România literară, iulie-septembrie 1997 (Anul 30, nr. 26-38)
1997-08-13 / nr. 32
prezentate de Grete Tartler fectuatitatea, edctoronim Metafizica SF JACQUES SADOUL mărturisește că și-a scris Istoria scientoficționalâ ca pe o "istorie de dragoste". Copil fiind, citise Metallopolis, apărut în 1941 în săptămânalul Robinson. "Dacâ-mi aduc bine aminte, era descris un oraş metalic fabulos, populat de roboţi". Recitindu-1 la maturitate, şi-a dat seama că "nu exista nici vreun oraş metalic, nici cel mai neînsemnat robot... Tânăra mea minte, după aceea, a imaginat episoadele cele mai extraordinare". Intr-adevăr, acesta e rostul basmului modern, populat de Jacques Sadoul, Istoria SF-ului modern (1911- 1984). Traducere de Silvia Colfescu. Ediţie, postfaţă şi addenda de Ştefan Ghidoveanu. Ed. Vremea, 1997. 605 p. Lei 39.000 invenţii ştiinţifice în loc de zmei şi zâne: stimularea "simţului miraculosului", vestitul sense of wonder - recrearea de către cititor, "ca într-un vis cu ochii deschişi, a minunilor pe care i-a fost dat să le citească". Recunosc aici experienţa trăită inclusiv de mine, la vârsta descoperirilor de şcoală primară, când se reţine subiectul cărţii şi nicidecum numele autorului, am dat peste povestea unei lumi cu animale preistorice în America de Sud, un platou cu dinozauri, pterodactili etc. Imaginaţia rătăcea fericită, explorând tărâmuri luxuriante, cu făpturi fabuloase şi totuşi adevărate. Abia peste câteva decenii am regăsit celebra Lume pierdută de Sir Arthur Conan Doyle (The Lost World, 1912), o capodoperă a genului. Recitită azi, chiar și numai din dor de copilărie, haloul miraculos dispare, desigur. Nu e unica situație în care o carte de critică pare infinit mai "bună" decât materialul care a stat la baza scrierii sale. Cu siguranţă există o categorie de cititori SF - unii de-a dreptul "drogaţi"; îi respect, dar n-aş avea răbdare să fac ■ parte dintre ei. în schimb, am citit pe nerăsuflate această Istorie a genului, cu mici rezumate ale celor mai importante scrieri, cu "idei-forţă" şi chei ale fiecărei perioade SF (întemeierea, 1911 -1925 - cu Wells, Poe, Jules Verne; Cristalizarea, 1926-1933, cu Hugo Gemsback...; Mutaţia, 1934-1938, cu H.P. Lovecraft, Catherine L. Moore...; Apogeul (1939-1949) - perioada în care homo triomphans, slujit de maşinile prietene şi de ştiinţa fidelă, îşi imaginează că va cuceri universul; Proliferarea, 1950- 1957 - când "prezicerile" încep să devină realitate...; Recesiunea, 1958-1965, când problemele de stil şi compoziţie încep să treacă în primplan; Reînvierea, 1966-1972, cu heroic fantasy; Regresul, 1973-1984 - continuarea liniilor hard science și heroic fantasy, cu Frank Herbert, Asimov, Clarke, Williamson...) Puse în valoare de Jacques Sadoul, perlele genului își dezvăluie rostul. Dincolo de prezicerea realizărilor tehnice, care azi nu mai miră pe nimeni, sau de prefigurarea acţiunilor noastre asupra viitorului, cu care lumea a început a se obişnui, valoarea capodoperelor SF, prezentate in nuce, stă în miezul lor metafizic. De altfel, printre autori se numără şi Kurt Vonnegut, Jorge Luis Borges ("Datorez descoperirea Uqbar-ului conjuncţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie..."), Adolfo Bioy Casares, George Orwell, Karel Capek, Stanislaw Lem. (Sigur, fanii sunt tentaţi de a vedea izvoarele literaturii SF în Biblie, Epopeeea lui Gilgamesh ori dialogul Icaromenip al lui Lucian din Samosata...). O addenda de Ştefan Ghidoveanu, cu principalii autori SF de după 1984, cu deţinătorii premiilor Hugo, Nebula, Apollo, Grand Prix de Lamaginaire, o trecere în revistă a lucrărilor de referinţă din science-fiction-xy românesc (la loc de cinste, echivalentele teoretice Anticipaţia românească de Mircea Opriţa, Ed. Dacia 1994, Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti de Ion Hobana, Ed. Tineretului, 1969 şi Timpul este umbra noastră, Ed. Dacia, 1991, de Cornel Robu, între autori, pe lângă vestiţii "precursori" Felix Aderca sau Oscar Lemnaru, multe nume cunoscute ca Ovid S. Crohmălniceanu, Dorel Dorian, Mihai Grumescu, Victor Kernbach, Mircea Opriţa, Cristian Tudor Popescu ş.a.) completează în mod util informaţia cititorului .Bibliografia destul de bogată demonstrează cât de mulţi teoreticieni şi-au ales drept domeniu de analiză literatura SF. Ca în universul-biblioteca al lui Borges, ce oare nu se adăposteşte sub acoperişul fantastic? "Istoria amănunţită a viitorului, autobiografiile arhanghelilor... interpolările fiecărei cărţi în toate cărţile". "Agresiv cu înluminuri" ALTĂ "istorie de dragoste" (declarată printr-un Bilet de dragoste pentru cititorii români) este antologia de poezie Andrei Codrescu, în traducerea Ioanei Ieronim: "Am avut norocul miraculos, acordat puţinilor călători, să mă pot întoarce acasă. Puţini din cei care au păşit prin oglinda malefică a secolului nostru şiau mai aflat drumul înapoi". Din dragoste pentru Sibiu, de unde a plecat peste Atlantic în 1966, din rememorarea lumii copilăriei (care a dat naştere amplului poem autobiografic Fără nimic de pus în oală), din dorul de metafizică şi meditaţie ("Când eram mic şi sărac de n-aveam ce pune în blid/ gândeam foarte mult la dumnezeu") a prins contur Candoarea străină. Farfuriiledecor, cu însemne magice, lutul păstrând în ridurile lui, precum discurile, glasuri de olari, râsete de copii, personajele apărând şi dispărând fantomatic pe sub porţile săseşti, ploile şi noroaiele timpului ("eram toţi olari ai minţii şi roteam roata cărnii noastre înfloritoare într-un gol îngheţat de ideologie") s-au păstrat în poezie ca într-un potir al Graalului. (Ioana Ieronim, care a scris şi ea, tot după 1989, o carte de versuri pe tema dispărutei Transilvanii săseşti, s-a simţit desigur atrasă de acest spirit afin, transpunându-l simplu dar elegant. "Măştile" purtate de-a lungul timpului de Andrei Codrescu sunt date pe rând la o parte, lăsând cititorul să caute, ca într-un roman poliţist, Andrei Codrescu, Alien Candor.Candoare străină. Poeme alese 1970-1996. Selecţie şi traducere de Ioana Ieronim. Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997. 337 p. F.p. adevăratul chip al celui care i-a scris "biletul de dragoste". De la începuturile româneşti, la cele scrise în americana abia învăţată - cu ochii ţintă la marile modele ale anilor ’70 -, până la poezia-spectacol, sau aceea adoptând "un ton de mânie trează", versurile lui Andrei Codrescu poartă diferite măşti (ă la Pessoa), dar rămân mereu recognoscibile. Chiar sub semnături diferite, ale celor patru poeţi imaginari Julio Hernandez, Peter Boone, Alice Henderson-Codrescu, Calvin Boone, învestiţi cu "jumătăţi de viaţă independente" poate fi descifrat stilul pe care l-aş numi, după o reuşită sintagmă din traducerea Ioanei Ieronim, "agresiv cu înluminuri". încă de la început, "fluieraşul, de os" al lui Andrei Codrescu a fost de fapt din metal: "camerica e sănătoasă. eu sunt sănătos/ în trupul lui Christ./ căderea metalului fluid îmi clădește/ sufletul sferic./ eu sunt primul la rând./ trupul mi-a fost așternut/ pe masa de cupru./ mi l-au bătut subţire ca pe o folie/ pentru captarea profeţiilor./ şase orificii mi-au sfredelit în corp./ pan deţine acum/ marketingul noului instrument..." (Punctul esenţial) Chiar sub semnătură feminină (numele l-a împrumutat de la soţia sa), tăişul cu înluminari spintecă "pacea din mintea unui rechin": "vreau să ating ceva senzaţional/ cum ar fi mintea rechinului, becurile/ albe ale foamei mişcându-se/ direct spre dinţi" (7,7,7,77 ) Intr-un poem din volumul San Francisco, Andrei Codrescu afirma profetic: "soarta e nevoie de traducere". Căutarea de sine, ca în basmul iubirii dintre soare şi lună, a dat naştere unui interregn extrem de prielnic fanteziei: "Vorbesc două limbi. Pe una din ele am învăţat-o în transă, fără motiv, în foarte scurt timp, stând călare, cu iluminări, între revolte mute... într-un fel, cele două limbi sunt ziua şi noaptea pentru uzul meu privat" (Bilingv). Soarta a făcut ca soarele de la miezul nopţii sau luna din albul zilelor sale să lumineze la fel de puternic. Rămânem pe Kant SINTAGMA de mai sus nu e în primul rând un calambur. "Sâ-1 urmăm. Putem trăi cu el... Ethosul său e tocmai ethosul cotidianului și al fiecărei clipe. Nu trebuie să îl admirăm ca pe ceva străin" - spunea, apropiat de zilele noastre, Karl Jaspers despre filozoful numit de Goethe "fără îndoială cel mai bun... care a pătruns cel mai adânc în cultura noastră". Desigur, la data la care autorul lui Faust rostea aceste cuvinte, destinul universal al operei lui Kant nu se împlinise încă. Totuşi, de-ar fi şi numai să enumerăm superlativele cărturarilor (Hamann, Herder, Schiller, Schelling, Schopenhauer, Grillparzer, Humboldt, Nietzsche etc.), lucru de mirare când e vorba de confraţi, şi tot ar fi suficient locul pe care titanul din Königsberg îl ocupă în gândirea universală. Marcat în biografie de spiritul religios şi cazon al capitalei Prusiei Orientale (pare magie - K-ul de la Kant l-au purtat toate denumirile ulterioare ale Königsbergului, fie că a fost vorba de Kronstadt ori Kaliningrad), cu studii de teologie, matematică, ştiinţe ale naturii la Collegium Fridericianum şi Universitate, Kant a cunoscut şi a interpretat lumea fără a părăsi vreodată oraşul natal. Venerat ca profesor şi filozof abia la maturitate (de fapt, primul său salariu l-a primit după 50 de ani, chiar şi acela fiind doar de ajutor de bibliotecar) el fusese totuşi "intuit" de magistrii săi ori personalităţi ca Amalie Keyserling (care a desenat primul portret al lui Kant, la 29 de ani). Monografia lui Uwe Schultz propune un model al devenirii nespectaculoase. Aparenta monotonie a existenţei kantiene e contrabalansată de aventura cunoaşterii, de tenacitatea studiului neîntrerupt. Existența modestă, uneori mizeră de "meditator particular" e infirmată strălucitor de lucrările sale, de lupta academică pentru cucerirea succesivă a titlurilor universitare şi pedagogice. S-au păstrat scrisori adresate lui Kant, cu o admiraţie mergând până la umilinţă, de ministrul imperial al culturii, de nobili dispuşi la mecenat. Sfârşitul său lumesc s-a transformat, prin amploarea ceremoniilor, întrun doliu cu adevărat naţional. Cine mai ştie azi de Prusia orientală? O statistică recentă abia mai găseşte câţiva vorbitori de germană în oraşul lui Kant (şi al lui Herder). Oraşul s-a schimbat de câteva ori deasupra mormântului marelui filozof. Reamenajat la 1880, cu ocazia centenarului Criticii raţiunii pure (din care veghează "cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine"), mormântul a fost profanat în 1950. Ce să fi căutat în el "oamenii noi"? Oare ceea ce le lipsea, raţiunea? Jacques Sadoul ISTORIAului MODERN Uwe Schultz, Immanuel Kant. Traducere din germană de Vasile V. Poenaru. Editura Teora, 1997. 176 p. F.p. Cărţi primite la redacţie ♦ Václav Havel, Viaţa în adevăr. Traducere şi postfaţă de Jean Grosu. Prefaţă de Andrei Pleşu. Ed. Univers, 1997. 198 p. Lei 18.500. ♦ Ernesto Sábato, Abbadón Exterminatorul. Traducere şi prefaţă de Darie Novăceanu. Ed. Univers, 1997. 383 p. Lei 26.000. ♦ Raymond Queneau, Florile albastre. Traducere, prefață și note de Val. Panaitescu. 199 p. Lei 15.000. România literară 19