România literară, aprilie-iunie 1985 (Anul 18, nr. 14-26)

1985-04-11 / nr. 15

TIMIȘOARA - DALLES ’85 C­ÂND evoc întâlnirile mele cu Ti­mişoara, albul de aspre ziduri de la Bastion îmi irumpe sărbătoreşte în memorie; îmi simt retina in­vadată de atitea chipuri, izvorind radios din emoţia vernisajelor pe care le-am oficiat acolo. Şi citesc pe aceste chipuri, în perpetuitatea amintirii, un amestec du­rabil, de cuviinţă trează şi de exaltare. Am avut ocazia, de-a lungul drumuri­lor mele, să intuiesc variate ambianţe ar­tistice. Rareori mi-a fost dat să aflu un public înzestrat cu atîta serioasă apli­caţie, asumîndu-şi cu atîta efervescentă devoţiune îndatorirea de a onora arta, în manifestările ei prestigioase. Dar, pentru mine, vorba aceasta pu­blic nu designează doar un nivel de aş­teptări, al privitorului în raport cu cel care îi oferă artă ; dimpotrivă, ceea ce el indică, dacă nu chiar induce, este un curent de creativitate. Faţă de care, re­laţia centru — provincie nu are sensul unei fatale scheme ierarhice. Şi nu nu­mai pentru că bănăţeanul s-ar voi tot­deauna oeos. Dar să se observe că limba română refuză o expresie ca acea cu­rentă sintagmă franceză monter à Paris. In duhul şi după rosturile limbii noastre, sosirea în Capitală n-are obligatoriu sens ascendent.... Timişoara părea s-o ştie de­mult, cînd, încă din 1978, cei din Bucu­reşti mergeam noi acolo, pentru a orga­niza împreună o expoziţie ca Studiul, sin­­tetizînd creator nevoi ale întregii noas­tre mişcări artistice. O relevam atunci — ampla confrun­tare de la Timişoara — drept „test de maturitate pentru o întreagă cultură ar­tistică“. Purta, cu franca ei dialectică, un curaj pe care-l regăsim nu o dată, în demersul celor mai buni plasticieni ai Filialei timişorene. Departe de vreo le­neşă complezenţă faţă de sine, de vreun răsfăţat narcisism, întîrzierea lor asupra termenilor de atelier, pentru a le veri­fica încărcătura conceptuală, se dovedea prielnică unei atitudini deschise, eficiente, faţă de viaţa nemijlocită. „Reunind ter­menul de DESEN, A DESENA — scria Constantin Flondor-Străinu — cu A DE­SEMNA, se dezvoltă în mod favorabil conceptul primului termen, depăşindu-i semnificaţia imediată de «înregistrare — reprezentare», înspre sensul unei poziţii mai active de intervenţie, decizie, de semnalare a unei intenţii sau a unui proiect". Sunt dimensiuni la care ne obligă să medităm contribuţiile sale,­­ aceea, de pildă, de la Muzeul Satului din 1983, pa tema Locului, unde C. Flondor îşi alesese drept cadru al demonstraţiei una din casele tradiţionale ale incintei , operind cu materii naturale, aş spune de totdeauna, făină, apă şi mere, adevărată ramură prin care simboliza ceea ce e ina­tacabil şi pur in raporturile noastre cu mediul, artistul vădea, în această rustică umilitate, atenţia lucidă a experimenta­torului, concret fără platitudine exhaus­tivă, elevat fără afectare. Iar astăzi, în cheie figurativă, cînd aceeaşi făină, vehe­ment frămîntată, ocupă centrul unor ample tablouri, afirmarea ei primordială întipăreşte totuşi ca o distanţă a cuge­tului, fără Îngălată complezenţă. Puterea materială a picturii s-a lămurit, etimo­logic vorbind, în curăţenia de înţeles a decantărilor conceptuale. De unde, în izbucnirea motivului, netezimea ca de pumn ferm, elocvenţa ce aderă la un activism al inteligenţei. Iar alături, în panoul ce aduce a encaustică, peisajele urcînd fumegos, oriental, par liber des­chise traseelor cugetului. Action sau land art, convenţie picto­­rică, tehnicile de investigaţie pot fi di­verse,­­ dar le este proprie nu o dată timişorenilor o curiozitate neprefăcută pentru abordările ce lărgesc teritoriul de atac şi şansele explorării. Multivision, dispozitivul folosit d­e ei cu îndemînare, pentru a da în mod complex seamă de probleme ale structurii şi luminii, camera de filmat şi proiecţiile conjugate, pă­trunse in instrumentarul plasticianului, cultivă acolo — şi nu de un an-doi — o spornică mobilitate a privirii, o anume dispoziţie pentru surpriza care instau­rează cunoaştere, care ne descoperă mai destoinic realul. Mlădioasă şi vivace, de pildă, modalitatea lui Doru­ Tuleau, in­tervenţiile fixate în fotografiile lui de land art, geometria lor profund cordială, cerne, ai­­spune, buna rînduială in peisaj. Cind abstracţia ştiinţifică e adusă, ast­fel, în ţesătura vizuală pe care o stră­batem cotidian, privitorul se simte che­mat să ia în raza interesului său nu numai ceea ce s-ar numi domeniu al artei, tradiţionalmente constituit, ci tot ceea ce, pur şi simplu, e în viaţă, de la procesele profunde ale tur­ii biologice, de la modelele de dezvoltare ce pot re­leva raţionalitatea acţionînd secret, la nivele obscure ale naturii,­­ pînă la manifestările umane, ce trebuie conside­rate cu aceeaşi aptitudine integratoare : joacă, efort, travaliu. Şi cum n-aş aminti aici filmul regretatului Mirel Ilieşiu des­pre o asemenea interacţiune surîzătoare, despre Drumul către artă pe care ni-l dăruie, armonios, acest admirabil Liceu de Arte Plastice de la Timişoara,­­ în stare să emuleze, inventiv, coerent, cu notorii iniţiative pedagogice din Europa? CEEA CE am văzut la Dalles, zilele acestea, din creaţia de ultim deceniu a timişorenilor, se împărtăşeşte explicit din valoarea unui context, în care este loc, desigur, pentru reflexiune, dar şi pentru echilibrul liric al tensiunilor, în construc­ţiile picturale ale lui Leon Vreme, de exemplu, jocul presiunilor pozitive şi ne­gative, alternanţele lor biciuite se arti­culează compensat, şi lumea întreagă, dacă s-ar alcătui pornind de la aceste crîmpeie, ar fi, în arca ei vastă, aseme­nea unei carene cu coaste zăbrelite dur. Nu mă împiedic totuşi să observ, succe­siunea aceasta voit martelată visează o izbăvire, dincolo de angular. O privelişte, un mic tablou recent, deasupra celorlalte, ca şi cum, ajuns la această tîmplă, în­ţelesul tuturor pieselor din ansamblu s-ar degaja, într-o germinaţie fără constrîn­­gere. Nu caut aici numaidecît, se înţelege, metafora prin care să apară pregnantă formula creatoare a fiecăruia dintre ar­tişti: nu ea este în cauză, în aceste rîn­­duri, ci o anume încrucişare superioară de energii, un spirit de chorală partici­pare, ce trebuia evocat — şi suscitat — în orînduirea expoziţiei, întreprinderea nu se anunţa lesnicioasă, in faţa orga­nizatorilor — Uniunea Artiştilor Plastici, Filiala ei timişoreană, condusă de sculp­torul Victor Gaga, şi Comitetul de Cul­tură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Timiş — se afla o producţie, extinsă pe 15 ani, cîţi trecuseră de la precedenta Expoziţie bucureşteană. Practic, trebuia suită pe simeză, într-o selecţie eficace, recolta a peste 60 de participanţi, de la ultimii veniţi dintre tineri, pînă la de­canul de vîrstă . Julius Podlipny, mereu ataşant în aura inefabil sagace a dese­nului său, acest meşter, care nu ponti­­fiază vreodată, deşi rezumă in sine, loial şi sensibil, un întreg capitol din istoria concretă a spaţiului artistic central-euro­­pean. Cit despre spaţiul expoziţional hărăzit acum timişorenilor, la Dalles, cine-şi lua răspunderea să-l ordoneze avea în faţă desişul unei profuziuni ambiţioase, a unui prea plin de opere, — căci erau destule, de trei lustre încoace, piesele ce puteau pretinde acest privilegiu, al unei prestaţii antologice. Ieşirea la rampă stîr­­neşte totdeauna gelozii, şi zelul de a se produce a fost, la unii, atît de viu, incit lucrările au putut să pară uneori prea numeroase, în sălile de la etaj, spre exemplu. Cu cîteva asemenea inegalităţi, materia s-a lăsat totuşi lizibil compusă, şi generoasa opulenţă realizată în marea sală de la parter evită riscurile de fărî­­miţare a impresiei ori de saturaţie opre­sivă. Criticul Coriolan Babeţi, care, din partea Filialei U.A.P., a ostenit îndelung pentru a configura expoziţia, a ştiut să-i croiască itinerarii inteligente, amenajînd această massă de lucrări astfel incit să nu devină o pletoră fără orizont ori să rămînă prilejul brut al unui inventar de teme, bun pentru obişnuite supralicitări retorice. Ii TREBUIA expoziţiei — şi cred că şi-a alcătuit-o — o geografie de relaţii îm­bietor adevărate. Circulă astfel, în conti­guitatea sincronică a expunerii, în sălile principale, un soi de plauzibilă metaforă globală, ca un corp obiectualizat al ener­giilor lumii, reverberează in cuburile monadic infailibile, turnate în bronz de Petru Jecza, se adună cumulativ în ca­setele închipuite de Romul Nuţiu, se lasă transcrisă, de acesta, în jetul unui enunţ vegetal, ori aprinde pe dinăuntru imaginea, la Diodor Dure, in consumpţia unui cromatism căruia, azi, redescoperi­rea lui Bonnard ii dă o nouă dreptate... In fine, cînd citeşti această înlănţuire în ecou a metaforelor, pentru un efect plu­ral, de la o simeză la alta, te simţi une­ori, la Dalles, ca în preajma unui Osiris secţionat, ale cărui membre, despărţite, sînt pe cale să se caute, să se cheme, să se regăsească. Nu întîmplător, ultimele bronzuri ale lui Jecza dau voce, în cău­tarea cultului perfect, unei năzuinţe pla­toniciene de integritate, — făcînd sim­bolic aluzie la fiinţa androginului. Iar în sculptura lui Victor Gaga, acest Ur­ grund metaforic încheagă în lemn, în materia lui familiar primordială, o vitalitate care e din ce în ce mai coerentă ; sub astfel de auspicii, sculptura parcă s-a îndesit, în principiul ei interior, şi timpul exiguu al Clepsidrei a devenit trup de faleză. Nu vreau să reduc, fireşte, dialectica diferenţiată a fiecărui artist la o comună zbatere, de vase comunicante, să esca­motez ceea ce e istorie ireductibilă a fie­cărui talent, omiţînd, de pildă, înnodă­­rile patetice care tresar în creaţiile ceva mai vechi ale lui Jecza, acelea sub semi, dantese, expuse la Ravenna. Sunt evolu­ţii, în logica unor creatori, care nu anu­lează etapele precedente, ci le mîntuie purificat. Uneori, o anume străluminare, la Gabriel Popa de exemplu, departe de a recuza realul, îl provoacă, înspre un fantastic de tip Lovecraft ; muşcătura ei acută împinge spectacolele vieţii sub in­cidenţa unui reportaj spectral. Ca forme reziduale, dintr-o nervoasă radiografie, se pot interpreta şi semnele gracile, ca de wayang, ale Lidiei Ciolac ; în schimb, gustul pentru obiectivitate, care se rostea în variaţiunile de op-art ale lui Viorel Toma, în volumetria lor frumos moarată, s-a convertit acum la figurativ, adoptînd bravura hyper-realismului. Cit priveşte tinerii celor mai recente promoţii, confruntarea lor cu obiectul, dacă acceptă astuţiile trompe-l’oeil-ului, se arată în stare a le răscumpăra totuşi, prin făgăduinţa unei anume expansiuni a motivului (Pavel Vereş, nu cea mai autentică dintre picturile sale). Să reţi­nem, deasemeni, o densitate mată, fără miovrem­e, în obiectele semnate de Ion Oprescu şi să ne despărţim acum de timişoreni, printr-un popas la Casa în­chipuită de cel mai tînăr, cred, dintre ei. Călin Beloescu işi aşterne pictura, şi drumul de artist, cu un fel de brio al simplificării imperioase: forme ample, întirziind în brunuri,­­ ca un Permeke cu valenţe înspre solar. Stesura se voieşte netedă, — s-ar spune pentru o scenogra­fie a efectului sigur, la distanţă, — căci panoul trebuia să sprijine privirea la ca­pătul întâii săli, lunga sală de acces la Dalles. Dar am impresia, totuşi, că o ase­menea scenografie, strîns implicată in ex­poziţie, ne invită să păşim spre satisfac­ţii depăşind iluzia. Ca în tot ce au făcut mai bun timişorenii, ghicesc şi aici o poartă ce străjuie tărâmuri mai grave. Dan Hâulică v Un test de civilizaţie IM........................................................................................................................ La vernisajul Expoziţiei filialei U.A.P. din Timişoara (Sala Dalles) Filosofie şi cultură Filosofia culturii româneşti ! U­n editor, dublat de un scriitor şi cărturar distins în cea mai bună tradiţie rosettiană — Valeriu Râ­­peanu, cu mari merite în acţiu­nea cultural-patriotică de a restitui con­temporaneităţii noastre socialiste valori de referinţă ale spiritualităţii româneşti, împinse mulţi ani in umbra uitării, a iniţiat cu ani în urmă, la Editura „Emi­­nescu“, o colecţie de tipărituri care şi-a ciştigat un binemeritat prestigiu: Biblio­teca de filosofie a culturii româneşti ce apare sub îngrijirea sa. Au apărut Bină în prezent Gheorghe I. Brătianu — Tra­diţia istorică despre întemeierea statelor româneşti; Tudor Vianu — Studii de fi­losofia culturii; Victor Papacostea — Ci­vilizaţia românească şi civilizaţia balca­nică; Mircea Florian — Recesivitatea ca structură a lumii; C. Rădulescu Motru — Personalismul energetic şi alte scrieri: P. P. Negulescu — Geneza formelor cul­turii. O atare colecţie este cu atît mai bine­venită, cu cit — aşa cum remarca prof. D. Ghişe referindu-se la ultimul Congres Mondial de Filosofie (Montreal, 1983) cu tema Filosofie şi cultură —, în tradiţiile gindirii româneşti reflecţiile despre cul­tură şi civilizaţie, despre specificul cul­turii româneşti în context european şi mondial ocupă o mare pondere, cu idei şi contribuţii originale la un nivel pe care nu mulţi din participanţii la Con­gresul menţionat l-au atins, în ceea ce priveşte volumul din scrie­rile lui C. Rădulescu Motru acesta cu­prinde, pe lingă Personalismul energetic (1926), Cultura română şi politicianismul (1904), Puterea sufletească (1908), Ele­mente de metafizică pe baza filosofiei kantiene, Vocaţia — factor hotărîtor în cultura popoarelor (1932), precum şi unele studii şi articole din publicaţii pe­riodice. Lipsesc lucrările de psihologie (Problemele psihologice, Despre suflet ş.a.), cele consacrate î­ndeosebi filosofie­ stiintei (Cauzalitatea mecanică şi feno­menele psihice, Problemele ştiinţei în fi­losofia contemporană, Ştiinţă şi energie, Valoarea ştiinţei), precum şi unele lu­crări consacrate specificului spiritualită­ţii româneşti (Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi, Etnicul românesc, Comunitate de origine, limbă şi destin), precum şi lucrarea de mare interes fi­losofic — Timp şi destin. Putem spera că un nou volum va cuprinde cel puţin o parte din aceste scrieri. Volumul apă­rut, cuprinzînd în total aproape 1 000 de pagini, beneficiază de un amplu şi pro­fund studiu introductiv, cel mai bun din cite am citit pînă în prezent despre Rădulescu Motru, al prof. dr. Gh. Cazan, căruia îi aparţin şi notele critice aviza­te, pătrunzătoare, la obiect. Mai volumi­nos este însă studiul filologic asupra edi­ţiei semnat de G. Pienescu, care a sta­bilit şi textul. Este greu de înţeles însă de ce a fost nevoie — pe marginea unor texte filosofice, fără pretenţii şi calităţi literare deosebite — un studiu filologic ce-i drept, de o seriozitate şi erudiţie ieşite din comun, despre grafiile foneti­ce, fonetica sintactică, morfologie cu toa­te componentele ei, sintaxa etc. Studiul introductiv al prof. Gh. Cazan, vădind competenţa şi pasiunea pe care i-o cunosc din alte lucrări consacrate fi­­losofiei şi culturii româneşti, analizează cu pătrundere ideile-forţă ale unei opere întinse (pe parcursul a jumătate de veac) şi originale, a unui sistem de gîndire axat pe ideea de personalitate creatoare, dinamică. Iată o formulare deosebit de izbutită ce ar putea să servească drept motto pentru întreaga sa operă: „Opera lui C. Rădulescu Motru, polimorfă, se consti­tuie, aşadar, într-o căutare a experienţei de natură filosofică a lumii. C. Rădu­lescu Motru a văzut în univers un tot care-şi dezvăluie realitatea profundă în structura şi menirea personalităţii uma­ne, iar în personalitatea umană, enigma dezlegată a universului“. Principalele izvoare ale formaţiunii sale teoretice au fost ideile raţionaliste patriotice ale lui T. Maiorescu (el apar­­ţinînd, de altfel, primei generaţii de ti­neri maiorescieni), criticismul kantian şi filosofia germană de orientare scientistă şi psihologică — îndeosebi W. Wundt. Mai pot fi detectate, desigur, şi alte in­fluenţe, dar nici una nu l-a marcat în­­tr-atît incit să devină kantian, maiores­­cian etc. în sensul unui epigonism mi­metic. Toate au fost integrate critic in­tr-o construcţie filosofică originală. Prof. Gh. Cazan apreciază că „activi­tatea lui C. Rădulescu Motru este fără egal in cultura filosofică românească“ din punct de vedere al editării de publi­caţii de filosofie şi sociologie, sub redac­ţia sa apare prima revistă de filosofie din România. „Studii de filosofie“, apoi „Revista de filosofie“ — organ al „So­cietăţii române de filosofie“, a editat „Ideea europeană — revistă socială, cri­tică, artistică şi literară“ și „Analele de psihologie“, „cea mai de seamă revistă de psihologie din România“, a făcut par­te din conducerea altor reviste — „Re­vista de psihologie practică“, „Albina“, „Convorbiri didactice“, „Liga română“, „Convorbiri literare“. In toate acestea el a introdus un spirit critic „de esenţă kan­­tiană-maioresciană“. Mihai Ralea exagera apreciind Per­sonalismul energetic ca singurul sistem filosofic românesc unitar si consecvent, dar si el, si alti exegeţi de înaltă tinută ca T. Vianu, V. Băncilă, N. Bagdasar aveau dreptate apreciindu-i valoarea si originalitatea, in pofida oricăror incom­­prehensiuni regretabile din partea unor filosofi de talia lui L. Blaga si mai ales împotriva reacţiilor nihiliste antirationa­­liste ale ortodoxismului gindirist. Cine pătrunde fără idei preconcepute in somp­tuosul edificiu va găsi suficiente temeiuri spre a afirma semnificaţia perenă şi va­loarea actuală a marelui ginditor român. Al. Tănase România literară 19

Next