România literară, iulie-septembrie 1993 (Anul 26, nr. 26-37)
1993-09-01 / nr. 33
8 România literară A debutat editorial cu volumul „Iluzii pe cont propriu“ (1981). Este autoare de piese de teatru şi colaborează cu cronici dramatice la revistele de cultură. A publicat cărţi de poezie: Paradis pentru ziua de luni, Îmblînzitor de vie, furate, Trepte sub mare, volume de versuri pentru copii, romanul Tot mai aproape. „Poemele creează sentimentul de sfîşiere şi pustietate, pe un fond de gri intens, nisipos. E vorba de o nelinişte a vieţii in iubire, căreia îi năluceşte - ca prezenţă a morţii - o continuă dedublare, ca şi cînd persoana s-ar afla îţi.;•••• permanent în faţa unei oglinzi. Jocul «în doi» trece de cele mai multe ori de la hîrjoneala iubitei cu iubitul la drama narcisiacă a lui ego şi alter ego. Există chiar o cochetărie cu moartea, un joc ingenuu. Surprinzătoare imagini, prin forţa lor sugestivă, se fac adesea simţite. Poemele semnate de Carmen Firan constituie o discretă euforie realizată prin asonanţe şi rime apărînd ici-colo dar şi cu ajutorul unui ritm cu totul firesc, colocvial, de confesiune melancolică.“ Ştefan Aug. Doinaş 1111 rwTMTM rin am Carmen FI RAIN Negru pur de teamă credeam acelaşi lucru dupâ un timp am început să semăn cu tine vedeam aceleaşi forme în crăpăturile din tavan aceleaşi animale mari, preistorice în norii albi de vară la vară şi ţigara mi-o stingeam la fel apăsînd degetul peste o vină imaginară ochiul meu stîng migra în ochiul tău stîng planetele se mişcau la fel pentru noi norocoasă ne era toamna şi tot tristă seara de joi mîna mea creştea în continuarea braţului tău mîngîiam cîinele pe rînd şi el nu ştia cînd eşti tu ori cînd sînt semănări atît de bine încît culorile le vedeam în aceleaşi culori şi dacă tot a fost să fiu tu n-ar mai trebui să mori visînd în ruina acestei case acum cînd ochii mei nu mai au putere pot să îţi vorbesc în sfîrşit despre umilinţă şi decădere n-ar fi putreziciune cît e ruină ce-a mai rămas de trăit cuvintele nu sînt nici ele decit sunete stîlcite într-un fel de limbă străină şi frigul e casa unde învăţ să fac lăsînd impresia înţelepciunii nimic nu trece odată cu anii mor tot de-atîtea ori pe zi doar că mai greu nu-i nimeni spre a mă auzi mi-e dor de mine cea de pe lumea ta mi-e somnul negru tot ce învăţ e pentru a uita visez nesiguranţă şi minciună nimic din ce ating nu mai e viu respiraţia mea îţi îngheaţă obrajii şi n-ar fi tîrziu cît de străină toamna mai rămîn credeam că pot pleca moartea devenise neatentă vorbea peste umăr în urma mea copiii îşi schimbau faţa cu repeziciune fîşîiau frunzele pe asfaltul încins toamna îţi strecurase o altă femeie în vine tu nu mai aveai jumătate de chip şi am crezut că pot pleca moartea se ocupa pe atunci doar de ea îşi frîngea mîinile şi în mijlocul nostru plîngea tu mă pîndeai cu cealaltă jumătate de chip doar aşa ca să nu pierzi nimic în prag trupul meu se întoarce şi mă loveşte în piept: dacă pleci, nu uita de zid şi - strecurîndu-mi mîna osoasă în palmă -ar fi bine să o iei şi pe ea plimbaţi-vă amîndouă doar să nu mergeţi prea departe s-ar putea să înceapă să plouă zideşte fereastra ta dacă m-ai ales pe mine fă şi ca iarna să nu mai sfîrşească nu suport indecenţa naturii fiecare mugure plesnit mă doare înnegreşte soarele cu cearcănele mele opreşte iarba întinerirea e umilitoare auzi, păsările nu au fost încă sugrumate culorile îşi fac de cap viaţa mea gri pare un lucru inventat şi parcă nu ne-ar bîntui aceeaşi moarte tu dacă m-ai ales pe mine zideşte fereastra dinspre bulevard să ne iubim mai trist şi mai departe în albul îngheţat viziune dintr-un pat de spital mă simt bine atît de bine încît mi-e teamă că voi scrie vesel dezamăgindu-mi vecinii care tocmai aşteptau să crăp de atîta amărăciune şi neagră viziune despre viaţa lor roz mă simt bine fără nici un motiv aşa cum ideile mari se nasc din nimic şi odată născute alţii se năpustesc cu mîini murdare şi slute mă simt atît de bine de parcă m-ar fi trecut convoiul funerar pe sub fereastră purtîndu-mă prin ploaia care le şiroia pe obraji de acolo lumea se vedea aşa: cocoşi frumos coloraţi ciugulind din inima mea ochiul singur de viu nu mai sînt decît cîmpie arsă văd faţa morţii la mine întoarsă mai ştiu ce nu eram ochiul singur de viu mă aşteaptă la geam de sub pămînt îmi îngînă un cîine numele rămas simplu cuvînt încă mai curge trupul cu gînduri la cerul prea mult îmi umblă iarba prin vene doar s-o aud nu ştiu să fi trecut atît de singură încît îmi spăl faţa cu apa din care am băut să alunec din cuvînt în pămînt să nu mă vadă nimeni cum mă trag prin deschizătura cu greieri acolo unde pădurile verzi foşnesc fără vînt şi singurătatea e doar pace piatră pe inimă acolo să pot să ajung fără tine nimic nu e de crezut mă aştept privindu-mă alergînd şi ştiu că trecerea e doar plîngere singură ca apa prinr-un coş de nuiele zilele pe rînd să mă odihnesc acum dacă tot am ajuns pînă la tine să îmi iau zilele pe rînd (ce a fost rău, ce e bine) tu eşti coborîtor dintr-o carte cu semne gîtul meu are urme de sabie deşi nu am ucis de fiecare dată cu ideile mele îţi mai spun că funia nu mi-a fost uşurată cu săpun am scris nepriceput despre falsificatori şi lichele între destin şi istorie nu ştiam ce să pun nu credeam în minciuna morală iubită înadins am trădat aveam nevoie de tragedii, de vina fatală cum să descriu credibil un păcat te văd că taci cartea o laşi la picioare poate nu merit încă să îmi spui cum se moare