România literară, octombrie-decembrie 1989 (Anul 22, nr. 40-52)

1989-10-19 / nr. 42

„Un bas triumfător" • Astfel este caracte­rizat celebrul cîntăret bulgar Nicolai Ghiaurov intr-un amplu articol­­interviu, publicat în săp­­tămînalul ,,Nouvelles de Sofia“, cu prilejul ani­versării a 60 de ani de la naşterea sa. In 1966. ..Suddeutsche Zeitung“ releva că cel puţin 7 diri­jori si 77 cri­tici isi dispută descope­rirea talentului lui Ghia­urov. Aceasta era in vre­mea în care cîntăretul bulgar avea la activul său un deceniu pe sce­nele lirice mondiale, după ce cîntase la Scala din Milano cu Boris Christoff si Maria Cal­las si după ce debuta­se, cu un an înainte, cu mare succes, la Salz­burg, sub bagheta lui Karajan. Cel mai recent rol al ilustrului interpret a fost cel al lui Colin din Boema de Puccini pe scena Operei din San Francisco. Nicolai Ghiau­rov a pășit în cel de' al 60-lea an de viață cîn­tind de curlnd în Ho­­vanscina lui Mussorg­­ski pe scena Operei din Viena. El a declarat că, în actuala stagiune, ope­ra Boris Godunov figu­rează din nou în planu­rile sale de lucru. In i­­magine : Nicolai Ghia­urov în rolul titular din Boris Godunov. „Pictura a murit, trăiască pictura !* • Sub acest titlu s-a deschis la Moscova o expoziţie cuprinzind lu­crări ale pictorilor din New York. Organizată in comun de instituţii spe­cializate din U.R.S.S. si Statele Unite, cu partici­parea unor celebre galerii newyorkeze, expoziţia prilejuieşte şi o serie de acţiuni culturale : intîl­­niri, vizite în ateliere, seminarii, dezbateri. Ti­tlul neobşinuit al expo­ziţiei — după cum preci­za organizatorul acesteia, cunoscutul critic de artă Donald Caspit, — se ex­plică prin dorinţa de a sublinia reînvierea, in ul­tima vreme, a interesului artiştilor faţă de pictură în accepţia ei clasică (toate lucrările expuse au fost create după 1985). De o mare varietate stilisti­că şi gen­istică, tablouri­le au fost selectate prin­tre cele mai izbutite ope­re ale artiştilor ameri­cani reprezentanţi ai unor generații diferite. ,Noaptea valpurgicâ" • „Un spectacol de care se vorbeste“ — ast­fel desemnează săptămâ­nalul „Literaturnaia ga­zeta“ spectacolul realizat de ,,Teatrul de pe Ma­­laia Bronnaia“ după tex­tul Noaptea valpurgicâ sau Pașii comandorului de Venedikt Erofeev. Punerea in scenă este semnată de regizorul V. Portnov, iar rolurile principale sânt interpreta­­te de actorii A. Graciov si A. Kanevski. Scriitorul V. Erofeev s-a afirmat in ultimul timp ca unul din cei mai originali e­­seisti si autori de proză scurtă din literatura rusă contemporană. Serial Gingis Han • Reconstituirea pe e­­cran a istoriei (şi legen­dei) lui Gingis Han va fi realizată în coproducţie de către studiourile din R.P. Mongolă şi o firmă japoneză. Va fi, de fapt, un serial in sase episoa­de. Scenariul, regia si in­terpretarea actoricească vor fi asigurate de par­tea mongolă, care oferă, evident, și locurile de filmare. Japonia parti­cipă mai ales cu tehnica cinematografică. Giovanni GRAZZINI Fellini despre Fellini Păreri despre „comedia în stil italian" — Să trecem de la una la alta. După părerea ta, comedia in stil italian este genul cinematografic care ne convine cel mai bine ? — Comedia în stil italian a însemnat un moment in societatea noastră. Acum, după trecerea timpului, înclinăm a-i re­cunoaşte o anumită conştiinţă critică pe care, probabil, n-a avut-o , ne stimulează curiozitatea sau ne distrează, cam cum s-ar intimpla dacă am parcurge un vechi album cu fotografii, stirnindu-ne rîsul fiindcă ne-am părea caraghioşi, dizgra­­ţioşi sau patetici, condiţionaţi, aşa cum eram, de mode­ ridicole , lucruri despre care fotograful nu bănuia nimic, el re­­prezentîndu-ne aşa cum eram. Mi se pare că comedia în stil italian relevă mai ales acest gen de coincidenţe, de reprezentări atit de pline de ■■ ele în­sele, cu ochiade solicitînd simpatii, incit tot aparatul critic, cu indignări şi pole­mici, este fatalmente neutralizat. Mi se pare că peste tot pluteşte o veselie prost înţeleasă, un rîs strident de sclavi elibe­raţi, un fel slobod-la-gură pe la spate care il jigneşte pe consul numai pentru a-i sublinia triumful şi a-i căpăta indul­genţa. Nu vreau să par (sau să fiu) lipsit de indulgenţă vorbind despre filmele pe care în cea mai mare parte nu le-am văzut şi care în orice caz nu pot fi stivuite în vraf şi intr-un gen determinat, ci jude­cate fiecare de sine-stătător, înţeleg, cred, că indignarea denunţătoare , n-are mare lucru a face cu poveştile care cheamă constant la solidaritate, la satisfacţie per­sonală, la o neînţelegere fundamentală care constă în a lua drept foarte bună reprezentarea a ce e mai rău în noi (...]. — Sunt persoane care susţin că uneori, chiar intr-o manieră mirșavă, comedia în stil italian reflectă anumite aspecte ale realităţii noastre, iar tu in schimb o de­formezi. — Nu mi se pare că deformez realitatea. Să spunem, simplu, că o reprezint. Re­­prezentînd-o, am recurs la categoria ex­presiei care elimină, alege, selecţionează şi recompune, căutînd un echilibru, cel al subiectului, al naraţiunii, adică al ne­voii de a-i face şi pe alţii să participe, ca publicul să priceapă punctul meu de vedere, sentimentul meu. In acest caz, exprimarea poate fi interpretată de obicei ca deformare, poate chiar aşa este, fiind o realitate filtrată, reorganizată în spec­tacol. Realitatea este deformată în poezie, in pictura cea mai naturalistă, in muzică. Arta ca disciplină, ca armonie extrasă din indiferenţă şi haos implică o înţelegere interioară, urmărind ceea ce e definit ca sentiment estetic. Iată de ce nu mă simt dezorientat cînd este vorba de „nevoia mea de a deforma reali­tatea“. Este un loc comun care mi s-a pus în spinare, care-i face pe oameni să mă întrebe a­­desea, cu o stupoare admirativă, întovă­rășită de o mustrare prietenească : „Unde dracu’ găseşti toate tipurile astea ?“ în­trebare care nu cere nici un răspuns : eu nu găsesc aceste tipuri pentru că nu le caut. Pur şi simplu le văd. Mi se pare că e deajuns să priveşti în jurul tău, sau să te priveşti într-o oglindă ca să-ţi dai seama că eşti înconjurat de capete cara­ghioase, îngrozitoare, diforme, de rinjete năucitoare. Figurile noastre, figurile vieţii. — Ai fost înconjurat întotdeauna de un număr mare de Colaboratori, adesea im­portanţi, celebri. Există vreunul cere ţi-a fost mai intim, mai preţios decit cei­lalţi ! — Am avut, intr-adevăr, colaboratori preţioşi nu numai prin talent, imaginaţie, inteligenţă, ci şi prin sentimentul îmbu­curător al prieteniei, care ne făcea să lu­crăm împreună cu plăcere, cu excitaţia unei petreceri la ţară, unei călătorii, unei excursii. Aş vrea să-i pomenesc pe ci­iva: Pietro Guerardi, decoratorul de la Dolce Vita, de la Giulietta şi spiritele, aristocrat şi vagabond, un invitat intelectual la Tri­­mald­o, cuminte si indiferent ca un preot budist, avid, gurmand, imatur ca un nou născut. îmi amintesc de anumite nopţi cînd dormeam împreună in maşina rătă­cită pe fundul unei vîlcele cu hoţi , cău­tam un luminiş pentru Ţara Jucăriilor, dintr-un proiectat Pinocchio. Un alt colaborator foarte apropiat este Danilo Donaţi, foarte ingenios, inventator perfect de costume şi obiecte scenice. Din punct de vedere figurativ, consider Saty­­ricon şi Casanova drept cele mai atrăgă­toare filme ale mele. Pentru un realizator de cinema, cola­boratorii cei mai importanţi nu sunt nu­mai decoratorii, operatorii, scenariştii, ci şi un director de producţie iute, descurcă­reţ, intervenind la momentul potrivit, pu­ţind deveni un resort fundamental al fil­mului. Pe Tullio Pinelli, cu care am făcut atîtea decupaje, îl consider un inventator de în­­tîmplări, un constructor de canavale, de situaţii şi personaje, avînd vocaţia şi tem­peramentul unui romancier autentic, îm­preună cu Ennio Flaiano, echilibrul între noi trei era perfect. Pinelli se îngrijea de structura narativă, era marota lui, iar Flaiano făcea, in ce-1 privea, tot ce putea să i-o dărime, s-o transforme în bucăţi ; era mai rău uneori ca un mistreţ intr-un lan de porumb. Tocmai din cauza tendin­ţelor atit de contrarii, bucăţile de zid care rămîneau în picioare printre durimături puteau fi considerate ca structurile por­tante ale naraţiunii. De Flaiano eram legat prin acelaşi simţ al umorului faţă de orice, prin înclinaţia comună de a de­­dramatiza totul, prin glumă, bufonerie şi o umbră de melancolie, simţindu-l foarte apropiat. Intilnirea cu Zapponi a fost foarte stimulantă. Am lucrat foarte bine împreună. Aceleaşi experienţe, aceleaşi aventuri, Marc’ Aurelio, ridicările de cor­tină, aceleaşi entuziasme, aceleaşi amo­ruri : Poe, Dickens, Lovecraft [...] Cu Tonino Guerra am scris Amarcord şi E la nave­ta. Suntem­ legaţi prin acelaşi dialect, printr-o copilărie petrecută pe ace­leaşi coline, prin zăpadă mare, muntele San-Marino. Cele două regiuni unde ne-am născut sunt la nouă kilometri dis­tanţă , copil, mă duceam cu prietenii pe bicicletă pină la Sant’ Arcangelo, unde aveam impresia că se vorbeşte altă limbă. Noi, cei din Rimini, aşa consideram Sant’ Arcangelo. Colaboratorul cel mai preţios, o spun direct, a fost Nino Rota. De la început, a fost între noi doi un acord deplin, total , de la Şeicul alb, primul film pe care l-am făcut împreună, înţelegerea noastră n-a avut nevoie de rodaj. M-ara hotărit să devin director de scenă iar Nino era acolo, gata să mă ajute. Avea o imaginaţie geometrică, o viziune muzicală demnă de sfere celeste, incit nu avea nevoie să vadă imaginile filmelor mele. Cînd lucrez la filme am obiceiul să fo­losesc anumite discuri ca fond sonor : muzica poate să condiţioneze o scenă, să-i dea un ritm, să sugereze o soluţie, o ati­tudine a unui personaj. Există arii pe care de ani, in mod ruşinos, le u­m­i după mine, Titine, Marşul Gladiatorilor, bucăţi care sunt legate de emoţii precise, de teme subterane. E normal ca, după ce am terminat de turnat filmul, să mă fi legat de această urmă sonoră improvizată nevoind să o schimb. Nino îmi dădea dreptate, spunind că motivele de care m-am servit la filmare erau foarte fru­moase (chiar dacă era vorba de cea mai siropoasă, cea mai tîmpită șansonetă), exact ce-mi trebuia, nu putea să-mi facă mai bine. Exprimîndu-se astfel, degetele-i alergau pe pian. • Adaptare si traducere de Andriana Fianu • IN ultimii sase ani, Bette Davis a fost nevoi­tă să dea repetate bătălii împotriva nopţii eterne. La ultima confruntare, cu cîteva zile in urmă, a fost răpusă. In acest răs­timp, deviza ei fundamen­tală: „Minima rezistenţă? Nu cunosc! Trebuie me­­­­reu să dai maximum, să te depăşeşti !“ — i-a fost pusă la Încercare, mai mult ca niciodată in tre­cut, de o operaţie muti­lantă (în 1983) şi de o paralizie parţială surve­nită la nouă zile după intervenţia chirurgicală. Curajul celei ce spunea : „Intre locomoţia artifi­cială a scaunului cu ro­tile şi mobilitatea natu­rală este o distanţă ce se măsoară doar in voinţă şi forţă morală. Unii ca­pitulează. Alţii îşi depă­şesc destinul“, şi a dove­dit-o, curajul ei deci i-a sporit curierul de vedetă, în lunile următoare, cu 22 000 scrisori de la han­dicapaţi recunoscători pentru pilda ei. Tot în scaunul cu rotile a descins din avion la Roissy, in aprilie 1988, pentru a-şi aniversa la Paris cele opt decenii de viaţă şi a lansa cu acel prilej un al doilea volum autobiografic intitulat Una sau alta (primul vo­lum, O viaţă însingurată, a apărut în 1962). „Este însăşi memoria epopeii hollywoodiene“, s-a afir­mat după conferinţa de presă. Intr-adevăr, alături de Katharine Hepburn şi Marlene Dietrich, Bette Davis a ciştigat neîndu­rătoarea cursă a supra­vieţuirii in Cetatea fil­mului. Longevitatea ei a făcut-o să asiste la naşterea şi sfirşitul mul­tora dintre staruri . Ca­role Lombard, Rita Hay­worth, John Garfield, Humphrey Bogart, Mont­gomery Clift, James Dean, Natalie Wood, Anne Baxter (trădă­toarea Eva din filmul lui Mankiewicz), Heddy La­marr, Ingrid Bergman, Judy Garland, Marilyn Monroe etc., etc. Spre deosebire de Garbo, „zeița pasivă“, cum o numea ea, sau de Claudette Colbert, refu­­zînd să mai apară pe marele sau micul ecran, Bette Davis a făcut dova­da unei neobişnuite e­­nergii creatoare în ciuda infirmităţilor şi a vîrstei. A participat la decerna­rea trofeelor Oscar in primăvara 1987 ; in ace­laşi an a susţinut un rol corespunzător intr-un se­rial de mare audientă, The Right Way, avînd un partener de aceeaşi vir­­stă , James Stewart. A turnat in Italia împre­ună cu Faye Dunaway. Tot atunci, a terminat de scris cu o mină netremu­­rîndă amintirile, un tes­tament artistic plin de Încredere in viată si in arta filmului pe care a slujit-o vreme de peste o jumătate de secol in zeci şi zeci de roluri de neui­tat. Dintre ele zece i-au adus nominalizarea la premiul Oscar si două supremul trofeu : in 1935 pentru rolul unei actriţe alcoolice in Dangerous şi în 1938 pentru rolul titu­lar din Jezabel, încunu­nată regina melodrame­lor, Bette Davis s-a men­ţinut, de-a lungul anilor ’40, în primele zece locuri la box-office, re­cord cu atit mai remar­cabil cu cit absolut toate rolurile ei contraveneau normelor hollywoodiene şi habitudinilor spectato­rilor, impunînd, intr-un Hollywood al sex-ap­­peal-ului strălucitor, in­teligenta talentului şi e­­roinele respingătoare. In 1941 şi 1942 ocupă chiar primul loc, fiind cea mai rentabilă actriţă. La popularitatea ei de atunci a contribuit probabil la faptul că a susţinut cam­pania pentru ajutorarea combatanţilor de pe tron­ Totul despre Eva­ tul celui de al doilea război mondial. In pri­măvara 1942, la trei luni după ce Statele Unite au intrat în război, Bette Davis refuză să preia mandatul de preşedinte al Academiei de arte şi ştiinţe ale filmului, con­siderând că actorii aveau atunci obligaţii mai im­portante, înfiinţează o „cantină hollywoodiană“ ale cărei beneficii le ex­pediază pe front spre a­­jutorarea ostaşilor. (S-a realizat chiar un film după această întreprinde­re, în care actriţa apare sub adevărata ei identi­tate). De asemenea, reuşeşte să impună sus­­numitei Academii să re­nunţe la tradiţionalul banchet al Oscarului iar încasările obţinute prin vînzarea biletelor de la festivitatea de premiere să fie cedate Crucii Roşii. Cheia personajelor ei (în acest sens titlurile filmelor sunt edificatoare — Primejdioasa, Femeia diabolică, Fata bătrină, Elisabeta B (interpreta­tă în patru versi­uni), Marea minciună, Vulpile etc., etc.) e dată de numele (de fapt pre­numele) pe care și l-a ales. La 1 mai 1930, cind cinematograful abia prin­dea glas, Ruth Elizabeth Davis, fiica unui avocat din Boston, ajungea, în­soţită de mama ei, la Culver City, o suburbie a Los Angeles-ului, acolo unde fraţii Warner şi-au construit studiourile. Res­pectând moda zilei, noua candidată la gloria cine­matografică îşi schimbă, nu numele, ci prenume­le.­­Deşi iniţialele aces­tora RED (roşu) i-au dictat culoarea preferată, simbol — cum afir­ma ea — al cuceritorilor şi al dorinţelor îmi: Imite). Deci, în loc de Ruth, Bette. Inspiratoar­ea a­­cestei schimbări, după declaraţiile actriţei, a fost „Verişoara“ lui Bal­zac. La cousine Bette — cu geloziile ei nemăsura­te, cu energia ei malefi­că, cu răzbunările ei ne­obosite, acoperind de nenorocire şi ruşine pe cei apropiaţi, savurîn­­du-şi pe ascuns victorii­le, fără a fi divulgată ca sursă a răului — i-a mo­delat personajele de la debutul din 1931 cu Sora cea rea la Jezabel (in parte un conflict biogra­fic, ca si cel din Totul despre Eva) pină la a­­trocele Ce s-a întîmplat cu Baby Jane ? Să fi fost sursa forţei ei Balzac ? — scriitorul cu care se sim­ţea înrudită spiritual prin descendenţa hughe­­notă maternă (familia Lefèvre a părăsit Franţa in urma revocării Edictu­lui de la Nantes — 1685). „Viaţa şi nu profesia a făcut din mine o come­­diană tragică“, replica actriţa regizorului Wil­liam Wyler, cînd acesta spunea despre ea : „Are un instinct dramatic atit de precis, incit ar putea să joace fără nici o repe­tiţie“. Pentru exactitate trebuie precizat că actri­ţa ajungea la Hollywood la 20 de ani înarmată nu doar cu ambiţia de a se depăşi, dar şi cu o ex­perienţă teatrală inexis­tentă atunci la contra­candidatele ei : trei ani (1926—1929) petrecuţi pe Broadway intr-o compa­nie teatrală condusă de George Cukor, unde ac­torii erau obligaţi să dea o premieră pe săptămînă. Performante ce au fă­cut-o să studieze si să interpreteze texte de la Noel Coward la Piran­dello, de la Brecht la Gi­­raudoux... Un bilant de 128 de piese in 36 de luni. Desigur, în istoria fil­mului si in memoria ci­nefilă, starul care la re­fuzat întotdeauna acest apelativ lasă o imagine și o amintire nepieri­toare. Adina Darian România literară 23

Next