România literară, iulie-septembrie 1997 (Anul 30, nr. 26-38)
1997-07-30 / nr. 30
Corespondentă din Paris: UN NOU CONCEPT EDITORIAL IN PRIMĂVARA anului 1995 Editura Gallimard iniţia o nouă colecţie de prestigiu - «Quarto» - tipărită pe faimoasa foiţă de hîrtie impalpabilă care făcuse reputaţia seriei de referinţă «Proiade». Consacrată reeditărilor din domeniul literaturii şi al ştiinţelor umane, concepută ca o mixtură contemporană de text şi de document grafic, noua colecţie intenţiona să pună la dispoziţia publicului larg culegeri de texte esenţiale însoţite de iconografie, în volume depăşind mia de pagini la un preţ mult mai accesibil decît acela al ilustrei precursoare. Mai amintim câ primele volume apărute au fost douâ ansambluri memorabile: opera cvasi-completâ a lui Cioran şi trilogia lui Dumézil, Mit şi Epopee. Doi ani mai tîrziu, colecţia «Quarto» s-a impus ca iniţiativa editoriala: titluri noi apar cu regularitate în tiraje confortabile, titlurile vechi sunt reeditate, ecourile în presă sunt constante şi elogioase. Dar iată ca, printre ultimele volume apârute, cel consacrat lui René Char ne interpelează astâzi ca o adevărată revelaţie, o inovaţie editorială ce pare sa cuprindă un potenţial de evoluţie practic nelimitat. Intitulat în atelierul poetului, îngrijit de Marie-Claude Char (vaduva poetului dispărut în 1988) şi imaginat în colaborare cu directoarea colecţiei, Françoise Cibiel, volumul realizează sinteza inedita a textului şi contextului pe durata unei vieţi întreţesute cu istoria secolului. Ideea iniţiala pare simplă: în loc sa reediteze culegeri de poeme care au marcat principalele etape ale creaţiei («etape» în sensul de stare, ca momente de limpezire, dar şi de imobilizare a fluxului textual), editorul reconstituie continuitatea producţiei poetice: de la primele versuri apârute în reviste, în plachete, în corespondenţa cu prietenii scriitori şi plasticieni, la variantele succesive condensate, amplificate, remaniate pînâ în pragul coagulării finale sub forma poemului «validat» pentru publicare în volum. Reconstituirea obstinată, an cu an, a acestui proces permanent de creaţie este în sine un pariu editorial considerabil: între 1926 (primul manuscris conservat) şi 1988, mai bine de o mie de pagini punctează diacronia unei opere majore a culturii moderne. Ideea novatoare este însă de a proiecta concomitent sincronia în acelaşi spaţiu tipografic: înscrierea poetului în istorie, în curentele şi controversele estetice ale timpului, complicitatea cu marii contemporani din muzica şi pictura, ecourile critice ale operei, relaţiile intelectuale şi afective... Macheta volumului împleteşte corpuri de tipar diferite, caracterizînd fiecare un anumit tip de informaţii: descifrăm astfel simultan pe fiecare pagina note biografice şi bibliografice, variantele poemelor în ordinea lor cronologica, textele critice esențiale, mărturiile contemporanilor, corespondența semnificativă; o abundentă iconografie comentata regrupează portretele poetului și ale prietenilor săi (care se numeau André Breton, Paul Eluard, Salvador Dali, Yves Tanguy, Alberto Giacometti) sau tablouri și gravuri fie inspirate, fie comentate de textele lui Char (Miro, de Stael, Braque, Matisse). După un scurt efort de adaptare, cititorul descoperă libertatea lecturii multiple: vagabondaj nelimitat între poeme, comentarii, imagini, mârturii, lectură lineară, diagonală, circulară, imersiune în intimitatea creatoare a unuia dintre intelectualii cei mai exigenţi şi cei mai secreţi ai secolului. Regretatul Roland Barthes ar fi apreciat cu siguranţa aceasta polivalenţă a raportului la obiectul textual... în cultura franceza, René Char este o legendă, ilustru prin opera sa poetica și prin angajamentul exemplar în rezistenţa anti-nazista, el n-a escaladat niciodată estradele politice și mediatice precum un Malraux. Asemeni mai degrabă lui Cioran, lui Michaux, lui Beckett, lui Gracq, René Char a evitat luminile rampei şi s-a zavorît în atelierul poetic conceput ca un sălaş originar al fiinţei. «Obsesia recoltei şi indiferenţa faţă de Istorie sunt cele două extremităţi ale arcului meu» - scria el cu modestia orgolioasa a aceluia care poate dispreţui Istoria după ce se va fi acoperit de glorie sub numele căpitanului Alexandre, comandant al unei regiuni de partizani în anii războiului mondial. Acest exemplu de refuz semeţ al evenimentului («aroganţa miracolului»), de retragere în esenţial, caracterizează traiectoria globala a poetului, înscrisa între declamaţia suprarealistă a anilor ’30 şi decantarea maturităţii, culminînd în economia de mijloace a unei poezii aforistice subîntinsă de certitudinea propriului destin. La apogeul evoluţiei sale (după apariţia, în 1946, a culegerii Feuillets d’Hypnos), René Char s-a instalat în asceza unei retorice minimale, la limita ermeticului. Luminoasa obscuritate a poemelor, grele de un sens nu întotdeauna descifrabil, ne inspira imaginea unui personaj descarnat, emaciat, vatcinator («Cuvîntul, furtuna, gheaţa şi sîngele vor sfîrşi prin a se uni într-un polei comun.»). Iconografia ne surprinde însă, revelîndu-ne portretul unui bărbat înalt, atletic - jucător de rugbi în tinereţe - cu fizionomia unui actor din filmele lui Bergman, sau a Calauzei lui Tarkovski. Fotografiat adesea pe drumurile Provenţei, el se înrădăcinează firesc în Franţa rurală pe care n-a pârâsit-o niciodată prea îndelung, în Sudul unde şi-a început şi şi-a încheiat traiectoria (comuna Isle-sur- Sorgue din Vaucluse), îl acompaniau, în anii tinereţii, silueta aristocratica a lui Eluard, profilul leonin al lui Breton, femei fermecătoare: Gala şi Nusch (muzele succesive ale lui Eluard), Georgette (prima soţie a lui Char). Seduşi de asemenea întîlniri, suntem ispitiţi sâ râsfoim iarăşi şi iarăşi paginile volumului, sâ împărtăşim din nou intimitatea poetului disparut. Utilizat pîna acum sub forme mai simple în publicaţii enciclopedice, pedagogice şi în albume de arta, principiul întreţeserii fluxurilor textuale şi iconografice multiple ne pare a atinge astăzi o eficacitate nebânuitâ. De ce sâ nu imaginăm, revitalizate de acelaşi procedeu, poemele unor Ponge, Michaux, Daumal, eseurile lui Gracq - iar în România, poate, opera lui Ion Barbu?... Șerban Cristovici René Char văzut de Victor Braunner MERIDIANE Testamentele lui Hrabal IIn debut răsunător ♦ MON (Ed. Carl Hanser, München), romanul de debut al lui Heiko Michael Hartmann, e considerat de publicaţia "Die Weltwoche" din Zürich un eveniment editorial, atît prin originalitatea subiectului, cît şi prin abilitatea construcţiei şi perfecta stâpînire a stilului. MON este un acronim de la "Maladie cu origine necunoscuta" - o nouă boală ce se râspîndeşte în Europa şi care se transmite prin euro, moneda unică fabricată într-o ţară cu mîna de lucru ieftină. Protagonistul lui Hartmann, un tînâr atins de acest virus mortal, îşi trăieşte sfîrşitul într-un spital în care se fac experimente pentru vindecarea misterioasei afecţiuni. Solitar, instruit, cinic şi coroziv, tînârul romancier se pare că a dat lovitura cu această carte captivantă, egocentrică dar cu substrat politic. ♦ Bohumil Hrabal care, în timpul vieţii, a lăsat să circule mai multe versiuni ale cărţilor sale, a făcut şi numeroase testamente succesive în care numea ca executori testamentari ai operei sale diferite rude şi prieteni. Acum, se găsesc în situaţia de moştenitor oficial al drepturilor sale de autor - o cumnată, traducătoarea sa austriacă şi două societăţi de binefacere care sau desfiinţat între timp. Tot oficial, Hrabal a cedat drepturile de adaptare cinematografică pentru Eu, care l-am slujit pe regele Angliei şi lui Jiri Menzel, şi lui Karel Kachyna și, se pare, și unui al treilea regizor. Se spune că Hrabal a fost văzut adesea, înainte de moarte, la cafeneaua sa preferata din Praga, Tigrul de aur, semnînd cecuri și concesiuni cui vrei și cui nu vrei. Vampiri ♦ Sub semnul Centenarului Dracula, "Cahiers de L’Heme" analizează modul cum romanul lui Bram Stoker a deschis, în societatea victoriană plină de prejudecăţi, o fereastră către fantastic şi erotism, iar editura franceză Librio publică antologia Cei o sută de ani ai lui Dracula. 8 povestiri cu vampiri, de la Goethe la Lovecraft. 22 România literară Ţară ciudată ♦ Recentul volum al lui Giorgio Bocea, unul dintre editorialiştii cei mai apreciaţi din presa italiană, intitulat Italienii, oameni ciudaţi (Ed. Mondadori, Milano) este foarte amar - constata "La Repubblica". între pamflet şi anchetă, cartea descrie "o ţară anormala", datorita în special viciilor politicienilor. Ciudățenia italienilor constă în aceea ca pot fi seduși de nebunia secesionista a lui Umberto Bossi sau pot ajunge sa creadă ca "judecătorii curajoși sînt mai periculoși decît Mafia"... Lolita și Humbert ♦ Nabokov era interesat, ca entomolog, în mod special de fluturii din America de Sud. Douâ specii de Palyommatini care nu aveau pînâ acum nume, una foarte graţioasă iar cealaltă mult mai puţin, au fost botezate Madeleinea lolita şi Pseudolucia humbert. „Călătoria miresei“ ♦ La trei ani după ce a realizat Prestazione straordinaria, regizorul Sergio Rubini se întoarce la film cu Il viaggio della sposa (Călătoria miresei), a cărui premieră va avea loc la Roma, la sfîrșitul lunii septembrie. „Am vrut sâ fac un film — declară regizorul — care sâ fie o poveste despre dragoste, sinceritate, abnegaţie, inocenţă, respect, valori care pot fi uşor înşelate prin minimalizare, în zilele noastre. Am putut povesti fără jenă despre aceste sentimente alegînd ca ambianţă anii 1600“. Imaginea filmului va fi influenţată de picturile lui Spagnoletto, Caravaggio şi ale altor artişti care au creat pentru bisericile din sudul Italiei. Sergio Rubini deţine rolul vizitiului Bartolo, iar în rolul nobilei mirese debutează în film Giovanna Mezzogiomo, fiica lui Vittorio Mezzogiomo. în imagine, cei doi interpreți principali ai filmului.