România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)
1997-10-15 / nr. 41
Răfuiala post-structuralismului Pretext introductiv LA SFÎRŞITUL lunii trecute asistam, într-o universitate particulară din St. Paul, Minnesota, la o dispută publică între John Searle şi Richard Rorty. Pentru majoritatea cititorilor români, ca de altfel şi pentru publicul prezent la acea dispută, nu cred că e tocmai evident ce ar avea Rorty şi Searle de împărţit: primul e cunoscut îndeobşte ca filozof neo-pragmatist şi adept principal în filozofie al curentului numit “schimbarea lingvistică” (the linguisticum), al doilea e mai cu seamă considerat un filozof al limbajului, chiar lingvist în măsura în care influenţa intelectuală a lui Austin i-a marcat cariera. Aşadar, Rorty şi Searle par a fi mai curind din aceeaşi tabara, decît inamici cu vizibile puncte de disensiune. Şi totuşi, în seara de septembrie petrecută la Universitatea St. Thomas am urmărit doi rivali care s-au înfruntat cu străşnicie, ajungînd uneori pînâ la a admite că diferenţe fundamentale fac pînă şi ideea unui dialog între ei, pe anumite teme, imposibil (ceea ce nu înseamnă că respectivii nu au avut, pe alte teme, multe de dialogat). Pe scurt, ce-i desparte radical pe Searle şi Rorty: chestiunea adevărului, înţeles drept concept filozofic. Pentru Rorty adevărul nu este doar inexistent, imposibil de aflat, imposibil de stabilit într-un mod convigator şi cu o confortabilă certitudine, ci şi un concept falit din punct de vedere teoretic. Cu alte cuvinte, pentru autorul “Naturii în oglinda limbii” (Nature in the Mirror of Language), a căuta să explici şi să definești ce înseamnă adevăr nu duce, în demersul filozofiei, decît la o serie de piste false, inutil complicate, care se înfundă inevitabil, fiind astfel în ultimă instanţă păguboase intelectual. Dimpotrivă, Searle, care în ultimii ani a colaborat cu medici şi oameni de ştiinţă în domeniul inteligenţei artificiale, al proceselor cognitive şi al studiilor dedicate structurii creierului uman, insistă că adevărul e chiar o chestiune limpede, clară ca lumina zilei (aşa şi trebuie să fie, nu?), şi în plus lesne de stabilit. De prisos să spun că în seara cu pricina Rorty și Searle nu au ajuns la nici o concluzie comună, ceea ce nu i-a împiedicat să se despartă cît se poate de amical. Disputa lor e însă interesantă şi în măsura în care e simptomatică, reprezentativă pentru stadiul actual al unei mişcări intelectuale şi universitare din Statele Unite şi Europa Occidentală, mişcare numită vag şi generic (mă întreb dacă uneori acest vag nu e şi intenţionat, spre a camufla fie ignoranţa, fie o anumită tendenţiozitate chiar post-structuralism. Folosesc special acest termen, în loc de mai cunoscutul post-modernism, în nădejdea că e mai puţin golit de sens, cel puţin deocamdată. In anul de graţie 1997, post-structuralismul este încă apreciat, în mare parte, în primul rînd pentru aşa-numita lui generozitate, altfel spus pentru că include atît de multe teorii, idei, perspective asupra unui număr atît de mare de discipline, încît fiecare îşi poate alege ce îi place mai mult şi ce i se pare mai interesant. Nu importă dacă e Habermas sau Foucault, în ultimă instanţă tot post-modernism/structuralism îi zicem. Pentru cine priveşte aşa lucrurile şi cei mai mulţi o fac, departamentele de engleză din multe instituţii academice americane sunt un talmeş-balmeş aiuritor, în care Marx sălăşluieşte paşnic alături de Matthew Arnold - poststructuralismul nu e nimic altceva decît o umbrelă încăpătoare pentru ce se nimereşte, în plus, o umbrelă sub care toată lumea trăieşte într-o idilică armonie. Lucrurile însă nu stau chiar aşa. Devenit deja doctrină mainstream, post-structuralismul îşi aşează inevitabil apele, îşi promovează anumiţi reprezentanţi, exclude alţii, stabileşte ierarhii valorice, nuanţări teoretice, distincţii de poziţie etc. Intr-un singur cuCEEA CE au făcut Rorty şi Searle, care cum spuneam ar putea lesne trece drept adepţi ai aceleiaşi matrici de gîndire, şi anume şi-au subliniat în primul rînd diferenţele, nu punctele comune, o face la un alt nivel, cuprinzînd (mai mult sau mai puţin) întreg curentul (adică toate diversele teorii şi diverşii teoreticieni) post-structuralist, Christopher Norris, în ultima sa carte intitulată “Reclaiming truth. Contribution to a critique of cultural relativism” (Reafirmarea adevărului. Contribuţii la o critică a relativismului cultural), apărută anul acesta la Duke University Press. Din cel puţin trei puncte de vedere e această carte extrem de interesantă şi de importantă, mai întîi pentru că e prima, unica după ştiinţa mea, care priveşte critic, chiar cîrtitor, figuri uriaşe în lumea intelectuală de azi, pe Foucault, Lyotard, Baudrillard, Stanley Fish, Wittgenstein, Thomas Kuhn, Paul Feyerahend, Lacan, Jameson, Habermas... şi de fapt cine mai rămîne? în al doilea rînd pentru că propune un atac împotriva acestor teoreticieni folosind o tactică cel puţin şocantă ( nu o divulg încă, păstrez suspense-ul). Şi, în ultimul rînd, poate cel mai important, pentru că pune o întrebare cheie, la care oferă şi un răspuns: are teoria consecinţe concrete în viaţa socială şi politică, sau rămîne ea simplă trăncăneala academică, în care fiecare intră cînd vrea (sau cînd poate) şi iese aşijderea? Răspunsul lui Norris: teoria, fie ea filozofică, fie literară, mai ales că în poststructuralism diferenţa între cele două nu mai e clară, are importante consecinţe etice, şi tocmai de aceea teoretizările intelectuale şi culturale trebuie făcute în mod responsabil. Adevărul: convenţie sau realitate? DACĂ Rorty şi Searle s-au despărţit zîmbitori la Universitatea St. Thomas, deşi unul crede în existenţa adevărului, în vreme ce altul nu e dispus să îşi piardă vremea cu aşa ceva, Norris priveşte cu mai multă gravitate chestiunea. Pornind de la contextul politic actual al Marii Britanii, în care filozoful vede doar corupţie şi minciună, Norris constată că e mai mult decît periculos ca într-o lume care e cît se poate de reală şi a cărei existenţă nu o poate nega nimeni, lumea de zi cu zi a semenilor noştri, a comploturilor politice, a căderilor de guverne, a falimentelor economice, a negocierilor de pace, a tratatelor internaţionale, să propovăduieşti ideea că adevărul ar fi o simplă convenţie a unui grup de inşi semnificativi (Stanley Fish), sau că limitele limbii cuiva trasează şi limitele lumii respectivului (Wittgenstein), ori că întreaga structurare a societăţii civilizate, cu legile, cutumele şi instituţiile ei e pur şi simplu produsul unor convenţii istorice, din care individul e exclus (Foucault); în fine, ca orice interpretare, şi implicit, orice conversaţie/dispută inteligentă va sfirşi inevitabil într-un cerc vicios, în care fiecare îşi reia premisele iniţiale şi refuză a le ajusta în funcţie de premisele celuilalt (vezi cercul hermeneutic al lui Heidegger, Gadamer şi Ricoeur). Fireşte, ca şi Norris, am simplificat grosolan aceste principale doctrine enunţate mai sus, dar în esenţă ele acestea sînt, în treacăt fie spus, Foucault şia modificat serios viziunile, lucru de care Norris ţine în mod onest seama. Punîndu-le faţă în faţă cu frămîntările sociale şi politice ale acestui sfirşit de secol, Norris trage concluzia, evidentă de altfel, că, în bună măsură, teoriile principalilor filozofi post-structuralişti sînt, odios multora, post-structuralismul se cristalizează, sînt subversive, că ele cultivă o anumită atitudine de iresponsabilitate şi uşurătate, că odată ieşite dintre pereţii universităţii ele pot face ravagii în lumea reală, hrănind minciuna, corupţia, dezbinarea, crima în ultimă instanţă (a se vedea anumite pagini din Baudrillard!). Mai mult decît atît, după părerea lui Norris, adepţii ideii inexistenţei, sau a lipsei de viabilitate filozofică a conceptului kantian de eu transcendental, ori altfel spus aşa-numita şi mult celebrata “moarte a autorului”, cultivă implicit iresponsabilitatea individuală, justificînd astfel orice fel de acţiuni, care, detaşate de agentul lor real, sunt impuse ca simple consecinţe implacabile ale mecanismului istoric. Interdisciplinaritatea ca impostură intelectuală ONTRAARGUMENTUL evident la reproşurile lui Norris este că universitatea trebuie separată de agitaţia străzii. Cu alte cuvinte, ce discutau Searle şi Rorty la Universitatea St. Thomas nu putea avea nimic de-a face, şi nici nu trebuia să aibă, cu, să zicem, greva din transportul public din oraşul St. Paul (nu era nici o grevă la momentul respectiv, dar am fost nevoită să găsesc un exemplu fictiv, pentru că acolo lucrurile mergeau chiar prea bine). După “Trădarea cărturarilor” a lui Julien Benda, cititorul român, şi cel european la modul general, înţelege uşor cît de eronat e acest contraargument, pentru că intelectualii pur şi simplu nu trăiesc într-un turn de fildeş. Nici în America nu e mai puţin greşit acest contraargument, dacă nu de altceva, măcar pentru că nimeni nu e plătit acolo ca să, folosesc intenţionat o expresie trivială, facă filozofie de dragul filozofiei. Răspunsul lui Norris însă e de altă natură: el se referă la explozia de studii interdisciplinare pe care a încurajat-o şi chiar a declanşat-o post-structuralismul. Filozoful britanic priveşte cu scepticism exportul, foarte la modă astăzi, de teorii literare în alte discipline, precum filozofie, istorie şi istoriografie, jurisprudenţă, chiar ştiinţă. De cele mai multe ori acest export de teorii echivalează cu o anulare a distincţiilor de gen dintre discipline cu o tradiţie, metode şi scopuri de investigaţie profund diferite, aşa încît istoria e tratată drept o formă specială de naraţiune (Hayden White), filozofia ca un tip aparte de scriitură (“a kind of writing”, Rorty), legislaţia ca o activitate retorică, iar ştiinţele exacte ca alt joc de limbaj, guvernat de anumite convenţii şi reguli (Feyerabend şi Kuhn, dar numai în anumite scrieri, acesta din urmă). Pentru numeroşi adepţi ori simpli simpatizanţi (şi mă număr printre ei), interdisciplinaritatea e de fapt adevăratul farmec şi principala realizare a post-structuralismului. Trebuie să precizez, deci, că nu simplul transfer de metode şi teorii literare îl supără pe Norris, ci mai curînd superficialitatea cu care e de multe ori operat. Şi mai grav: o superficialitate care în ultimul timp e percepută tot mai mult ca fiind tipic literaţilor, un anumit stil de lucru şi de lectură a textelor, speculativ, neatent, fantezist în sensul râu al cuvîntului, dezordonat, şi chiar incult, în ultimă instanţa. Printre cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate ale lui Norris se află demonstraţiile lui de răstălmăcire, ori lectură superficială şi neatentă a textelor lui Kant, Hegel, Spinoza, Descartes, ori Saussure, pe care s-a clădit în bună parte poststructuralismul. Convingătoare fiind, demonstraţia lui Norris e şi profund neliniştitoare, ce viabilitate intelectuală are post-structuralismul, dacă el e durat pe fundamente atît de şubrede? Fireşte, Fish sau alţii ar rezolva lesne problema, amintindu-i lui Norris şi oricui altcuiva e dispus să îi dea crezare că totul e la urma urmelor doar interpretare, şi că în La judecata post-structuralismului definitiv nu există decît “lecturi infidele”. Totuşi, pentru cine mai e dispus să creadă că există sens, intenţie auctorială, şi că, în cele din urmă, cuvintele spun ceva, expozeul lui Norris e impresionant. Interdisciplinaritatea, aşadar, atîta vreme cît ea e opera unor inşi incapabili să înţeleagă domeniul pe care îl invadează cumva, ori atunci cînd are la bază premise filozofice radicaliste (precum cele care neagă existenţa unei realităţi fizice, empirice, ca obiect de investigaţie în ştiinţă), este, după Norris, simplă impostură, sau, în cel mai bun caz, pierdere de vreme. Deconstructivismul - salvarea post-structuralismului NORRIS are ceva de reproşat aproape fiecărui principal filozof, în viaţă sau nu, din cea de-a doua jumătate a secolului. Cum spuneam, acesta este şi marele farmec al cărţii, iar maniera coerentă, convingătoare şi inteligentă în care Norris se răfuieşte cu mai toată lumea l-a făcut şi pe Fredric Jameson, unul dintre acuzaţi, să recomande cartea despre care scriu drept ,una strălucitoare şi stimulatoare. Dar înseamnă oare acest arţag universal al lui Norris, autor al multor cărţi dedicate post-structuralismului, că el consideră acest eteroclit curent filozofic un eşec intelectual? Nu, Norris nu merge pînă într-atît de departe. Există şi ceva bun în post-structuralism, crede el, ceva atît de bun încît ar merita privit cu mai multă luare-aminte: deconstructivismul. Aceasta este soluția șocantă, după părerea mea, propusă de Norris la care mă refeream în începutul articolului. Citîndu-l pe Derrida ca exemplu ideal (dar nu atît acel Derrida din Gramatologie, cît autorul eseurilor despre Husserl, Platon, ori protagonistul din disputa cu Searle, altă dispută cu Searle), autorul demonstrează că deconstructivismul, oricît de criptic şi de ludic ar părea el celor neatenţi sau răuvoitori, este de fapt varianta cea mai echilibrată, moderată, lucidă, ba chiar cea mai ancorată în filozofia modernă a unui Kant sau Husserl, din întreg caleidoscopul post-structuralismului. Concluzia şi soluţia - lui Norris e surprinzătoare, dar interesantă, mai ales că ea vine într-un moment dificil pentru Derrida (la începutul anilor ’90 acesta a fost implicat într-un episod urît, în care o serie de intelectuali de marcă au protestat împotriva înmînârii sale a unui doctorat onorific de către Universitatea din Cambridge, cînd avea nevoie de o reabilitare. Ca şi restul cărţii sale, însă, şi acest ultim capitol e scris cu o inconfundabila sobrietate anglo-saxonă, al cărei potenţial persuasiv e considerabil. “Reclaiming truth” e, să sperăm, un început al unei necesare treziri şi limpeziri teoretice. Fără ca asta să însemne neapărat o cădere în scorţos şi plicticos, cred ca a venit vremea să isprăvim cu ludicul, ca atitudine ignorantă şi superficială, şi să devenim serioşi. Norris ne arată cum. Andreea Deciu România literară 19