România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)
1998-04-29 / nr. 16
/VI MI SCRIE W, referitor la reacţii de tip Mink-Szurek faţă de Cartea neagră a comunismului. O face în stilul său echilibrat, de excelent cunoscător al doctrinelor politice - “Franţa, pururi schimbătoare, după o scurtă perioadă anticomunistă începe să se întoarcă, evident, in direcţia cealaltă. Dar nu va dura nici asta. [...] De fapt, dacă ne gîndim bine, postcomuniştii încearcă să se răzbune într-un mod (pînă la urmă) ineficace pe înfrîngerea categorică şi definitivă pe care au suferit-o. Cine îndrăznea (chiar şi printre adversarii săi) să-l numească pe Marx în Vest altfel decît un geniu? Azi e tot mai evident, chiar pentru partizanii lui, că e un Tarandache. [...] Fapt istoric este că, pe măsură ce ne depărtăm de un eveniment monstruos acesta dobîndeşte proporţiile sale reale, în 1955, nazismul nu părea nici pe departe aşa de fioros ca în 1995, în 1975, comunismul nu putea fi atins nici cu o floare. Acum este atacat (mai) puternic, iar peste zece ani va fi atacat și mai clar. Atunci articole precum cel pomenit de tine nu vor mai fi posibile. Aş fi surprins să fie altfel. [...] Definirea genocidului de către ONU, în fond singura definiţie valabilă, nu se limitează numai la etnicitate sau rasă, ci şi (explicit) la clasă etc., la orice ţine de lichidarea unui grup, a uneitegorii. Dacă vrei, mă pot uita încă o da: 1/ 7 pot da pagina şi referinţa. ”. Poate chiar aşa stau lucrurile. Pe de o parte, sîntem prea aproape de fenomenul cu pricina. Pe de altă parte, obrazurile groase profită, devenind, încă o dată, nimic mai mult decît toval internaţionalist. Vom vedea, fie şi numai pentru o vreme, o Franţă reamintindu-ne de cea în care Sartre îl vîna pe Raymond Aron doar pentru că acesta din urmă, alături de Hannah Arendt, stabilise similitudinile între nazism şi comunism? Greu de bănuit. Mai puţin imprevizibil ar putea fi felul în care ar reacţiona Parisul socialiştilor d-lui Jospin în faţa ideii ca în inima oraşului să se ridice un Muzeu Memorial al Gulagului. Nu-i deloc aşa dificil să ne imaginăm cum ar suna alămurile de tip Mink-Szurek, mai ales dacă s-ar sugera ca directorul unei astfel de instituţii să fie, de exemplu, Vladimir Bukovski, şi nu, tot exemplu, Gheorghii Arbatov. Nu puţini au fost americanii ce şi-au exprimat nedumerirea în legătură cu edificarea unui Muzeu Memorial al Holocaustului în Washington. Pentru astfel de oameni întrebarea cea mai frecventă era “De ce tocmai la Washington, cînd America nu are nimic de-a face cu atrocităţile comise de dictaturile fasciste de aiurea?” După deschiderea muzeului, americanii care i-au trecut pragul au înţeles futilitatea întrebării. Experienţa unei vizite în acest muzeu este, în bună măsură, indescriptibilă. Dacă nici ea nu te ajută să înţelegi cît de neom poate deveni omul, puţine alte lucruri ar mai putea-o face. Un Muzeu Memorial al Gulagului este o urgenţă de prim ordin. Evident, însă, W. are dreptate şi va mai trebui să curgă ceva apă pe Sena pînă cînd la Paris să fie acceptată urgenţa unui asemenea muzeu. Ar avea mai multe şanse un asemenea proiect la Washington ? Evident, nu, chiar dacă unele din motive diferă, proximitatea de care vorbeşte W. rămîne un factor important. Nu există, n-a avut timp să apară, încă un lobby internaţional al celor ce îşi propun să nu lase pradă uitării atrocităţile Gulagului. Aşa cum s-a văzut, oricît de firave, asemenea demersuri sînt reprimate imediat. “Democraţi” de toate culorile reacţionează prompt. Un astfel de lobby de-abia urmează a fi creat iar posibila lui putere este greu de anticipat Victimele Gulagului (ori doar urmaşii acestora) deşi atît de multe nu contează încă pe harta financiară a lumii. Nu strică să înţelegem că unde vinovăţia de rasă a fost extinsă la vinovăţia de clasă lucrurile au şi acest efect, doar în aparenţă paradoxal al laxitâţii. Mai pe şleau spus al teribilului “lasă-mă să te las”. Tragediile nu se pot exclude unele pe altele, durerile nu trebuie aruncate în competiţii. Lupta pentru monopol în asemenea situaţii nu este doar absurdă, ci dezonorantă. Şi încăpută pe mîinile cinicilor, o tragedie dezonorată poate deveni o tragedie care nu a avut loc. Este exact ce practică - unii faţă de Holocaust, alţii faţă de Gulag - “negaţionişti” de toate culorile şi toate tupeurile. Să ne oprim o clipă şi la mitologii locale. Recurenţa lor aminteşte de anumite boli infecţioase. Dacă nu ni s-a explicat din ce raţiuni ne-am procopsit cu dl. Petre Roman prim ministru, ni s-a explicat, în schimb şi pînă la saţietate, că guvernul condus de Domnia sa era unul de “tehnocraţi”. Am scris chiar la începutul lui 1990 că tehnocraţi erau nu doar d-nii Petre Roman şi Adrian Severin, dar şi d-nii Gabriel Andreescu şi Radu Filipescu. Ce-i deosebea, evident, pe primii doi de ultimii doi era faptul că, în timp ce d-nii Andreescu şi Filipescu ajunseseră in închisoare pentru a se fi opus dictaturii Ceauşescu, dl Petre Roman nu o dusese tocmai rău sub dictatura comunistă. Dimpotrivă, o dusese excelent. Adăugam că a te fi opus dictaturii nu recomanda pe nimeni, în mod automat, pentru vreo funcţie de conducere. Dar mă îndoiam că a fi un produs de lux al nomenclaturii comuniste era o garanţie mai sigură pentru compatibilitatea cu asemenea funcţii. Că dl Roman îşi făcuse cabinetul prin simpla consultare a propriei agende de telefon era evident. Cu toate acestea, gluma cu tehnocraţii a continuat, a fost preluată şi de cabinetele Stolojan, Văcăroiu şi Ciorbea. Azi este destul de limpede cam unde au condus România “tehnocraţii” cu pricina. S-a tras o graniţă rizibilă între tehnocraţi şi intelectuali, ca şi cum tehnocraţii respectivi ţineau să ne asigure că nu sunt intelectuali. Unii chiar au reuşit să ne convingă. Ciudat a fost, aşa cum am scris şi la timpul respectiv, că ortacii spontanului patriot Miron Cozma urlau doar “Moarte intelectualilor!” Nimeni nu i-a auzit vreodată urlînd “Moarte tehnocraţilor!’’De cel Vroiau capul lui Liiceanu; nu-i deranja frunţile d-lor Roman şi Severin. De ce? "* Oameni politici care, din motive de dictatură comunistă, practicaseră politica doar în somn, în ultimele aproape cinci decenii, s-au trezit şi ei atrăgîndu-le atenţia intelectualilor că nu au ce căuta în politică. De politică urmau să aibă grijă Domniile lor. Cu ce ne-am ales de pe urma unor asemenea discursuri aparţinînd d-lor Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu? Cu dezagregarea PNL-ului şi cu un PNŢCD care, ajuns la guvernare, nu ne-a putut oferi mai mult decît eroarea onestă Victor Ciorbea şi tupeul voios Radu Vasile. În plină criză a vechiului cabinet, a fost lansată încă o găselniţă - independenţii. Ei urmau să salveze ţara. Nu ni s-a explicat însă cum este posibil ca formaţiunile politice ajunse la guvernare să fie incapabile de a oferi un astronomicul număr de specialişti promis electoratului, 15.(XX), ci măcar 30 de miniştri? Cît priveşte independenţa independenţilor lucrurile devin oarecum jenante. Dl Andrei Pleşu - intelectual strălucit, om ce a lăsat în spatele său un Minister al Culturii unde lucrurile temeinice făcute de Domnia sa nu au putut fi distruse în totalitate nici măcar de buldozerele pedeseriste de tip M. Ungheanu, L. Spiess sau V. Mărginean - poate constitui una din mîndriile oricărui guvern democratic. PD-ul nu este un partid pe placul oricui, așa cum dl Petre Roman este departe de a inspira încredere ori vreo umbră de respect foarte multora din noi. Nefiind vorba de cazuri singulare, nu văd rostul datului de după piersic. Ce ar fi atît de jenant în asumarea opţiunii politice a d-lui Pleşu pentru partidul d-lui Roman? Cînd numele d-lui Pleşu este invocat printre cele ale unor tehnocraţi independenţi la care se face apel pentru salvarea situaţiei, lucrurile devin cel puţin amuzante. înainte de a i se încredinţa Externele, dl Pleşu nu a lucrat o singură zi în diplomaţie. Despre ce “tehnocrat” vorbim? Mai mult, cu şarmul său cuceritor, cu umor şi o inteligenţă nu tocmai comună, dl Pleşu însuşi se amuza într-o şuetă televizată pe seama etichetei de tehnocrat ce i s-a lipit. De ce trebuie complicate lucrurile atît de simple? O personalitate de prim rang are o opţiune politică şi partidul respectiv obţine un portofoliu pentru ea. Devenit şef al diplomaţiei româneşti, netehnocratul într-ale domeniului respectiv are o prestaţie ce umbreşte multe cariere diplomatice. Iată o situaţie absolut fericită, umbrită doar de joaca de-a independenţii. Cine şi cu ce drept i-ar putea reproşa d-lui Andrei Pleşu o asemenea opţiune politică? Mai ales că prestaţia Domniei sale se anunţă benefică pentru o Românie aflată la mare ananghie. Dorin Tudoran PUPAT TOŢI PIAŢA UNIVERSITÂŢI TRUNCHIEREA NUMELOR PROCEDEUL trunchierii, aşa cum am arătat şi altă dată, nu este foarte productiv în limba română. De fapt, există pe de o parte apocopa, fenomen fonetic popular, mai bine reprezentat în anumite regiuni (şi prin care, de exemplu, mămăligă devine mămălî), pe de alta trunchierea prin suprimarea părţii finale a cuvintelor, procedeu lexical prezent în limbajul familiar şi argotic modern. E probabil ca trunchierea lexicală (care produce forme abreviate precum prof, bac, sax, secu etc.) să se fi dezvoltat şi sub influenţa altor limbi, precum franceza şi mai ales engleza, în care (tot în registrele stilistice ale oralităţii) e foarte frecventă. Cazul numelor de persoană este unul special: există în română hipocoristice formate prin trunchierea unor prenume (Nicu, Teo, Alex/Alec, Grig etc.), dar ele par a fi, în cea mai mare parte, împrumutate sau oricum nu foarte vechi. Şi mai nouă este, cel puţin la noi, trunchierea numelor de familie. Explicaţia principală e de natură sociolingvistică: trunchierea presupune familiaritate dezinvoltă, un tip de relaţie interpersonală care nu corespunde cazurilor oficiale, solemne, de folosire a numelui de familie ca marcă a distanţei sociale. E foarte probabil ca acest tip de trunchiere să fi acţionat la început în mediul şcolar, în care numele de familie e folosit destul de mult, iar situaţiile oficiale (“strigarea catalogului”) şi cele informale (relaţii de colegialitate, amiciţie, solidaritate de vîrstâ) se amestecă şi se influenţează. Deşi nu am la îndemînă atestări scrise, cred că fiecare cititor dispune, prin amintiri personale, de măcar cîteva exemple de trunchieri (de tipul Ştefain Ştefănescu). Oricum, în momentul de faţă procedeul e la modă în limbajul jurnalistic, aplicîndu-se personalităţilor zilei - mai ales, în mod ironic, oamenilor politici, şi în acest caz, explicaţiile implică un tip special de relaţii: cel căruia i se abreviaza numele e o persoana publică, bine cunoscută (om politic, actor, sportiv etc.), tratată cu o anumită familiaritate. Un rol important par să-l joace condiţionările fonetice: numele trebuie să fie ceva mai lung, să se preteze opririi pe o vocală sau să producă o figură fonetică de repetiţie, de simetrie. Prototipul trunchierii actuale e reprezentat de forma bisilabica, cu final vocalic şi conţinînd aceeaşi vocală în ambele silabe. Dintre primii miniştri de pînă acum, doar doi au beneficiat de desemnări abreviate, care corespund perfect prototipului: Stolojan - “Stolo munceşte cu spor la Washington” (“Adevărul” 277, 1992, 6); “pe sub scaunul lui Stolo” (“Academia Caţavencu” , AC 45, 1992, 3) şi Văcăroiu - Văcă. Preferinţa pentru acest tipar e confirmată şi de forma Vătă (din Vâtăşescu) - “noul loc de muncă al lui «Vătă» se găseşte sub umbrela generoasă a lui A.S.” (“Evenimentul zilei” , EZ 1736, 1998, 1) -, ca şi de Hrebe (din Hrebenciuc) - “Naică, Liviu şi Hrebe" (“România liberă” 1733,1995, 3) - sau Lăcă (Lăcătuş) - “la mulţi ani, Lăcă’ (“Ziua”, 859, 1997, 9). Deşi nu e vorba de o persoană publică, deci nu avem de unde cunoaşte numele, e posibil ca procedeul să fi stat şi la baza formei Mată (pentru care nu e însă exclusă originea în hipocoristicul unui prenume): “«Mătă» de la Costineşti” (EZ 656, 1994, 10). Apar şi trunchieri în care partea rămasă din nume nu conţine o vocală repetată, dar respectă condiţiile caracterului bisilabic şi ale finalei vocalice (în-u sau -o), “cuplul «Măgu şi Gelu»” (AC 8,1992, 2). In unele cazuri mai puţin frecvente şi pe care spaţiul nu ne meii permite să le discutăm aici, forma abreviată e modificată prin adăugarea finalei vocalice -i, ca în hipocoristicele prenumelor (Adi). E mai puţin probabil să fie desemnate prin forme trunchiate persoanele de sex feminin; lucrul se întîmplă uneori în mediul şcolar sau de echipă (Milo, pentru Lavinia Miloşevici); totuşi, codul social care recomandă la noi să se evite folosirea exclusivă a numelui de familie pentru o femeie - pune în acest caz o stavilă tendinței de expansiune a procedeului. ■J România literară 11