România literară, aprilie-iunie 1980 (Anul 13, nr. 14-26)
1980-04-10 / nr. 15
D Literatura S.F. ACA literatura ştiinţifico-fantastică are la noi, de cîteva decenii, animatori hotărîţi şi pricepuţi (Ion Hobana, Vladimir Colin, Adrian Rogoz), ea are, azi, şi un teoretician şi un istoric învăţat şi talentat în persoana lui Florin Manolescu. Cartea sa, Literatura S.F. (Ed. Univers, 1980), vine să împlinească una din condiţiile necesare pentru ca un gen nou al literaturii să atingă treapta maturităţii , să pătrundă în conştiinţa criticii. Pînă acum, critica venea din interiorul literaturii şi avea, cu precădere, un caracter amical încurajator. Criticii de profesie scriu rar despre cărţile de anticipaţie şi, din lista dată de Florin Manolescu, reţin numele lui Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Dan Culcer, Voicu Bugariu. Foarte activi sunt, în schimb, creatorii de literatură S.F. Numărul articolelor, studiilor, antologiilor întocmite de Ion Hobana este impresionant. Adrian Rogoz, Victor Kernbach au scris şi ei enorm despre o literatură care, depăşind cercurile de admiratori, tinde să cucerească marele public. Publicul vine, cu precădere, din rindurile adolescenţilor. Cine a citit pe Jules Verne şi H.G. Wels (şi cine nu i-a citit ?) rămîne ataşat de aceste basme moderne în care racheta ia locul calului năzdrăvan şi robotul se substituie lui Făt-Frumos. Imbogăţindu-şi temele şi înnoindu-şi instrumentele, literatura S.F. din epoca postbelică a luat, dovedeşte Florin Manolescu, o mare extindere şi şi-a lărgit, fatal, aria de cititori. Cărţile cu savanţi malefici şi fiinţe extraterestre sunt citite, azi, de toate generaţiile şi uneori cărţile ating tiraje astronomice. Ignorînd o literatură de mare audienţă, nu dă dovadă, oare, critica de o detestabilă înfumurare ? Florin Manolescu nu face propriu-zis un proces al criticii literare, dar arată, indirect, limitele şi conservatorismul ei in raport cu cea mai nouă formă de roman popular. Lăsînd de o parte atitudinea mandarinală a criticii, să vedem ce spune Florin Manolescu despre acest gen literar de o vîrstă, după unii, cu miturile, cu Biblia, cu poemul sumerian despre Ghilgameş şi Odiseea lui Homer. Remarc, întîi, poziţia normal obiectivă a criticului. Florin Manolescu este un cititor îndrăgostit de literatura S.F. (mărturiseşte în prefaţa volumului), nu însă un îndrăgostit lipsit de spirit critic. Nu ascunde slăbiciunile genului şi nici dificultăţile lui în raport cu cealaltă literatură. Cere numai ca o carte S.F. să nu fie judecată după criteriile estetice cu care citim şi judecăm o operă literară normală. Literatura S.F., vrea să spună criticul, are regulile, calea proprie, estetica ei. Faptul se poate discuta, căci, oricare ar fi legile proprii de dezvoltare, o carte trebuie să placă, indiferent de temele si natura ei. Ce este, in fond, literatura S.F., cînd a apărut şi în ce constă „retorica“ ei ? Florin Manolescu, făcînd istoricul conceptului, furnizează toate datele, cele mai sigure, cele mai bogate date pînă acum de un cercetător român. El a consultat un mare număr de scrieri şi a sistematizat ipotezele, definiţiile, conceptele, pronunînd. La urmă, o definirie proorie. Ea sună astfel : „literatura S.F. este o progresie silogistică minus sau plus, cu bază într-o secvenţă de tip realist, care a luat forma unei naraţiuni capabile să exprime o dorinţă sau o temere, cu ajutorul unor elemente împrumutate din (pseudo) ştiinţă sau (pseudo) tehnică“ (pag. 38—39). Definiţie de bun simţ, suficient de largă pentru a cuprinde toate combinaţiile epice. Altele sunt mai ezoterice. Florin Manolescu reproduce 13 dintre ele, datorate unor specialişti ca Hugo Gernsback (părintele conceptului S.F.), Robert A. Heinlein, Vera Graaf etc. Printre cei preocupaţi de problemă întilnim şi pe Michel Butor. Literatura S.F. este, pentru el, „un fantastic încadrat intr-un realism“, ceea ce nu spune mare lucru. Pentru alt teoretician (Sam Moskowitz), S.F.-ul este o ramificaţie a fantasticului, pentru altcineva literatura S.F. este o încercare de a statua locul omului în univers. Formalizată cu ajutorul teoriei mulţimilor, literatura S.F. este definită de un cercetător printr-o ecuaţie ce nu poate fi reprodusă în articolul de faţă din lipsă de semne grafice. PENTRU cei care nu sunt specialişti în S.F., dar care au oarecare competenţă în literatură, cărţile de tipul celor descrise de Florin Manolescu intră in categoria mai veche a literaturii de teroare sau a literaturii oribilului. Punctul lor de plecare este romanul gotic şi, în genere, romantismul negru. Stafiile au fost înlocuite cu monştrii de laborator, iar castelul (cronotopul romanului gotic) cu spaţiul cosmic. Scopul literaturii de acest fel este de a produce plăcere prin înfricoşare, a stimula imaginaţia prin teroare. Tipică, în acest sens, este proza lui Howard Phillips Lovecraft, care si-a teoretizat poziţia intr-un studiu (Groaza şi supranaturalul in literatură), justificîndu-şi părerile prin teoria relativităţii a lui Einstein. Lovecraft stă, după opinia mea, la frontiera dintre fantasticul propriu-zis şi literatura S.F., neputînd fi revendicat integral de nici o direcţie. Deosebirea dintre cele două domenii este, de altfel, dificil de stabilit şi Florin Manolescu arată în cartea lui de ce. Nu insistă, totuşi, şi nici nu vrea să dea o judecată definitivă asupra acestor chestiuni controversate. El face un lucru mai util : determină silogismul S.F. (raţiunea teoretică a genului), stabileşte sistemul de relaţii (Cu ştiinţa, fantasticul, miraculosul), descrie, apoi, speciile, temele, planetele clasice, personajele şi obiectele S.F., în felul în care a procedat G. Călinescu în Estetica basmului. Cartografiile acestea se citesc cu interes şi plăcere. Florin Manolescu are un bun spirit didactic, necesar în astfel de cazuri, are însă şi imaginaţie critică şi capacitate de expresie. Demonstraţia lui este în mai multe privinţe convingătoare şi are, în orice caz, meritul uriaş de a pune ordine intr-o problemă complicată. Cu toţii ştim cite ceva despre literatura S.F., cunoaştem un număr de modele, de mari opere, însă Florin Manolescu ne dă, acum, o schemă şi nişte concepte de care ne putem folosi. Schema şi conceptele cu care operează pentru a prinde acest monstru teribil care este S.F. se bazează pe o lectură foarte bogată. Este impresionant numărul de titluri de cărţi şi studii din domeniul, îndeosebi, anglo-saxon. Pe unele le putem verifica, cele mai multe nu pot fi consultate decit de specialişti. Ce contează, în astfel de situaţii, este gradul de verosimilitate a ipotezelor critice, coerenţa demonstraţiei, îmi place la Florin Manolescu stilul limpede şi decis, modul ordonat de a prezenta o temă, de a face un portret. El este un spirit avizat şi un om de gust. Ştie unde să se oprească în entuziasmul lui pentru o specie ce stă de multă vreme in anti-camera literaturii. Este ironic cînd trebuie (sprijinitorii S.F.-ului sunt, de regulă, de o gravitate obstinată, nemulţumiţi şi vindicativi), penetrant şi convingător în judecăţi. Literatura S.F. nu-i, totuşi, o carte de analiză critică. Operele lui Poe, Jules Verne, Wels, Lem, Lovecraft, Efromov, Orwel, Huxley, A.N. Tolstoi, Robert A. Heinlein sunt înfăţişate nu in integritatea şi coerenţa lor interioară, ci în funcţie de necesităţile demonstraţiei. Ele justifică o temă, un personaj, un obiect, o relaţie cu speciile înrudite. Literatura S.F. este o admirabilă introducere intr-un domeniu literar nou şi, prin alarmanta lui proliferare, greu de prins într-o formulă. UNELE ipoteze pot fi discutate. Chestiunea cea mai dificilă mi se pare delimitarea literaturii S.F. de literatura fantastică propriuzisă. Todorov şi alţii au propus un criteriu de separare, insă, în lumina exemplelor date de Florin Manolascu, criteriul nu este totdeauna operant. Unde intră, de pildă, Mircea Eliade cu Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger, scrieri excelente pe tema paradoxelor temporale ? Florin Manolescu nu ezită să le treacă, împreună cu Un om mare şi Ghicitor in pietre, printre scrierile S.F. Poe, maestrul incontestat al fantasticului modern, este şi el revendicat cu o parte a operei sale (aceea ce intră în contact cu spaţiul extraterestru) de cei care luptă pentru impunerea literaturii S.F. însă chestiunea nu este atît de simplă, prezenţa unui vehicol cosmic intr-o naraţiune sau avansarea unei teorii (pseudo) ştiinţifice nu sunt argumente decisive. Acolo unde ipoteza ştiinţifică este un pretext pentru analiză psihologică sau pentru înfăţişarea unui mit (cazul literaturii lui Eliade) nu poate fi vorba, după părerea mea, de literatură S.F. Minciuna ştiinţei serveşte, în aceste condiţii, adevărul ficţiunii. Jules Verne sau Wels ne propun o utopie în care, odată intraţi, o acceptăm şi o urmărim în ingeniozitatea şi coerenţa ei. Multe din asemenea veniii, contra-utopii, fantezii eroice (folosesc terminologia propusă de Florin Manolescu) sunt nişte parabole cu simboluri străvezii. Romanul S.F. tipic foloseşte o retorică simplă şi un număr de personaje şi conflicte previzibile. Nu e vorba, aici, de psihologie, de caractere, tipologie. Ce interesează, cu adevărat, este ipoteza epică şi calitatea soluţiilor acceptabile. Fantasticul, în schimb, se întemeiază pe categoriile fundamentale ale literaturii, şi nu ignoră o anumită nuanţă de verosimilitate. S.F.-ul ne cere să ne instalăm, de la început, în irealitate şi ne produce argumentul pentru a sta, o vreme, în ea. Odată lectura terminată, revenim in realul rămas intact. O deosebire posibilă între fantastic şi S.F. ar fi, atunci, următoarea : opera fantastică modifică noţiunea de realitate (normalitate) şi stîrneşte un lector îndoială asupra categoriilor existenţei. Romanul S.F. goleşte realitatea de orice sens şi ne invită să fim, pentru două-trei ore, pasagerul unei lumi neverosimile. Ajunşi la destinaţie, ne reluăm, nestingheriţi, preocupările. Florin manolescu scrie o sută de pagini despre S.F. in România, aducînd exemple uluitoare de fani, fandouri şi fanzine din ultima jumătate de secol. Interesul pentru literatura de anticipaţie e vechi. Printre teoreticienii citaţi de el aflăm şi pe junimistul G. Panu. Dumitru G. Ionescu, Victor Anestin, H. Stahl sunt precursorii şi clasicii genului la noi. Macedonski şi Eftimiu, devotaţi tovarăşi de drum. I.C. Vissarion, un nebun de ingenios vulgarizator. Aderca, V. Papilian, N. Rădulescu- Niger reprezintă maturitatea genului. Criticul citează, în afara lui Mircea Eliade, discutat mai Înainte, şi pe Ion Minulescu cu I e vorbă cu necuratul, pe Gib Mihăescu cu Braţul Andromedei, T. Arghezi cu utopiile satirice din Tablete din Ţara de Kut.v şi pe Cezar Petrescu cu Baletul mecanic. Minulescu scrie insă nişte parodii în genul celor publicate în epocă de Adrian Maniu şi Ion Vinea (aceştia necitaţi de Florin Manolescu). Arghezi este un poet al terifiantului, iar Gib Mihăescu un analist al eşecului sufletelor idealiste. Paşaportul S.F. nu mi se pare, în cazurile de mai sus, valabil. Un capitol este dedicat literaturii actuale, cele mai importante personalităţi ,în epoca de consolidare a literaturii ştiinţifico-fantastice din România“, fiind, după Florin Manolescu, Ion Hobana, Vladimir Colin şi Adrian Rogoz. O meritată recunoaştere adusă acestor neobosiţi animatori. N-am reţinut din cartea lui Florin Manolescu nici o observaţie privitoare la relaţia dintre literatura S.F. şi filmul S.F., în adevărată erupţie in ultimii ani. N-am studiat problema, dar la o judecată sumară apare limpede că cinematograful a devenit, azi, vehicolul cel mai rapid al literaturii S.F. Este de văzut în ce măsură filmul de teroare (gen Fălcile) sau, filmul despre odiseea spaţiului influenţează literatura stiintifico-fantastică. Serioasă, informată, bine scrisă, cartea lui Florin Manolescu este, în ciuda temei ei speciale, o excelentă carte de critică. Eugen Simion .rtmmmA mW~â ► V. Proza DOI oameni, un bărbat şi o femeie, pot să comunice unul cu celălalt şi fără să se folosească de cuvinte : privirile, gesturile, „bogăţia sentimentelor“ sunt suficiente pentru ca iubirea să se poată naşte, o iubire nu lipsită de epicitate însă, de evenimente, chiar dacă ele sunt greu observabile cu ochiul liber. Protagoniştii ştiu foarte multe lucruri unul despre celălalt, fără să fi schimbat o vorbă, pentru că ochiul unei femei îndrăgostite poate fi, uneori, mai pătrunzător decit al celui mai versat detectiv. E suficient un mic detaliu şi existenţa celuilalt poate fi reconstituită, ştiută în ceea ce are ea intr-adevăr important... Are loc însă un accident de tramvai şi eroii sunt obligaţi să iasă din fertila lor muţenie, între cei doi îndrăgostiţi se schimbă primele cuvinte şi povestirea se termină. Cuvintele vor fi de bun augur care ? Elena Nestor îşi sfîrşeşte povestea fără să ne spună ce se mai întîmplă din clipa în care eroii încep să se folosească de corzile lor vocale. Răspunsul l-am putea găsi, totuşi, în altă parte şi anume în celelalte povestiri ale volumului. *) In toate eroii îşi vorbesc, bineînţeles, încearcă să se apropie unul de celălalt — cu excepţia a două povestiri. Pădurea şi Un ochi de apă, peste tot va fi vorba de un cuplu de îndrăgostiţi — folosindu-se de cuvinte, şi în toate iubirea lor e sortită eşecului. Motivele pentru care dragostea lor nu se împlineşte se schimbă, desigur, de la o povestire la alta. Vinovat *) Elena Nestor, Romanţe de agrement, Editura Albatros, 1978. poate fi, de pildă, bărbatul care îşi sacrifică iubirea în goana sa nebună după succes. (Sărbătoarea imposibilă). Iubitele — Paula și Suzana — sunt abandonate pe drum, în decursul unui maraton disperat şi scrîşnit. Şi chiar dacă eroul îşi atinge scopul, cunoscînd în sfîrşit succesul pe care şi l-a dorit cu o atit de mare incrîncenare, preţul pe care îl plăteşte e teribil : pierderea iubirii. Victoria are, aşadar, un gust amar, ea seamănă mai curînd cu o înfringere : „Contemplă zilnic acest colos de piatră, cu contururi atît de bine cunoscute şi totodată atît de străine, dar să se bucure la vederea lui n-a putut şi nu va putea niciodată. Acest bloc de granit a fost poate desprins din propria lui fiinţă care a suferit şi s-a chinuit pentru plămădirea lui. Crezuse că la picioarele colosului de piatră se va afla împlinirea unui mare vis. Crezuse că-şi va putea face din el un idol cu care să-şi hrănească sufletul veşnic. Monumentul însă, monumentul acela măreţ, grandios, devenit celebru de-acuma, nu era decit o piatră. Imensă și superbă, această probă materială a atingerii idealului său s-a dovedit a nu fi pentru făurarul ei decît un obiect rece, inert“... In Alergare în cerc autoarea își propune să ilustreze parcă faimoasa frază a lui Sartre „Infernul e celălalt“. Incapacitatea de a comunica cu bărbatul iubit o transformă pe Iulia intr-un fel de automat care repetă la nesfîrşit aceleaşi fraze stereotipe. în loc să creeze posibile punţi de legătură, cuvintele au darul să mărească şi mai mult prăpastia adîncă ce s-a căscat între cei doi soţi. Febrilitatea bolnăvicioasă a femeii se loveşte, ca de un zid, de placiditatea bărbatului, de refuzul încăpăţînat al acestuia de a răspunde în vreun fel la tentativa ei disperată de apropiere. O alergare la nesfirşit, besmetică şi năucă, lipsită de orice finalitate : „Trebuia să plece iarăşi, mereu şi mereu, să gonească pînă la istovire şi ori încotro ar fi luat-o să ajungă pînă la urmă tot în acelaşi loc, ca şi cînd mereu n-ar fi făcut altceva decit să tot alerge in cerc...“ In iarna ca un nufăr alienarea e totală : bărbatul cu care eroina convieţuieşte se înstrăinează de ea intr-o asemenea măsură, incit chipul acestuia, privit în zorii zilei, pare a fi mai curînd al unui necunoscut, al unui străin ! Din disperare, eroina se lasă cu bună ştiinţă in voia întîmplării şi a hazardului, iubirea devine un act vinovat şi degradant. Dispare intimitatea iubirii şi ceea ce rămîne e un copleşitor sentiment de maculare, contrastînd dureros cu prospeţimea dimineţii de iarnă. O dimineaţă care aminteşte o învoită floare de nufăr... în Dimineţi întârziate tema imposibilităţii de a comunica cu „celălalt“ este reluată. De data asta însă eroina nu se lasă infinită dînd dovada unui caracter ceva mai puternic. Ea are tăria de a se despărţi de bărbatul egoist, sigur pe el, orgolios, de care se simte la un moment dat atrasă. Iar amintirea lui începe a semăna tot mai mult, pe măsură ce timpul trece, cu propria-i fotografie, expusă de un fotograf amator pe o alee a Cişmigiului : o fotografie udată de ploi, îngălbenită de soarele verii, bătută de vînt... în general, prozatoarea reuşeşte să fie convingătoare. Pe alocuri, e adevărat, se face totuşi simţită o anumită afectare. Se strecoară parcă o notă falsă in toate aceste „romanţe“ pe care ni Ie istoriseşte Elena Nestor. Tonul firesc este însă regăsit şi autoarea ne convinge şi mai departe de nefericirea eroinelor sale... Şi totuşi povestirea cea mai pregnantă ni se pare a fi Un ochi de apă, datorită deschiderii ei mai largi, tentativei de a creiona o tipologie umană mai diversă. Şi capacitatea de a se obiectiva a autoarei este mai mare decit în celelalte naraţiuni, tonul „intimist“ fiind abandonat. Am greşi, însă, dacă am încerca să opunem această povestire, scrisă în altă tonalitate, celorlalte incluse în volum, de vreme ce „adevăratul chip“ al prozatoarei ni se relevă, cel puţin deocamdată, tot in naraţiunile cu caracter sentimental. Elena Nestor este o prozatoare curioasă să descifreze „misterele inimii“, ştiind să vorbească despre ele cu toată sinceritatea. Sorin Titel Povestiri de dragoste 10 România literară