România literară, octombrie-decembrie 1998 (Anul 31, nr. 40-52)
1998-12-09 / nr. 49
• CĂRȚI prezentate de Andreea STRĂINE Deciu rfctccaCetateti edx&vUala De ce era Münchhausen un mare filozof? E SPUNE despre gîndirea occidentală că ar avea o destoinicie remarcabilă în a-şi “cosmetiza” istoria în aşa fel încît ea sâ parâ un lung şir de izbînzi în nobila căutare a adevărului. Ca ştiinţa şi fdozofia Vestului, cu alte cuvinte, excelează în amnezii convenabile, menite sa îi ascundă ezitările, gafele, eşecurile. însuşi conceptul de tradiţie, care unora le repugnă astăzi, e de fapt de cele mai multe ori robul sau produsul unei astfelde memorii tiranice şi selective, recunoscătoare doar aliaţilor, ostila celor ce ar putea-o sili la recunoaşteri jenante. Ultima carte “americană” a lui Umberto Eco, o culegere extrem de interesantă de eseuri-prelegeri ţinute de semiotician în ultimii doi ani la universităţi italiene dar şi de peste ocean, ţine sa ne convingă de contrariul: există o forţa, deloc neglijabila, a greşelii, a bîlbîielilor, a stupizeniei flagrante, a falsului absolut. Aceasta forţa e perfect măsurabilă cu aceea a adevărului, care de mult a tot fost supralicitata perfid. A sosit vremea, nu sâ punem neapărat la îndoială puterea adevărului de a ieşi la iveala, cum propun radicalii, sceptici câ ar merita fie şi sâ ne gîndim la adevâr, ci mai degrabâ sâ admitem câ şi erorile noastre pot avea bătaie lungă, dar nu în sens negativ, ci mai curînd ca sursă neaşteptata de progres şi cunoaştere. Titlul cărţii este Serendipities. Language and Lunacy (în româneşte Serendipitate, Limbajul şi lunatecii, în traducere aproximativa şi libera), dar cred ca el e oarecum înşelător. Conceptul de serendipitate în ştiinţele precise se refera, cum bine ştim, la acele descoperiri fâcute din pura milostevenie a hazardului, nu ca urmare a unei cercetări riguroase şi conştiente de propriile ei ţeluri. Or, nimeni nu neagâ faptul câ o buna parte din cunoaşterea moderna s-a hrânit masiv din asemenea descoperiri întîmplâtoare, ca serendipitatea, cu alte cuvinte, e însăşi muza omului de ştiinţa. E drept ca serendipitatea presupune și aflarea adevărului tocmai cînd drumul pe care ai pornit ar trebui, în mod normal, sâ te ducâ la eroare. Eco, însâ, nu doar la serendipitate în sensul acesta de mana cereasca se referă: eseurile lui sunt pasionante excursuri erudite într-o istorie culturala a greşelilor care au alimentat, indirect dar şi direct, miraculos cumva, solide teorii ştiinţifice, pe care noi astăzi le acceptam drept corecte. Banalul exemplu ar fi celebra eroare a lui Columb: gîndind, în chip fals, ca descoperă Indiile, el a descoperit, în chip corect, America. Toata aceasta zarva în jurul titlului mi se pare importanta: daca ar fi o serie de speculaţii pe marginea serendipitaţii (subiectul în sine este, ce-i drept, fascinant), cartea lui Eco ar urma, în paralel, multe istorii ale ştiinţei scrise din perspectiva sociologilor şi retoricienilor de astâzi. Miza ei mi se pare, însă, chiar mai mare: cum se poate aluneca din greşeala în adevăr? Cum poate un raţionament fals sâ conducâ la unul just? Ce se petrece în acea “twilight zone”, cum o numeşte Eco, tarim de graniţă fabuloasa între fals şi adevărat, între bun-simţ şi aiureală, inteligenţă vizionara şi stupizenie? Atitudinea autorului faţă de greşeală este, de fapt, izvorita din precauţia istoricului * culturii, şi totodată din respectul semioticianului conştient de relativitatea lumii în care traim, ceea ce noua azi ne pare eroare ridicola, unor minţi luminate ■ din trecut le-a apărut drept dogma de necontestat, încrederea lor în acele “erori” merită, trebuie privita cu atenţie şi folosita drep premisa pentru o istorie a greşelii ca etapă preliminară adevărului. Iar aceasta relaţie aparent bizarâ, între poli socotiţi îndeobşte fundamental o-mpuşi, Eco o analizează prin aplicaţie la o tema mult iubita de el şi deja exploatata într-un volum din 1995: chestiunea limbajului. Tocmai pentru câ a abordat chestiunea într-un studiu anterior (Search for the Perfect Language, Blackwell Publishers 1995), nu voi zabovi asupra eseurilor despre limbaj, ci mai mult asupra premiselor teoretice ale cărţii. Pentru a face o istorie a greşelii ce stă în umbra adevârului e foarte important sâ înţelegi, insista Eco, câ aceia care au comis greşelile cu pricina erau minţi extrem de luminate, sâ nu cazi, deci, în păcatul aroganţei modernilor care uita că privesc cerurile de pe umerii anticilor. Revenind la celebrul caz al lui Cristofor Columb, oricine ştie astâzi povestea lui. Columb voia sa ajungâ în Orient porninduşi călătoria din Occident, în vreme ce învăţaţii din Salamanca s-au încăpăţînat sâ îl împiedice. Mulţi vor adâuga la aceastâ povestioară perfect clasica: Columb credea câ pămîntul e rotund, ceea ce urma sâ îi permită lui sâ ajungâ de unde a pornit, în vreme ce cărturării din Salamanca se temeau că, pâmîntul fiind plat ca o tipsie, corăbiile vor sfirşi prâbuşinduse, în cele din urmă, în plin abis cosmic. Lucrurile, însâ, nu stau chiar aşa. Nu convingerea câ pâmîntul e plat i-a determinat pe învăţaţii cu pricina sâ se împotrivească planurilor lui Columb. Nu erau într-atît de neştiutori. Dimpotrivă, ştiau chiar mai multe, într-un anume sens, decît îndrăzneţul expeditor: calculele lor matematice erau mult mai precise decît cele ale lui Columb, şi în baza lor părea nebunească ideea de a izbuti sâ circumnavighezi, într-o viaţă de omlungă cam cum era ea la momentul respectiv) o distanţa atît de mare. Curajul lui Columb, susţine Eco era întreţinut, foarte posibil, de simple erori de calcul: conform socotelilor lui, pâmîntul era suficient de “mic” pentru ca planurile lui să fie realizabile. Ceea ce nu au ştiut nici învăţaţii din Salamanca şi nici Cristofor Columb era că o asemenea călătorie fârâ capăt pe mare avea totuşi un capăt apropiat: undeva între Europa şi Asia se afla un alt continent, Pâmîntul Făgăduinţei şi împlinirii viselor lui Columb. Graniţa dintre adevăr şi eroare se dovedeşte, iată, atît de fragilă: deşi nu se înşelau în calculele lor referitoare la suprafaţa pâmîntului, cărturarii au greşit; deşi greşea, Columb şi-a urmat drumul, fidel propriei sale erori, şi a aflat adevărul. Ajuns într-un asemenea punct, e imposibil sâ nu constaţi şi un oarece impas: ce mai e adevărul, în definitiv, de vreme ce el pare a nu fi neapărat bazat pe alte adevâruri, ci dimpotrivă, ţesut din urzeli perfide de greşeli şi întîmplâri fericite? De ce e descoperirea Americii neapărat o mostra de “adevâr” Din punct de vedere ştiinţific s-ar putea argumenta, destul de lesne şi convingător cred eu, ca şi Columb şi adversarii lui au greşit şi cu asta basta. Conform ipotezei lor iniţiale, nici una dintre cele două părţi nu a ajuns la “adevăr”. Umberto Eco, deşi nu face parte din tagma unor Rorty ori Stanley Fish, este şi el un relativist, în sensul temperat şi elegant, al adevârului. Pentru el, chestiunea pe care trebuie sâ o analizam, dacâ vrem sâ pricepem temeinic propria noastrâ tradiţie de gîndire, nu este cea a dihotomiei adevâr/falsitate, ci mai curînd binomul falsitate/verosimilitate. Mitul donaţiei Constantinopolului, de pilda, trebuie sâ fi fost, la vremea respectiva, nu un fals în sensul comun al termenului, ci mai curînd un exerciţiu retoric care mai tîrziu avea sâ fie luat în serios şi astfel sâ alimenteze o anumită concepţie a Vestului creştin despre, misiunea sa în propovâduirea religiei în restul lumii. Fârâ acel închipuit document consemnînd aşa-zisa donaţie istoria Europei ar fi urmat, crede Eco, un curs total diferit: fârâ conflicte religioase, fârâ bătălii pentru Sfîntul Imperiu Roman, fârâ papi, dar şi fârâ Capela Sixtinâ. Lorenzo Valla este cel câruia îi datoram descoperirea inautenticitâţii documentului cu pricina. Dar Evul Mediu şi o parte din secolul al XVII abundă în aşa-zise documente istorice, în discursuri imaginare, în mărturii inventate. Istoria, ca disciplina, a devenit conştientă de rigorile “adevârului”, înţeles ca non-funcţionalitate intenţionata, ca efort susţinut spre facticitate, destul de’ tîrziu. “Obiectivarea” ei totală, însâ, cum limpede a arătat Hayden White astâzi, a râmas într-atît de iluzorie şi titpicâ, încît la ce bun sâ privim cu mefienţâ acele fictive documente presarate de-a lungul istoriei? Rostul falsului, ca document, teorie, ipoteza, este foarte însemnat, susţine Eco: el reprezintă o forma de explicare a unor fenomene care altminteri ar fi inexplicabile. Un soi de fixare temporară a universului într-o ancoră epistemica, după cum ar numi-o unii filozofi, provizorie şi amendabilă. Hans Waihinger a susţinut acelaşi lucru, la 1911, referindu-se la rolul ficţiunilor ştiinţifice, la comportamentul alsob, în virtutea caruia ne prefacem ca am crede anumite lucruri doar pentru ca astfel putem ajunge la o pricepere superioară a lumii în care trăim. Fireşte, greşelile a căror cronică o face Eco nu erau simple prefăcătorii la vremea lor: pe altarul credinţei în ele au murit oameni, s-au dârîmat imperii şi au apărut noi religii. La scară mare, însâ, în macroistoria gîndirii occidentale, noi trebuie sâ le percepem şi analizăm conform principiului lui al s ob. Şi, de fapt, fârâ sa ne dâm seama sau în tot cazul fârâ sâ o recunoaştem, aşa şi facem: cîţi dintre noi nu spun “soarele s-a înălţat”? Or, tocmai acesta este limba ptolemeicâ, pe care şi mari fizicieni de astâzi o vorbesc! încrederea noastrâ în asemenea “basme”, în marile erori de gîndire ale omenirii reprezintă, crede Eco, rezervorul de speranţa şi energie de care avem nevoie într-o istovitoare întreprindere precum cea a căutării adevârului. Convingerea câ ar exista o Terra Australis, acel imens continent despre care s-a crezut câ ar fi undeva de-a lungul cercului polar, în regiunea Antarcticii, a fost “iluzia formatoare” care a ţinut treaza curiozitatea şi îndrăzneala puzderiei de navigatori din întreaga lume care s-au aventurat spre pol. Un rost asemânâtor, de “minciună educaţionala”, sâ-i spunem, l-au avut Eldorado, piatra filozofala, flogistonul ori eterul cosmic. Important nu este cum de asemenea erori au putut duce la adevar, pentru ca rolul lor de strategie persuasivă şi de element pedagogic este simplu de depistat. Problema e, mai curînd, cum s-a putut dovedi ca adevărul e adevâr, odata descoperit? Poate ca întrebarea lui Eco pare tautologică sau naivă. Nu e deloc. Dimpotrivă, ea este punctul de pornire al multor filozofii poststructuraliste careanalizează cum au evoluat normele epistemice unele din altele, ştiut fiind câ ele se anulează şi se contrazic reciproc în trecerea de la o paradigma de gîndire la alta. Ispita care îi pîndeşte pe toţi aceşti filozofi, spre revolta altor filozofi, este de a declara că nu există un criteriu solid de adevâr, ca această transformare a “adevărului” în ficţiune e un proces care nu se va termina niciodată. Eco chiar îl menţionează pe francezul Jean-Franşois Gautier, care a publicat cu cîţiva ani în urmă o carte intitulata L’Univers existe-uil ? “Good question”, crede Eco, şi mulţi îi vor da dreptate. Daca Eldorado s-a dovedit a fi o ficţiune utopica, de ce ar fi cu totul imposibil sâ descoperim într-o bună zi că şi acest concept fundamental de univers în jurul câruia plutesc atîtea dintre concepţiile noastre generale, nu e nimic altceva decît o închipuire? Menirea unei persoane cultivate, dupâ Eco, este tocmai aceea de a încerca permanent sâ rescrie Enciclopedia, marea carte a cunoaşterii. Dar scepticul postmodernist va insista, sîcîitor: merita să facem o asemenea încercare? La ce bun, de vreme ce o singură Enciclopedie, cea finala şi definitiva, nu avem nici o garanţie ca exista? Răspunsul lui Eco, şi totodata încurajarea lui, vine, cum era de aşteptat la un semiotician, de la însuşi părintele semioticii, Charles Sanders Pierce. El susţinea ca exista un proces de verificare în drumul spre aflarea adevărului, bazat pe acţiune colectiva, publica, lenta dar de încredere, a Comunităţii, încrederea umanităţii în propriile ei resurse de raţionalitate şi şanse de succes reprezintă singura certitudine pe care ne putem baza. Umberto Eco - Serendipities. Language and Lunacy, translated by William Weaver, Columbia University Press, New York 1998, hardcover $ 19.95. România literară 19