritatea şi coerenţa lor interioară, ci în funcţie de necesităţile demonstraţiei. Ele justi­fică o temă, un personaj, un obiect, o re­laţie cu speciile înrudite. Literatura S.F. este o admirabilă introducere intr-un domeniu literar nou şi, prin alarmanta lui proliferare, greu de prins într-o for­mulă. U­NELE ipoteze pot fi discutate. Chestiunea cea mai dificilă mi se pare delimitarea literaturii S.F. de literatura fantastică propriu­­zisă. Todorov şi alţii au propus un cri­teriu de separare, insă, în lumina exem­plelor date de Florin Manolascu, crite­riul nu este totdeauna operant. Unde intră, de pildă, Mircea Eliade cu Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Ho­­nigberger, scrieri excelente pe tema pa­radoxelor temporale ? Florin Manolescu nu ezită să le treacă, împreună cu Un om mare şi Ghicitor in pietre, printre scrie­rile S.F. Poe, maestrul incontestat al fan­tasticului modern, este şi el revendicat cu o parte a operei sale (aceea ce intră în contact cu spaţiul extraterestru) de cei care luptă pentru impunerea literaturii S.F. însă chestiunea nu este atît de simplă, prezenţa unui vehicol cosmic in­­tr-o naraţiune sau avansarea unei teorii (pseudo) ştiinţifice nu sunt argumente de­cisive. Acolo unde ipoteza ştiinţifică este un pretext pentru analiză psihologică sau pentru înfăţişarea unui mit (cazul litera­turii lui Eliade) nu poate fi vorba, după părerea mea, de literatură S.F. Minciuna ştiinţei serveşte, în aceste condiţii, ade­vărul ficţiunii. Jules Verne sau Wels ne propun o utopie în care, odată intraţi, o acceptăm şi o urmărim în ingeniozitatea şi coerenţa ei. Multe din asemenea veni­­­ii, contra-utopii, fantezii eroice (folo­sesc terminologia propusă de Florin Ma­nolescu) sunt nişte parabole cu simbo­luri străvezii. Romanul S.F. tipic folo­seşte o retorică simplă şi un număr de personaje şi conflicte previzibile. Nu e vorba, aici, de psihologie, de caractere, ti­pologie. Ce interesează, cu adevărat, este ipoteza epică şi calitatea soluţiilor ac­ceptabile. Fantasticul, în schimb, se înte­meiază pe categoriile fundamentale ale literaturii, şi nu ignoră o anumită nuanţă de verosimilitate. S.F.-ul ne cere să ne instalăm, de la început, în irealitate şi ne produce argumentul pentru a sta, o vre­me, în ea. Odată lectura terminată, reve­nim in realul rămas intact. O deosebire posibilă între fantastic şi S.F. ar fi, atunci, următoarea : opera fantastică mo­difică noţiunea de realitate (normalitate) şi stîrneşte un lector îndoială asupra ca­tegoriilor existenţei. Romanul S.F. go­leşte realitatea de orice sens şi ne invită să fim, pentru două-trei ore, pasagerul unei lumi neverosimile. Ajunşi la desti­naţie, ne reluăm, nestingheriţi, preocu­pările. F­lorin manolescu scrie o sută de pagini despre S.F. in Româ­nia, aducînd exemple uluitoare de fani, fandouri şi fanzine din ultima jumătate de secol. Interesul pen­tru literatura de anticipaţie e vechi. Prin­tre teoreticienii citaţi de el aflăm şi pe junimistul G. Panu. Dumitru G. Ionescu, Victor Anestin, H. Stahl sunt precursorii şi clasicii genului la noi. Macedonski şi Eftimiu, devotaţi tovarăşi de drum. I.C. Vissarion, un nebun de ingenios vulgari­zator. Aderca, V. Papilian, N. Rădulescu- Niger reprezintă maturitatea genului. Cri­ticul citează, în afara lui Mircea Eliade, discutat mai Înainte, şi pe Ion Minulescu cu I­ e vorbă cu necuratul, pe Gib Mihă­­escu cu Braţul Andromedei, T. Arghezi cu utopiile satirice din Tablete din Ţara de Kut.v şi pe Cezar Petrescu cu Baletul mecanic. Minulescu scrie insă nişte parodii în genul celor publicate în epocă de Adri­an Maniu şi Ion Vinea (aceştia necitaţi de Florin Manolescu). Arghezi este un poet al terifiantului, iar Gib Mihăescu un analist al eşecului sufletelor idea­liste. Paşaportul S.F. nu mi se pare, în cazurile de mai sus, valabil. Un capitol este dedicat literaturii actuale, cele mai importante personalităţi ,­în epoca de consolidare a literaturii ştiinţi­­fico-fantastice din România“, fiind, după Florin Manolescu, Ion Hobana, Vladimir Colin şi Adrian Rogoz. O meritată recu­noaştere adusă acestor neobosiţi anima­tori. N-am reţinut din cartea lui Florin Ma­nolescu nici o observaţie privitoare la relaţia dintre literatura S.F. şi filmul S.F., în adevărată erupţie in ultimii ani. N-am studiat problema, dar la o jude­cată sumară apare limpede că cinemato­graful a devenit, azi, vehicolul cel mai rapid al literaturii S.F. Este de văzut în ce măsură filmul de teroare (gen Fălcile) sau, filmul despre odiseea spaţiului in­fluenţează literatura stiintifico-fantastică. Serioasă, informată, bine scrisă, cartea lui Florin Manolescu este, în ciuda temei ei speciale, o excelentă carte de critică. Eugen Simion .rtmmmA mW~â ► V. Proza D­OI oameni, un bărbat şi o femeie, pot să comunice unul cu celălalt şi fără să se folosească de cuvinte : privirile, gesturile, „bogăţia senti­mentelor“ sunt suficiente pentru ca iubirea să se poată naşte, o iubire nu lipsită de epicitate însă, de evenimente, chiar dacă ele sunt greu observabile cu ochiul liber. Pro­tagoniştii ştiu foarte multe lucruri unul despre celălalt, fără să fi schimbat o vor­bă, pentru că ochiul unei femei îndrăgos­tite poate fi, uneori, mai pătrunzător decit al celui mai versat detectiv. E suficient un­ mic detaliu şi existenţa celuilalt poate fi reconstituită, ştiută în ceea ce are ea intr-adevăr important... Are loc însă un accident de tramvai şi eroii sunt obligaţi să iasă din fertila lor muţenie, între cei doi îndrăgostiţi se schimbă primele cuvin­te şi povestirea se­ termină. Cuvintele vor fi de bun augur care ? Elena Nestor îşi sfîrşeşte povestea fără să ne spună ce se mai întîmplă din clipa în care eroii încep să se folosească de corzile lor vocale. Răs­punsul l-am putea găsi, totuşi, în altă parte şi anume în celelalte povestiri ale volumului. *) In toate eroii îşi vorbesc, bi­neînţeles, încearcă să se apropie unul de celălalt — cu excepţia a două povestiri. Pădurea şi Un ochi de apă, peste tot va fi vor­ba de un cuplu de îndrăgostiţi — folo­­sindu-se de cuvinte, şi în toate iubirea lor e sortită eşecului. Motivele pentru care dragostea lor nu se împlineşte se schimbă, desigur, de la o povestire la alta. Vinovat *) Elena Nestor, Romanţe de agre­ment, Editura Albatros, 1978. poate fi, de pildă, bărbatul care îşi sacri­fică iubirea în goana sa nebună după suc­ces. (Sărbătoarea imposibilă). Iubitele — Paula și Suzana — sunt abandonate pe drum, în decursul unui maraton disperat şi scrîşnit. Şi chiar dacă eroul îşi atinge scopul, cunoscînd în sfîrşit succesul pe care şi l-a dorit cu o atit de mare incrîn­­cenare, preţul pe care îl plăteşte e teri­bil : pierderea iubirii. Victoria are, aşa­dar, un gust amar, ea seamănă mai curînd cu o înfringere : „Contemplă zilnic acest colos de piatră, cu contururi atît de bine cunoscute şi totodată atît de străine, dar să se bucure la vederea lui n-a putut şi nu va putea niciodată. Acest bloc de gra­­nit a fost poate desprins din propria lui fiinţă care a suferit şi s-a chinuit pentru plămădirea lui. Crezuse că la picioarele colosului de piatră se va afla împlinirea unui mare vis. Crezuse că-şi va putea face din el un idol cu care să-şi hrăneas­că sufletul veşnic. Monumentul însă, mo­numentul acela măreţ, grandios, devenit celebru de-acuma, nu era decit o piatră. Imensă și superbă, această probă materia­lă a atingerii idealului său s-a dovedit a nu fi pentru făurarul ei decît un obiect rece, inert“... In Alergare în cerc autoarea își propune să ilustreze parcă faimoasa frază a lui Sartre „Infernul e celălalt“. Incapacitatea de a comunica cu bărbatul iubit o transformă pe Iulia intr-un fel de automat care repetă la nesfîrşit aceleaşi fraze stereotipe. în loc să creeze posibile punţi de legătură, cuvintele au darul să mărească şi mai mult prăpastia adîncă ce s-a căscat între cei doi soţi. Febrilitatea bolnăvicioasă a femeii se loveşte, ca de un zid, de placiditatea bărbatului, de re­fuzul încăpăţînat al acestuia de a răspun­de în vreun fel la tentativa ei disperată de apropiere. O alergare la nesfirşit, besmetică şi năucă, lipsită de orice finali­tate : „Trebuia să plece iarăşi, mereu şi mereu, să gonească pînă la istovire şi ori încotro ar fi luat-o să ajungă pînă la urmă tot în acelaşi loc, ca şi cînd mereu n-ar fi făcut altceva decit să tot alerge in cerc...“ In iarna ca un nufăr alienarea e totală : bărbatul cu care eroina convie­ţuieşte se înstrăinează de ea intr-o ase­menea măsură, incit chipul acestuia, privit în zorii zilei, pare a fi mai curînd al unui necunoscut, al unui străin ! Din disperare, eroina se lasă cu bună ştiinţă in voia în­­tîmplării şi a hazardului, iubirea devine un act vinovat şi degradant. Dispare inti­mitatea iubirii şi ceea ce rămîne e un co­pleşitor sentiment de maculare, contras­­tînd dureros cu prospeţimea dimineţii de iarnă. O dimineaţă care aminteşte o în­voită floare de nufăr... în Dimineţi întâr­ziate tema imposibilităţii de a comunica cu „celălalt“ este reluată. De data asta însă eroina nu se lasă infinită dînd dova­da unui caracter ceva mai puternic. Ea are tăria de a se despărţi de bărbatul egoist, sigur pe el, orgolios, de care se simte la un moment dat atrasă. Iar amin­tirea lui începe a semăna tot mai mult, pe­­ măsură ce timpul trece, cu propria-i fotografie, expusă de un fotograf amator pe o alee a Cişmigiului : o fotografie udată de ploi, îngălbenită de soarele ve­rii, bătută de vînt... în general, prozatoa­rea reuşeşte să fie convingătoare. Pe alocuri, e adevărat, se face totuşi sim­ţită o anumită afectare. Se strecoară parcă o notă falsă in toate aceste „romanţe“ pe care ni Ie istoriseşte Elena Nestor. Tonul firesc este însă regăsit şi autoarea ne convinge şi mai departe de ne­fericirea eroinelor sale... Şi totuşi po­vestirea cea mai pregnantă ni se pare a fi Un ochi de apă, datorită deschiderii ei mai largi, tentativei de a creiona o tipo­logie umană mai diversă. Şi capaci­tatea de a se obiectiva a autoarei este mai mare decit în celelalte naraţiuni, tonul „intimist“ fiind abandonat. Am greşi, însă, dacă am încerca să opunem această povestire, scrisă în altă tonalitate, celor­lalte incluse în volum, de vreme ce „ade­văratul chip“ al prozatoarei ni se relevă, cel puţin deocamdată, tot in naraţiunile cu caracter sentimental. Elena Nestor este o prozatoare curioasă să descifreze „miste­rele inimii“, ştiind să vorbească despre ele cu toată sinceritatea. Sorin Titel Povestiri de dragoste 10 România literară

Next