România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)

1997-10-15 / nr. 41

Răfuiala post-structuralismului Pretext introductiv L­A SFÎRŞITUL lunii trecute asis­tam, într-o universitate particu­lară din St. Paul, Minnesota, la o dispu­tă publică între John Searle şi Richard Rorty. Pentru majoritatea cititorilor ro­mâni, ca de altfel şi pentru publicul pre­zent la acea dispută, nu cred că e tocmai evident ce ar avea Rorty şi Searle de împărţit: primul e cunoscut îndeobşte ca filozof neo-pragmatist şi adept prin­cipal în filozofie al curentului numit “schimbarea lingvistică” (the linguistic­­um), al doilea e mai cu seamă consi­derat un filozof al limbajului, chiar lingvist în măsura în care influenţa inte­lectuală a lui Austin i-a marcat cariera. Aşadar, Rorty şi Searle par a fi mai cu­­rind din aceeaşi tabara, decît inamici cu vizibile puncte de disensiune. Şi totuşi, în seara de septembrie petrecută la Uni­versitatea St. Thomas am urmărit doi ri­vali care s-au înfruntat cu străşnicie, a­­jungînd uneori pînâ la a admite că dife­renţe fundamentale fac pînă şi ideea unui dialog între ei, pe anumite teme, imposibil (ceea ce nu înseamnă că res­pectivii nu au avut, pe alte teme, multe de dialogat). Pe scurt, ce-i desparte ra­dical pe Searle şi Rorty: chestiunea ade­vărului, înţeles drept concept filozofic. Pentru Rorty adevărul nu este doar in­existent, imposibil de aflat, imposibil de stabilit într-un mod convigator şi cu o confortabilă certitudine, ci şi un con­cept falit din punct de vedere teoretic. Cu alte cuvinte, pentru autorul “Naturii în oglinda limbii” (Nature in the Mirror of Language), a căuta să explici şi să definești ce înseamnă adevăr nu duce, în demersul filozofiei, decît la o serie de piste false, inutil complicate, care se înfundă inevitabil, fiind astfel în ultimă instanţă păguboase intelectual. Dimpo­trivă, Searle, care în ultimii ani a cola­borat cu medici şi oameni de ştiinţă în domeniul inteligenţei artificiale, al pro­ceselor cognitive şi al studiilor dedicate structurii creierului uman, insistă că adevărul e chiar o chestiune limpede, clară ca lumina zilei (aşa şi trebuie să fie, nu­?), şi în plus lesne de stabilit. De prisos să spun că în seara cu pri­cina Rorty și Searle nu au ajuns la nici o concluzie comună, ceea ce nu i-a îm­piedicat să se despartă cît se poate de amical. Disputa lor e însă interesantă şi în măsura în care e simptomatică, re­prezentativă pentru stadiul actual al u­­nei mişcări intelectuale şi universitare din Statele Unite şi Europa Occiden­tală, mişcare numită vag şi generic (mă întreb dacă uneori acest vag nu e şi in­tenţionat, spre a camufla fie ignoranţa, fie o anumită tendenţiozitate chiar­ post-structuralism. Folosesc special acest termen, în loc de mai cunoscutul post-modernism, în nădejdea că e mai puţin golit de sens, cel puţin deocam­dată. In anul de graţie 1997, post-struc­­turalismul este încă apreciat, în mare parte, în primul rînd pentru aşa-numita lui generozitate, altfel spus pentru că include atît de multe teorii, idei, pers­pective asupra unui număr atît de mare de discipline, încît fiecare îşi poate alege ce îi place mai mult şi ce i se pare mai interesant. Nu importă dacă e Ha­bermas sau Foucault, în ultimă instanţă tot post-modernism/structuralism îi zicem. Pentru cine priveşte aşa lucrurile­­ şi cei mai mulţi o fac, departamentele de engleză din multe instituţii academi­ce americane sunt un talmeş-balmeş aiu­ritor, în care Marx sălăşluieşte paşnic alături de Matthew Arnold - post­­structuralismul nu e nimic altceva decît o umbrelă încăpătoare pentru ce se ni­mereşte, în plus, o umbrelă sub care toată lumea trăieşte într-o idilică armo­nie. Lucrurile însă nu stau chiar aşa. Devenit deja doctrină mainstream, post-structuralismul îşi aşează inevita­bil apele, îşi promovează anumiţi re­prezentanţi, exclude alţii, stabileşte ier­arhii valorice, nuanţări teoretice, dis­tincţii de poziţie etc. Intr-un singur cu­C­EEA CE au făcut Rorty şi Searle, care cum spuneam ar pu­tea lesne trece drept adepţi ai aceleiaşi matrici de gîndire, şi anume şi-au sub­liniat în primul rînd diferenţele, nu punctele comune, o face la un alt nivel, cuprinzînd (mai mult sau mai puţin) întreg curentul (adică toate diversele teorii şi diverşii teoreticieni) post-struc­turalist, Christopher Norris, în ultima sa carte intitulată “Reclaiming truth. Con­tribution to a critique of cultural rela­tivism” (Reafirmarea adevărului. Con­tribuţii la o critică a relativismului cul­tural), apărută anul acesta la Duke Uni­versity Press. Din cel puţin trei puncte de vedere e această carte extrem de interesantă şi de importantă, mai întîi pentru că e prima, unica după ştiinţa mea, care priveşte critic, chiar cîrtitor, figuri uriaşe în lumea intelectuală de azi, pe Foucault, Lyotard, Baudrillard, Stanley Fish, Wittgenstein, Thomas Kuhn, Paul Feyerahend, Lacan, Jame­son, Habermas... şi de fapt cine mai ră­­mîne? în al doilea rînd pentru că pro­pune un atac împotriva acestor teoreti­cieni folosind o tactică cel puţin şocantă ( nu o divulg încă, păstrez suspense-ul). Şi, în ultimul rînd, poate cel mai impor­tant, pentru că pune o întrebare cheie, la care oferă şi un răspuns: are teoria con­secinţe concrete în viaţa socială şi poli­tică, sau rămîne ea simplă trăncăneala academică, în care fiecare intră cînd vrea (sau cînd poate) şi iese aşijderea? Răspunsul lui Norris: teoria, fie ea filo­zofică, fie literară, mai ales că în post­­structuralism diferenţa între cele două nu mai e clară, are importante consecin­ţe etice, şi tocmai de aceea teoretizările intelectuale şi culturale trebuie făcute în mod responsabil. Adevărul: convenţie sau realitate? D­ACĂ Rorty şi Searle s-au des­părţit zîmbitori la Universitatea St. Thomas, deşi unul crede în existenţa adevărului, în vreme ce altul nu e dis­pus să îşi piardă vremea cu aşa ceva, Norris priveşte cu mai multă gravitate chestiunea. Pornind de la contextul po­litic actual al Marii Britanii, în care filo­zoful vede doar corupţie şi minciună, Norris constată că e mai mult decît pe­riculos ca într-o lume care e cît se poate de reală şi a cărei existenţă nu o poate nega nimeni, lumea de zi cu zi a seme­nilor noştri, a comploturilor politice, a căderilor de guverne, a falimentelor economice, a negocierilor de pace, a tratatelor internaţionale, să propovădu­ieşti ideea că adevărul ar fi o simplă convenţie a unui grup de inşi semnifi­cativi (Stanley Fish), sau că limitele limbii cuiva trasează şi limitele lumii respectivului (Wittgenstein), ori că în­treaga structurare a societăţii civilizate, cu legile, cutumele şi instituţiile ei e pur şi simplu produsul unor convenţii isto­rice, din care individul e exclus (Fou­cault); în fine, ca orice interpretare, şi implicit, orice conversaţie/dispută inte­ligentă va sfirşi inevitabil într-un cerc vicios, în care fiecare îşi reia premisele iniţiale şi refuză a le ajusta în funcţie de premisele celuilalt (vezi cercul herme­neutic al lui Heidegger, Gadamer şi Ri­­coeur). Fireşte, ca şi Norris, am simpli­ficat grosolan aceste principale doctrine enunţate m­ai sus, dar în esenţă ele aces­tea sînt, în treacăt fie spus, Foucault şi­­a modificat serios viziunile, lucru de care Norris ţine în mod onest seama. Punîndu-le faţă în faţă cu frămîntările sociale şi politice ale acestui sfirşit de secol, Norris trage concluzia, evidentă de altfel, că, în bună măsură, teoriile principalilor filozofi post-structuralişti sînt, odios multora, post-structuralis­mul se cristalizează, sînt subversive, că ele cultivă o anumită atitudine de iresponsabilitate şi uşurăta­te, că odată ieşite dintre pereţii universi­tăţii ele pot face ravagii în lumea reală, hrănind minciuna, corupţia, dezbinarea, crima în ultimă instanţă (a se vedea anumite pagini din Baudrillard!). Mai mult decît atît, după părerea lui Norris, adepţii ideii inexistenţei, sau a lipsei de viabilitate filozofică a concep­tului kantian de eu transcendental, ori altfel spus aşa-numita şi mult celebrata “moarte a autorului”, cultivă implicit iresponsabilitatea individuală, justifi­­cînd astfel orice fel de acţiuni, care, de­taşate de agentul lor real, sunt impuse ca simple consecinţe implacabile ale me­canismului istoric. Interdisciplinaritatea ca impostură intelectuală ONTRAARGUMENTUL evi­dent la reproşurile lui Norris es­te că universitatea trebuie separată de agitaţia străzii. Cu alte cuvinte, ce dis­cutau Searle şi Rorty la Universitatea St. Thomas nu putea avea nimic de-a face, şi nici nu trebuia să aibă, cu, să zi­cem, greva din transportul public din oraşul St. Paul (nu era nici o grevă la momentul respectiv, dar am fost nevo­ită să găsesc un exemplu fictiv, pentru că acolo lucrurile mergeau chiar prea bine). După “Trădarea cărturarilor” a lui Julien Benda, cititorul român, şi cel european la modul general, înţelege uşor cît de eronat e acest contraargu­­ment, pentru că intelectualii pur şi sim­plu nu trăiesc într-un turn de fildeş. Nici în America nu e mai puţin greşit acest contraargument, dacă nu de altceva, măcar pentru că nimeni nu e plătit aco­lo ca să, folosesc intenţionat o expresie trivială, facă filozofie de dragul filozo­fiei. Răspunsul lui Norris însă e de altă natură: el se referă la explozia de studii interdisciplinare pe care a încurajat-o şi chiar a declanşat-o post-structuralis­­mul. Filozoful britanic priveşte cu scep­ticism exportul, foarte la modă astăzi, de teorii literare în alte discipline, pre­cum filozofie, istorie şi istoriografie, ju­­risprudenţă, chiar ştiinţă. De cele mai multe ori acest export de teorii echiva­lează cu o anulare a distincţiilor de gen dintre discipline cu o tradiţie, metode şi scopuri de investigaţie profund diferite, aşa încît istoria e tratată drept o formă specială de naraţiune (Hayden White), filozofia ca un tip aparte de scriitură (“a kind of writing”, Rorty), legislaţia ca o activitate retorică, iar ştiinţele exacte ca alt joc de limbaj, guvernat de anumite convenţii şi reguli (Feyerabend şi Kuhn, dar numai în anumite scrieri, a­­cesta din urmă). Pentru numeroşi adepţi ori simpli simpatizanţi (şi mă număr printre ei), interdisciplinaritatea e de fapt adevăratul farmec şi principala realizare a post-structuralismului. Tre­buie să precizez, deci, că nu simplul transfer de metode şi teorii literare îl supără pe Norris, ci mai curînd superfi­cialitatea cu care e de multe ori operat. Şi mai grav: o superficialitate care în ultimul timp e percepută tot mai mult ca fiind tipic literaţilor, un anumit stil de lucru şi de lectură a textelor, specu­lativ, neatent, fantezist în sensul râu al cuvîntului, dezordonat, şi chiar incult, în ultimă instanţa. Printre cele mai impresionante demonstraţii de virtuozi­tate ale lui Norris se află demonstraţiile lui de răstălmăcire, ori lectură superfi­cială şi neatentă a textelor lui Kant, He­gel, Spinoza, Descartes, ori Saussure, pe care s-a clădit în bună parte post­­structuralismul. Convingătoare­ fiind, demonstraţia lui Norris e şi profund ne­liniştitoare, ce viabilitate intelectuală are post-structuralismul, dacă el e durat pe fundamente atît de şubrede­? Fireşte, Fish sau alţii ar rezolva lesne problema, amintindu-i lui Norris şi oricui altcuiva e dispus să îi dea crezare că totul e la ur­ma urmelor doar interpretare, şi că în La judecata post-structuralismului definitiv nu există decît “lecturi infi­dele”. Totuşi, pentru cine mai e dispus să creadă că există sens, intenţie aucto­­rială, şi că, în cele din urmă, cuvintele spun ceva, expozeul lui Norris e impre­sionant. Interdisciplinaritatea, aşadar, atîta vreme cît e­a e opera unor inşi inca­pabili să înţeleagă domeniul pe care îl invadează cumva, ori atunci cînd are la bază premise filozofice radicaliste (pre­cum cele care neagă existenţa unei rea­lităţi fizice, empirice, ca obiect de in­vestigaţie în ştiinţă), este, după Norris, simplă impostură, sau, în cel mai bun caz, pierdere de vreme. Deconstructivismul - salvarea post-structuralismului N­ORRIS are ceva de reproşat a­­proape fiecărui principal filo­zof, în viaţă sau nu, din cea de-a doua jumătate a secolului. Cum spuneam, acesta este şi marele farmec al cărţii, iar maniera coerentă, convingătoare şi in­teligentă în care Norris se răfuieşte cu mai toată lumea l-a făcut şi pe Fredric Jameson, unul dintre acuzaţi, să reco­mande cartea despre care scriu drept ,una strălucitoare şi stimulatoare. Dar înseamnă oare acest arţag universal al lui Norris, autor al multor cărţi dedicate post-structuralismului, că el consideră acest eteroclit curent filozofic un eşec intelectual? Nu, Norris nu merge pînă într-atît de departe. Există şi ceva bun în post-structuralism, crede el, ceva atît de bun încît ar merita privit cu mai multă luare-aminte: deconstructivis­mul. Aceasta este soluția șocantă, după părerea mea, propusă de Norris la care mă refeream în începutul articolului. Citîndu-l pe Derrida ca exemplu ideal (dar nu atît acel Derrida din Gramato­­logie, cît autorul eseurilor despre Hus­serl, Platon, ori protagonistul din dispu­ta cu Searle, altă dispută cu Searle), autorul demonstrează că deconstruc­tivismul, oricît de criptic şi de ludic ar părea el celor neatenţi sau răuvoitori, este de fapt varianta cea mai echilibrată, moderată, lucidă, ba chiar cea mai an­corată în filozofia modernă a unui Kant sau Husserl, din întreg caleidoscopul post-structuralismului. Concluzia­­ şi soluţia - lui Norris e surprinzătoare, dar interesantă, mai ales că ea vine într-un moment dificil pentru Derrida (la începutul anilor ’90 acesta a fost implicat într-un episod urît, în care o serie de intelectuali de marcă au pro­testat împotriva înmînârii sale a unui doctorat onorific de către Universitatea din Cambridge­, cînd avea nevoie de o reabilitare. Ca şi restul cărţii sale, însă, şi acest ultim capitol e scris cu o incon­­fundabila sobrietate anglo-saxonă, al cărei potenţial persuasiv e considerabil. “Reclaiming truth” e, să sperăm, un în­ceput al unei necesare treziri şi lim­peziri teoretice. Fără ca asta să însemne neapărat o cădere în scorţos şi plicticos, cred ca a venit vremea să isprăvim cu ludicul, ca atitudine ignorantă şi super­ficială, şi să devenim serioşi. Norris ne arată cum. Andreea Deciu România literară 19

Next