România literară, iulie-septembrie 1997 (Anul 30, nr. 26-38)

1997-08-13 / nr. 32

prezentate de Grete Tartler fectuatitatea, edctoronim Metafizica SF JACQUES SADOUL măr­turisește că și-a scris Istoria scientoficționalâ ca pe o "isto­rie de dragoste". Copil fiind, citise Metallopolis, apărut în 1941 în săptămânalul Robin­son. "Dacâ-mi aduc bine amin­te, era descris un oraş metalic fabulos, populat de roboţi". Recitindu-1 la maturitate, şi-a dat seama că "nu exista nici vreun oraş metalic, nici cel mai neînsemnat robot... Tână­ra mea minte, după aceea, a imaginat episoadele cele mai extraordinare". Intr-adevăr, acesta e rostul basmului modern, populat de Jacques Sadoul, Istoria SF-ului modern (1911- 1984). Traducere de Silvia Colfescu. Ediţie, postfaţă şi addenda de Ştefan Ghido­­veanu. Ed. Vremea, 1997. 605 p. Lei 39.000 invenţii ştiinţifice în loc de zmei şi zâne: stimularea "sim­ţului miraculosului", vestitul sense of wonder - recrearea de către cititor, "ca într-un vis cu ochii deschişi, a minunilor pe care i-a fost dat să le ci­tească". Recunosc aici expe­rienţa trăită inclusiv de mine, la vârsta descoperirilor de şcoală primară, când se reţine subiectul cărţii şi nicidecum numele autorului, am dat pes­te povestea unei lumi cu ani­male preistorice­­ în America de Sud, un platou cu dinoza­uri, pterodactili etc. Imagina­ţia rătăcea fericită, explorând tărâmuri luxuriante, cu făp­turi fabuloase şi totuşi adevă­rate. Abia peste câteva dece­nii am regăsit celebra Lume pierdută de Sir Arthur Conan Doyle (The Lost World, 1912), o capodoperă a genului. Re­citită azi, chiar și numai din dor de copilărie, haloul mira­culos dispare, desigur. Nu e unica situație în care o carte de critică pare infinit mai "bună" decât materialul care a stat la baza scrierii sale. Cu siguranţă există o catego­rie de cititori SF - unii de-a dreptul "drogaţi"; îi respect, dar n-aş avea răbdare să fac ■ parte dintre ei. în schimb, am citit pe nerăsuflate această Istorie a genului, cu mici re­zumate ale celor mai impor­tante scrieri, cu "idei-forţă" şi chei ale fiecărei perioade SF (întemeierea, 1911 -1925 - cu Wells, Poe, Jules Verne; Cristalizarea, 1926-1933, cu Hugo Gemsback...; Mutaţia, 1934-1938, cu H.P. Love­­craft, Catherine L. Moore...; Apogeul (1939-1949) - peri­oada în care homo triom­­phans, slujit de maşinile pri­etene şi de ştiinţa fidelă, îşi imaginează că va cuceri uni­versul; Proliferarea, 1950- 1957 - când "prezicerile" în­cep să devină realitate...; Re­cesiunea, 1958-1965, când problemele de stil şi compo­ziţie încep să treacă în prim­­plan; Reînvierea, 1966-1972, cu heroic fantasy; Regresul, 1973-1984 - continuarea lini­ilor hard science și heroic fan­tasy, cu Frank Herbert, Asi­mov, Clarke, Williamson...) Puse în valoare de Jacques Sadoul, perlele genului își dezvăluie rostul. Dincolo de prezicerea realizărilor tehni­ce, care azi nu mai miră pe nimeni, sau de prefigurarea acţiunilor noastre asupra vii­torului, cu care lumea a înce­put a se obişnui, valoarea ca­podoperelor SF, prezentate in nuce, stă în miezul lor meta­fizic. De altfel, printre autori se numără şi Kurt Vonnegut, Jorge Luis Borges ("Datorez descoperirea Uqbar-ului con­juncţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie..."), Adolfo Bioy Casares, George Orwell, Ka­rel Capek, Stanislaw Lem. (Sigur, fanii sunt tentaţi de a vedea izvoarele literaturii SF în Biblie, Epopeeea lui Gilga­­mesh ori dialogul Icaromenip al lui Lucian din Samosata...). O addenda de Ştefan Ghi­­doveanu, cu principalii autori SF de după 1984, cu deţină­torii premiilor Hugo, Nebula, Apollo, Grand Prix de L­ama­­ginaire, o trecere în revistă a lucrărilor de referinţă din sci­­ence-fiction-xy românesc (la loc de cinste, echivalentele teoretice Anticipaţia româ­nească de Mircea Opriţa, Ed. Dacia 1994, Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti de Ion Hobana, Ed. Tineretului, 1969 şi Timpul este umbra noastră, Ed. Dacia, 1991, de Cornel Robu, între autori, pe lângă vestiţii "precursori" Fe­lix Aderca sau Oscar Lemna­­ru, multe nume cunoscute­­ ca Ovid S. Crohmălniceanu, Do­rel Dorian, Mihai Grumescu, Victor Kernbach, Mircea Opriţa, Cristian Tudor Po­­pescu ş.a.) completează în mod util informaţia cititorului .Bibliografia destul de bogată demonstrează cât de mulţi te­­oreticieni şi-au ales drept do­meniu de analiză literatura SF. Ca în universul-biblioteca al lui Borges, ce oare nu se adăposteşte sub acoperişul fantastic? "Istoria amănunţită a viitorului, autobiografiile arhanghelilor... interpolările fiecărei cărţi în toate cărţile". "Agresiv cu înluminuri" ALTĂ "istorie de dragos­te" (declarată printr-un Bilet de dragoste pentru cititorii ro­mâni) este antologia de poe­zie Andrei Codrescu, în tra­ducerea Ioanei Ieronim: "Am avut norocul miraculos, acor­dat puţinilor călători, să mă pot întoarce acasă. Puţini din cei care au păşit prin oglinda malefică a secolului nostru şi­­au mai aflat drumul înapoi". Din dragoste pentru Sibiu, de unde a plecat peste Atlantic în 1966, din rememorarea lumii copilăriei (care a dat naştere amplului poem autobiografic Fără nimic de pus în oală), din dorul de metafizică şi me­ditaţie ("Când eram mic şi să­rac de n-aveam ce pune în blid/ gândeam foarte mult la dumnezeu") a prins contur Candoarea străină. Farfuriile­­decor, cu însemne magice, lu­tul păstrând în ridurile lui, precum discurile, glasuri de olari, râsete de copii, persona­jele apărând şi dispărând fan­tomatic pe sub porţile săseşti, ploile şi noroaiele timpului ("eram toţi olari ai minţii şi roteam roata­ cărnii noastre înfloritoare într-un gol înghe­ţat de ideologie") s-au păstrat în poezie ca într-un potir al Graalului. (Ioana Ieronim, ca­re a scris şi ea, tot după 1989, o carte de versuri pe tema dis­părutei Transilvanii săseşti, s-a simţit desigur atrasă de acest spirit afin, transpunân­­du-l simplu dar elegant.­ "Măştile" purtate de-a lungul timpului de Andrei Codrescu sunt date pe rând la o parte, lăsând cititorul să ca­ute, ca într-un roman poliţist, Andrei Codrescu, Alien Candor.­Candoare străină. Poeme alese 1970-1996. Se­lecţie şi traducere de Ioana Ieronim. Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997. 337 p. F.p. adevăratul chip al celui care i-a scris "biletul de dragoste". De la începuturile româneşti, la cele scrise în americana abia învăţată - cu ochii ţintă la marile modele ale anilor ’70 -, până la poezia-spectacol, sau aceea adoptând "un ton de mânie trează", versurile lui Andrei Codrescu poartă dife­rite măşti (ă la Pessoa), dar rămân mereu recognoscibile. Chiar sub semnături diferite, ale celor patru poeţi imaginari Julio Hernandez, Peter Bo­one, Alice Henderson-Co­­drescu, Calvin Boone, înves­tiţi cu "jumătăţi de viaţă inde­pendente" poate fi descifrat stilul pe care l-aş numi, după o reuşită sintagmă din tradu­cerea Ioanei Ieronim, "agresiv cu înluminuri". încă de la în­ceput, "fluieraşul, de os" al lui Andrei Codrescu a fost de fapt din metal: "camerica e să­nătoasă. eu sunt sănătos/ în trupul lui Christ./ căderea me­talului fluid îmi clădește/ su­fletul sferic./ eu sunt primul la rând./ trupul mi-a fost așter­nut/ pe masa de cupru./ mi l-au bătut subţire ca pe o folie/ pentru captarea profeţiilor./ şase orificii mi-au sfredelit în corp./ pan deţine acum/ mar­ketingul noului instrument..." (Punctul esenţial) Chiar sub semnătură feminină (numele l-a împrumutat de la soţia sa), tăişul cu înluminari spintecă "pacea din mintea unui re­chin": "vreau să ating ceva senzaţional/ cum ar fi mintea rechinului, becurile/ albe ale foamei mişcându-se/ direct spre dinţi" (7,7,7,77 ) Intr-un poem din volumul San Francisco, Andrei Co­drescu afirma profetic: "soarta e nevoie de traducere". Căuta­rea de sine, ca în basmul iubi­rii dintre soare şi lună, a dat naştere unui interregn extrem de prielnic fanteziei: "Vorbesc două limbi. Pe una din ele am învăţat-o în transă, fără motiv, în foarte scurt timp, stând că­lare, cu iluminări, între revol­te mute... într-un fel, cele do­uă limbi sunt ziua şi noaptea pentru uzul meu privat" (Bi­lingv). Soarta a făcut ca soa­rele de la miezul nopţii sau luna din albul zilelor sale să lumineze la fel de puternic. Rămânem pe Kant SINTAGMA de mai sus nu e în primul rând un calam­bur. "Sâ-1 urmăm. Putem trăi cu el... Ethosul său e tocmai ethosul cotidianului și al fiecărei clipe. Nu trebuie să îl admirăm ca pe ceva străin" - spunea, apropiat de zilele noastre, Karl Jaspers despre filozoful numit de Goethe "fă­ră îndoială cel mai bun... care a pătruns cel mai adânc în cul­tura noastră". Desigur, la data la care autorul lui Faust rostea aceste cuvinte, destinul uni­versal al operei lui Kant nu se împlinise încă. Totuşi, de-ar fi şi numai să enumerăm super­lativele cărturarilor (Hamann, Herder, Schiller, Schelling, Schopenhauer, Grillparzer, Humboldt, Nietzsche etc.), lucru de mirare când e vorba de confraţi, şi tot ar fi sufici­ent locul pe care titanul din Königsberg îl ocupă în gândi­rea universală. Marcat în biografie de spiritul religios şi cazon al ca­pitalei Prusiei Orientale (pare magie - K-ul de la Kant l-au purtat toate denumirile ulte­rioare ale Königsbergului, fie că a fost vorba de Kronstadt ori Kaliningrad), cu studii de teologie, matematică, ştiinţe ale naturii la Collegium Fri­­dericianum şi Universitate, Kant a cunoscut şi a interpre­tat lumea fără a părăsi vreo­dată oraşul natal. Venerat ca profesor şi filozof abia la ma­turitate (de fapt, primul său salariu l-a primit după 50 de ani, chiar şi acela fiind doar de ajutor de bibliotecar) el fu­sese totuşi "intuit" de magis­trii săi ori personalităţi ca Amalie Keyserling (care a desenat primul portret al lui Kant, la 29 de ani). Mono­grafia lui Uwe Schultz pro­pune un model al devenirii nespectaculoase. Aparenta monotonie a existenţei kanti­ene e contrabalansată de aventura cunoaşterii, de tena­citatea studiului neîntrerupt. Existența modestă, uneori mizeră de "meditator particu­lar" e infirmată strălucitor de lucrările sale, de lupta acade­mică pentru cucerirea succe­sivă a titlurilor universitare şi pedagogice. S-au păstrat scri­sori adresate lui Kant, cu o admiraţie mergând până la umilinţă, de ministrul imperi­al al culturii, de nobili dispuşi la mecenat. Sfârşitul său lu­mesc s-a transformat, prin amploarea ceremoniilor, într­­un doliu cu adevărat naţional. Cine mai ştie azi de Prusia orientală? O statistică recentă abia mai găseşte câţiva vor­bitori de germană în oraşul lui Kant (şi al lui Herder). Oraşul s-a schimbat de câteva ori deasupra mormântului marelui filozof. Reamenajat la 1880, cu ocazia centenaru­lui Criticii raţiunii pure (din care veghează "cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine"), mormântul a fost profanat în 1950. Ce să fi că­utat în el "oamenii noi"? Oare ceea ce le lipsea, raţiunea? Jacques Sadoul ISTORIA­ului MODERN Uwe Schultz, Immanuel Kant. Traducere din germană de Vasile V. Poenaru. Editura Teora, 1997. 176 p. F.p. Cărţi primite la redacţie ♦ Václav Havel, Viaţa în adevăr. Traducere şi postfaţă de Jean Grosu. Prefaţă de Andrei Pleşu. Ed. Univers, 1997. 198 p. Lei 18.500. ♦ Ernesto Sábato, Ab­­badón Exterminatorul. Tra­ducere şi prefaţă de Darie Novăceanu. Ed. Univers, 1997. 383 p. Lei 26.000. ♦ Raymond Queneau, Florile albastre. Traducere, prefață și note de Val. Pa­­naitescu. 199 p. Lei 15.000. România literară 19

Next