România literară, octombrie-decembrie 1989 (Anul 22, nr. 40-52)
1989-10-19 / nr. 42
„Un bas triumfător" • Astfel este caracterizat celebrul cîntăret bulgar Nicolai Ghiaurov intr-un amplu articolinterviu, publicat în săptămînalul ,,Nouvelles de Sofia“, cu prilejul aniversării a 60 de ani de la naşterea sa. In 1966. ..Suddeutsche Zeitung“ releva că cel puţin 7 dirijori si 77 critici isi dispută descoperirea talentului lui Ghiaurov. Aceasta era in vremea în care cîntăretul bulgar avea la activul său un deceniu pe scenele lirice mondiale, după ce cîntase la Scala din Milano cu Boris Christoff si Maria Callas si după ce debutase, cu un an înainte, cu mare succes, la Salzburg, sub bagheta lui Karajan. Cel mai recent rol al ilustrului interpret a fost cel al lui Colin din Boema de Puccini pe scena Operei din San Francisco. Nicolai Ghiaurov a pășit în cel de' al 60-lea an de viață cîntind de curlnd în Hovanscina lui Mussorgski pe scena Operei din Viena. El a declarat că, în actuala stagiune, opera Boris Godunov figurează din nou în planurile sale de lucru. In imagine : Nicolai Ghiaurov în rolul titular din Boris Godunov. „Pictura a murit, trăiască pictura !* • Sub acest titlu s-a deschis la Moscova o expoziţie cuprinzind lucrări ale pictorilor din New York. Organizată in comun de instituţii specializate din U.R.S.S. si Statele Unite, cu participarea unor celebre galerii newyorkeze, expoziţia prilejuieşte şi o serie de acţiuni culturale : intîlniri, vizite în ateliere, seminarii, dezbateri. Titlul neobşinuit al expoziţiei — după cum preciza organizatorul acesteia, cunoscutul critic de artă Donald Caspit, — se explică prin dorinţa de a sublinia reînvierea, in ultima vreme, a interesului artiştilor faţă de pictură în accepţia ei clasică (toate lucrările expuse au fost create după 1985). De o mare varietate stilistică şi genistică, tablourile au fost selectate printre cele mai izbutite opere ale artiştilor americani reprezentanţi ai unor generații diferite. ,Noaptea valpurgicâ" • „Un spectacol de care se vorbeste“ — astfel desemnează săptămânalul „Literaturnaia gazeta“ spectacolul realizat de ,,Teatrul de pe Malaia Bronnaia“ după textul Noaptea valpurgicâ sau Pașii comandorului de Venedikt Erofeev. Punerea in scenă este semnată de regizorul V. Portnov, iar rolurile principale sânt interpretate de actorii A. Graciov si A. Kanevski. Scriitorul V. Erofeev s-a afirmat in ultimul timp ca unul din cei mai originali eseisti si autori de proză scurtă din literatura rusă contemporană. Serial Gingis Han • Reconstituirea pe ecran a istoriei (şi legendei) lui Gingis Han va fi realizată în coproducţie de către studiourile din R.P. Mongolă şi o firmă japoneză. Va fi, de fapt, un serial in sase episoade. Scenariul, regia si interpretarea actoricească vor fi asigurate de partea mongolă, care oferă, evident, și locurile de filmare. Japonia participă mai ales cu tehnica cinematografică. Giovanni GRAZZINI Fellini despre Fellini Păreri despre „comedia în stil italian" — Să trecem de la una la alta. După părerea ta, comedia in stil italian este genul cinematografic care ne convine cel mai bine ? — Comedia în stil italian a însemnat un moment in societatea noastră. Acum, după trecerea timpului, înclinăm a-i recunoaşte o anumită conştiinţă critică pe care, probabil, n-a avut-o , ne stimulează curiozitatea sau ne distrează, cam cum s-ar intimpla dacă am parcurge un vechi album cu fotografii, stirnindu-ne rîsul fiindcă ne-am părea caraghioşi, dizgraţioşi sau patetici, condiţionaţi, aşa cum eram, de mode ridicole , lucruri despre care fotograful nu bănuia nimic, el reprezentîndu-ne aşa cum eram. Mi se pare că comedia în stil italian relevă mai ales acest gen de coincidenţe, de reprezentări atit de pline de ■■ ele însele, cu ochiade solicitînd simpatii, incit tot aparatul critic, cu indignări şi polemici, este fatalmente neutralizat. Mi se pare că peste tot pluteşte o veselie prost înţeleasă, un rîs strident de sclavi eliberaţi, un fel slobod-la-gură pe la spate care il jigneşte pe consul numai pentru a-i sublinia triumful şi a-i căpăta indulgenţa. Nu vreau să par (sau să fiu) lipsit de indulgenţă vorbind despre filmele pe care în cea mai mare parte nu le-am văzut şi care în orice caz nu pot fi stivuite în vraf şi intr-un gen determinat, ci judecate fiecare de sine-stătător, înţeleg, cred, că indignarea denunţătoare , n-are mare lucru a face cu poveştile care cheamă constant la solidaritate, la satisfacţie personală, la o neînţelegere fundamentală care constă în a lua drept foarte bună reprezentarea a ce e mai rău în noi (...]. — Sunt persoane care susţin că uneori, chiar intr-o manieră mirșavă, comedia în stil italian reflectă anumite aspecte ale realităţii noastre, iar tu in schimb o deformezi. — Nu mi se pare că deformez realitatea. Să spunem, simplu, că o reprezint. Reprezentînd-o, am recurs la categoria expresiei care elimină, alege, selecţionează şi recompune, căutînd un echilibru, cel al subiectului, al naraţiunii, adică al nevoii de a-i face şi pe alţii să participe, ca publicul să priceapă punctul meu de vedere, sentimentul meu. In acest caz, exprimarea poate fi interpretată de obicei ca deformare, poate chiar aşa este, fiind o realitate filtrată, reorganizată în spectacol. Realitatea este deformată în poezie, in pictura cea mai naturalistă, in muzică. Arta ca disciplină, ca armonie extrasă din indiferenţă şi haos implică o înţelegere interioară, urmărind ceea ce e definit ca sentiment estetic. Iată de ce nu mă simt dezorientat cînd este vorba de „nevoia mea de a deforma realitatea“. Este un loc comun care mi s-a pus în spinare, care-i face pe oameni să mă întrebe adesea, cu o stupoare admirativă, întovărășită de o mustrare prietenească : „Unde dracu’ găseşti toate tipurile astea ?“ întrebare care nu cere nici un răspuns : eu nu găsesc aceste tipuri pentru că nu le caut. Pur şi simplu le văd. Mi se pare că e deajuns să priveşti în jurul tău, sau să te priveşti într-o oglindă ca să-ţi dai seama că eşti înconjurat de capete caraghioase, îngrozitoare, diforme, de rinjete năucitoare. Figurile noastre, figurile vieţii. — Ai fost înconjurat întotdeauna de un număr mare de Colaboratori, adesea importanţi, celebri. Există vreunul cere ţi-a fost mai intim, mai preţios decit ceilalţi ! — Am avut, intr-adevăr, colaboratori preţioşi nu numai prin talent, imaginaţie, inteligenţă, ci şi prin sentimentul îmbucurător al prieteniei, care ne făcea să lucrăm împreună cu plăcere, cu excitaţia unei petreceri la ţară, unei călătorii, unei excursii. Aş vrea să-i pomenesc pe ciiva: Pietro Guerardi, decoratorul de la Dolce Vita, de la Giulietta şi spiritele, aristocrat şi vagabond, un invitat intelectual la Trimaldo, cuminte si indiferent ca un preot budist, avid, gurmand, imatur ca un nou născut. îmi amintesc de anumite nopţi cînd dormeam împreună in maşina rătăcită pe fundul unei vîlcele cu hoţi , căutam un luminiş pentru Ţara Jucăriilor, dintr-un proiectat Pinocchio. Un alt colaborator foarte apropiat este Danilo Donaţi, foarte ingenios, inventator perfect de costume şi obiecte scenice. Din punct de vedere figurativ, consider Satyricon şi Casanova drept cele mai atrăgătoare filme ale mele. Pentru un realizator de cinema, colaboratorii cei mai importanţi nu sunt numai decoratorii, operatorii, scenariştii, ci şi un director de producţie iute, descurcăreţ, intervenind la momentul potrivit, puţind deveni un resort fundamental al filmului. Pe Tullio Pinelli, cu care am făcut atîtea decupaje, îl consider un inventator de întîmplări, un constructor de canavale, de situaţii şi personaje, avînd vocaţia şi temperamentul unui romancier autentic, împreună cu Ennio Flaiano, echilibrul între noi trei era perfect. Pinelli se îngrijea de structura narativă, era marota lui, iar Flaiano făcea, in ce-1 privea, tot ce putea să i-o dărime, s-o transforme în bucăţi ; era mai rău uneori ca un mistreţ intr-un lan de porumb. Tocmai din cauza tendinţelor atit de contrarii, bucăţile de zid care rămîneau în picioare printre durimături puteau fi considerate ca structurile portante ale naraţiunii. De Flaiano eram legat prin acelaşi simţ al umorului faţă de orice, prin înclinaţia comună de a dedramatiza totul, prin glumă, bufonerie şi o umbră de melancolie, simţindu-l foarte apropiat. Intilnirea cu Zapponi a fost foarte stimulantă. Am lucrat foarte bine împreună. Aceleaşi experienţe, aceleaşi aventuri, Marc’ Aurelio, ridicările de cortină, aceleaşi entuziasme, aceleaşi amoruri : Poe, Dickens, Lovecraft [...] Cu Tonino Guerra am scris Amarcord şi E la naveta. Suntem legaţi prin acelaşi dialect, printr-o copilărie petrecută pe aceleaşi coline, prin zăpadă mare, muntele San-Marino. Cele două regiuni unde ne-am născut sunt la nouă kilometri distanţă , copil, mă duceam cu prietenii pe bicicletă pină la Sant’ Arcangelo, unde aveam impresia că se vorbeşte altă limbă. Noi, cei din Rimini, aşa consideram Sant’ Arcangelo. Colaboratorul cel mai preţios, o spun direct, a fost Nino Rota. De la început, a fost între noi doi un acord deplin, total , de la Şeicul alb, primul film pe care l-am făcut împreună, înţelegerea noastră n-a avut nevoie de rodaj. M-ara hotărit să devin director de scenă iar Nino era acolo, gata să mă ajute. Avea o imaginaţie geometrică, o viziune muzicală demnă de sfere celeste, incit nu avea nevoie să vadă imaginile filmelor mele. Cînd lucrez la filme am obiceiul să folosesc anumite discuri ca fond sonor : muzica poate să condiţioneze o scenă, să-i dea un ritm, să sugereze o soluţie, o atitudine a unui personaj. Există arii pe care de ani, in mod ruşinos, le umi după mine, Titine, Marşul Gladiatorilor, bucăţi care sunt legate de emoţii precise, de teme subterane. E normal ca, după ce am terminat de turnat filmul, să mă fi legat de această urmă sonoră improvizată nevoind să o schimb. Nino îmi dădea dreptate, spunind că motivele de care m-am servit la filmare erau foarte frumoase (chiar dacă era vorba de cea mai siropoasă, cea mai tîmpită șansonetă), exact ce-mi trebuia, nu putea să-mi facă mai bine. Exprimîndu-se astfel, degetele-i alergau pe pian. • Adaptare si traducere de Andriana Fianu • IN ultimii sase ani, Bette Davis a fost nevoită să dea repetate bătălii împotriva nopţii eterne. La ultima confruntare, cu cîteva zile in urmă, a fost răpusă. In acest răstimp, deviza ei fundamentală: „Minima rezistenţă? Nu cunosc! Trebuie mereu să dai maximum, să te depăşeşti !“ — i-a fost pusă la Încercare, mai mult ca niciodată in trecut, de o operaţie mutilantă (în 1983) şi de o paralizie parţială survenită la nouă zile după intervenţia chirurgicală. Curajul celei ce spunea : „Intre locomoţia artificială a scaunului cu rotile şi mobilitatea naturală este o distanţă ce se măsoară doar in voinţă şi forţă morală. Unii capitulează. Alţii îşi depăşesc destinul“, şi a dovedit-o, curajul ei deci i-a sporit curierul de vedetă, în lunile următoare, cu 22 000 scrisori de la handicapaţi recunoscători pentru pilda ei. Tot în scaunul cu rotile a descins din avion la Roissy, in aprilie 1988, pentru a-şi aniversa la Paris cele opt decenii de viaţă şi a lansa cu acel prilej un al doilea volum autobiografic intitulat Una sau alta (primul volum, O viaţă însingurată, a apărut în 1962). „Este însăşi memoria epopeii hollywoodiene“, s-a afirmat după conferinţa de presă. Intr-adevăr, alături de Katharine Hepburn şi Marlene Dietrich, Bette Davis a ciştigat neîndurătoarea cursă a supravieţuirii in Cetatea filmului. Longevitatea ei a făcut-o să asiste la naşterea şi sfirşitul multora dintre staruri . Carole Lombard, Rita Hayworth, John Garfield, Humphrey Bogart, Montgomery Clift, James Dean, Natalie Wood, Anne Baxter (trădătoarea Eva din filmul lui Mankiewicz), Heddy Lamarr, Ingrid Bergman, Judy Garland, Marilyn Monroe etc., etc. Spre deosebire de Garbo, „zeița pasivă“, cum o numea ea, sau de Claudette Colbert, refuzînd să mai apară pe marele sau micul ecran, Bette Davis a făcut dovada unei neobişnuite energii creatoare în ciuda infirmităţilor şi a vîrstei. A participat la decernarea trofeelor Oscar in primăvara 1987 ; in acelaşi an a susţinut un rol corespunzător intr-un serial de mare audientă, The Right Way, avînd un partener de aceeaşi virstă , James Stewart. A turnat in Italia împreună cu Faye Dunaway. Tot atunci, a terminat de scris cu o mină netremurîndă amintirile, un testament artistic plin de Încredere in viată si in arta filmului pe care a slujit-o vreme de peste o jumătate de secol in zeci şi zeci de roluri de neuitat. Dintre ele zece i-au adus nominalizarea la premiul Oscar si două supremul trofeu : in 1935 pentru rolul unei actriţe alcoolice in Dangerous şi în 1938 pentru rolul titular din Jezabel, încununată regina melodramelor, Bette Davis s-a menţinut, de-a lungul anilor ’40, în primele zece locuri la box-office, record cu atit mai remarcabil cu cit absolut toate rolurile ei contraveneau normelor hollywoodiene şi habitudinilor spectatorilor, impunînd, intr-un Hollywood al sex-appeal-ului strălucitor, inteligenta talentului şi eroinele respingătoare. In 1941 şi 1942 ocupă chiar primul loc, fiind cea mai rentabilă actriţă. La popularitatea ei de atunci a contribuit probabil la faptul că a susţinut campania pentru ajutorarea combatanţilor de pe tron Totul despre Eva tul celui de al doilea război mondial. In primăvara 1942, la trei luni după ce Statele Unite au intrat în război, Bette Davis refuză să preia mandatul de preşedinte al Academiei de arte şi ştiinţe ale filmului, considerând că actorii aveau atunci obligaţii mai importante, înfiinţează o „cantină hollywoodiană“ ale cărei beneficii le expediază pe front spre ajutorarea ostaşilor. (S-a realizat chiar un film după această întreprindere, în care actriţa apare sub adevărata ei identitate). De asemenea, reuşeşte să impună susnumitei Academii să renunţe la tradiţionalul banchet al Oscarului iar încasările obţinute prin vînzarea biletelor de la festivitatea de premiere să fie cedate Crucii Roşii. Cheia personajelor ei (în acest sens titlurile filmelor sunt edificatoare — Primejdioasa, Femeia diabolică, Fata bătrină, Elisabeta B (interpretată în patru versiuni), Marea minciună, Vulpile etc., etc.) e dată de numele (de fapt prenumele) pe care și l-a ales. La 1 mai 1930, cind cinematograful abia prindea glas, Ruth Elizabeth Davis, fiica unui avocat din Boston, ajungea, însoţită de mama ei, la Culver City, o suburbie a Los Angeles-ului, acolo unde fraţii Warner şi-au construit studiourile. Respectând moda zilei, noua candidată la gloria cinematografică îşi schimbă, nu numele, ci prenumele.Deşi iniţialele acestora RED (roşu) i-au dictat culoarea preferată, simbol — cum afirma ea — al cuceritorilor şi al dorinţelor îmi: Imite). Deci, în loc de Ruth, Bette. Inspiratoarea acestei schimbări, după declaraţiile actriţei, a fost „Verişoara“ lui Balzac. La cousine Bette — cu geloziile ei nemăsurate, cu energia ei malefică, cu răzbunările ei neobosite, acoperind de nenorocire şi ruşine pe cei apropiaţi, savurîndu-şi pe ascuns victoriile, fără a fi divulgată ca sursă a răului — i-a modelat personajele de la debutul din 1931 cu Sora cea rea la Jezabel (in parte un conflict biografic, ca si cel din Totul despre Eva) pină la atrocele Ce s-a întîmplat cu Baby Jane ? Să fi fost sursa forţei ei Balzac ? — scriitorul cu care se simţea înrudită spiritual prin descendenţa hughenotă maternă (familia Lefèvre a părăsit Franţa in urma revocării Edictului de la Nantes — 1685). „Viaţa şi nu profesia a făcut din mine o comediană tragică“, replica actriţa regizorului William Wyler, cînd acesta spunea despre ea : „Are un instinct dramatic atit de precis, incit ar putea să joace fără nici o repetiţie“. Pentru exactitate trebuie precizat că actriţa ajungea la Hollywood la 20 de ani înarmată nu doar cu ambiţia de a se depăşi, dar şi cu o experienţă teatrală inexistentă atunci la contracandidatele ei : trei ani (1926—1929) petrecuţi pe Broadway intr-o companie teatrală condusă de George Cukor, unde actorii erau obligaţi să dea o premieră pe săptămînă. Performante ce au făcut-o să studieze si să interpreteze texte de la Noel Coward la Pirandello, de la Brecht la Giraudoux... Un bilant de 128 de piese in 36 de luni. Desigur, în istoria filmului si in memoria cinefilă, starul care la refuzat întotdeauna acest apelativ lasă o imagine și o amintire nepieritoare. Adina Darian România literară 23