România literară, octombrie-decembrie 1998 (Anul 31, nr. 40-52)

1998-12-09 / nr. 49

• CĂRȚI prezentate de Andreea STRĂINE Deciu rfctccaCetateti edx&vUala De ce era Münchhausen un mare filozof? E SPUNE despre gîn­­direa occidentală că ar avea o destoinicie remarcabilă în­ a-şi “cosmetiza” istoria în aşa fel încît ea sâ parâ un lung şir de izbînzi în nobila căutare a adevărului. Ca ştiinţa şi fdozofia Vestului, cu alte cu­vinte, excelează în amnezii con­venabile, menite sa îi ascundă ezitările, gafele, eşecurile. în­suşi conceptul de tradiţie, care unora le repugnă astăzi, e de fapt de cele mai multe ori robul sau produsul unei astfel­­de me­morii tiranice şi selective, re­cunoscătoare doar aliaţilor, os­tila celor ce ar putea-o sili la re­cunoaşteri jenante. Ultima carte “americană” a lui Umberto Eco, o culegere extrem de inte­resantă de eseuri-prelegeri ţi­nute de semiotician în ultimii doi ani la universităţi italiene dar şi de peste ocean, ţine sa ne convingă de contrariul: există o forţa, deloc neglijabila, a greşe­lii­, a bîlbîielilor, a stupizeniei flagrante, a falsului absolut. A­­ceasta forţa e perfect măsurabi­lă cu aceea a adevărului, care de mult a tot fost supralicitata per­fid. A sosit vremea, nu sâ pu­nem neapărat la îndoială pute­rea adevărului de a ieşi la ivea­la, cum propun radicalii, scep­tici câ ar merita fie şi sâ ne gîn­­dim la adevâr, ci mai degrabâ sâ admitem câ şi erorile noastre pot avea bătaie lungă, dar nu în sens negativ, ci mai curînd ca sursă neaşteptata de progres şi cunoaştere. Titlul cărţii este Serendipi­­ties. Language and Lunacy (în româneşte Serendipitate, Lim­bajul şi lunatecii, în traducere aproximativa şi libera), dar cred ca el e oarecum înşelător. Con­ceptul de serendipitate în ştiin­ţele precise se refera, cum bine ştim, la acele descoperiri fâcute din pura milostevenie a hazar­dului, nu ca urmare a unei cer­cetări riguroase şi conştiente de propriile ei ţeluri. Or, nimeni nu neagâ faptul câ o buna parte din cunoaşterea moderna s-a hrânit masiv din asemenea descoperiri întîmplâtoare, ca serendipitatea, cu alte cuvinte, e însăşi muza o­­mului de ştiinţa. E drept ca se­rendipitatea presupune și afla­rea adevărului tocmai cînd dru­mul pe care ai pornit ar trebui, în mod normal, sâ te ducâ la eroare. Eco, însâ, nu doar la se­rendipitate în sensul acesta de mana cereasca se referă: eseu­rile lui sunt pasionante excursuri erudite într-o istorie culturala a greşelilor care au alimentat, indirect dar şi direct, miraculos cumva, solide teorii ştiinţifice, pe care noi astăzi le acceptam drept corecte. Banalul exemplu ar fi celebra eroare a lui Columb: gîndind, în chip fals, ca descoperă Indiile, el a des­coperit, în chip corect, Ame­rica. Toata aceasta zarva în jurul titlului mi se pare importanta: daca ar fi o serie de speculaţii pe marginea serendipitaţii (su­biectul în sine este, ce-i drept, fascinant), cartea lui Eco ar ur­ma, în paralel, multe istorii ale ştiinţei scrise din perspectiva sociologilor şi retoricienilor de astâzi. Miza ei mi se pare, însă, chiar mai mare: cum se poate aluneca din greşeala în adevăr? Cum poate un raţionament fals sâ conducâ la unul just­? Ce se petrece în acea “twilight zone”, cum o numeşte Eco, tarim de graniţă fabuloasa între fals şi­­ adevărat, între bun-simţ şi aiu­reală, inteligenţă vizionara şi stupizenie? Atitudinea autoru­lui faţă de greşeală este, de fapt, izvorita din precauţia istoricului * culturii, şi totodată din respec­tul semioticianului conştient de relativitatea lumii în care traim, ceea ce noua azi ne pare eroare ridicola, unor minţi luminate ■ din trecut le-a apărut drept dog­ma de necontestat, încrederea lor în acele “erori” merită, tre­buie privita cu atenţie şi folosita drep premisa pentru o istorie a greşelii ca etapă preliminară adevărului. Iar aceasta relaţie aparent bizarâ, între poli soco­tiţi îndeobşte fundamental o-­m­puşi, Eco o analizează prin apli­caţie la o tema mult iubita de el şi deja exploatata într-un volum din 1995: chestiunea limbaju­lui. Tocmai pentru câ a abordat chestiunea într-un studiu anteri­or (Search for the Perfect Lan­guage, Blackwell Publishers 1995), nu voi zabovi asupra eseurilor despre limbaj, ci mai mult asupra premiselor teore­tice ale cărţii. Pentru a face o istorie a gre­şelii ce stă în umbra adevârului e foarte important sâ înţelegi, insista Eco, câ aceia care au comis greşelile cu pricina erau minţi extrem de luminate, sâ nu cazi, deci, în păcatul aroganţei modernilor care uita că privesc cerurile de pe umerii anticilor. Revenind la celebrul caz al lui Cristofor Columb, oricine ştie astâzi povestea lui. Columb vo­ia sa ajungâ în Orient pornindu­­şi călătoria din Occident, în vreme ce învăţaţii din Salaman­ca s-au încăpăţînat sâ îl împie­dice. Mulţi vor adâuga la a­­ceastâ povestioară perfect cla­sica: Columb credea câ pămîn­­tul e rotund, ceea ce urma sâ îi permită lui sâ ajungâ de unde a pornit, în vreme ce cărturării din Salamanca se temeau că, pâmîntul fiind plat ca o tipsie, corăbiile vor sfirşi prâbuşindu­­se, în cele din urmă, în plin abis cosmic. Lucrurile, însâ, nu stau chiar aşa. Nu convingerea câ pâmîntul e plat i-a determinat pe învăţaţii cu pricina sâ se îm­potrivească planurilor lui Co­lumb. Nu erau într-atît de neşti­utori. Dimpotrivă, ştiau chiar mai multe, într-un anume sens, decît îndrăzneţul expeditor: cal­culele lor matematice erau mult mai precise decît cele ale lui Co­lumb, şi în baza lor părea nebu­nească ideea de a izbuti sâ cir­­cumnavighezi, într-o viaţă de om­­lungă cam cum era ea la momentul respectiv) o distanţa atît de mare. Curajul lui Co­lumb, susţine Eco era întreţinut, foarte posibil, de simple erori de calcul: conform socotelilor lui, pâmîntul era suficient de “mic” pentru ca planurile lui să fie rea­lizabile. Ceea ce nu au ştiut nici învăţaţii din Salamanca şi nici Cristofor Columb era că o ase­menea călătorie fârâ capăt pe mare avea totuşi un capăt apro­piat: undeva între Europa şi Asia se afla un alt continent, Pâmîntul Făgăduinţei şi împlinirii viselor lui Columb. Graniţa dintre ade­văr şi eroare se dovedeşte, iată, atît de fragilă: deşi nu se înşelau în calculele lor referitoare la suprafaţa pâmîntului, cărturarii au greşit; deşi greşea, Columb şi-a urmat drumul, fidel propriei sale erori, şi a aflat adevărul. Ajuns într-un asemenea punct, e imposibil sâ nu constaţi şi un oarece impas: ce mai e ade­vărul, în definitiv, de vreme ce el pare a nu fi neapărat bazat pe alte adevâruri, ci dimpotrivă, ţe­sut din urzeli perfide de greşeli şi întîmplâri fericite? De ce e descoperirea Americii neapărat o mostra de “adevâr” Din punct de vedere ştiinţific s-ar putea ar­gumenta, destul de lesne şi con­vingător cred eu, ca şi Columb şi adversarii lui au greşit şi cu asta basta. Conform ipotezei lor ini­ţiale, nici una dintre cele două părţi nu a ajuns la “adevăr”. Um­berto Eco, deşi nu face parte din tagma unor Rorty ori Stanley Fish, este şi el un relativist, în sensul temperat şi elegant, al adevârului. Pentru el, chestiunea pe care trebuie sâ o analizam, dacâ vrem sâ pricepem temeinic propria noastrâ tradiţie de gîndi­­re, nu este cea a dihotomiei ade­­vâr/falsitate, ci mai curînd bino­mul falsitate/verosimilitate. Mi­tul donaţiei Constantinopolului, de pilda, trebuie sâ fi fost, la vre­mea respectiva, nu un fals în sensul comun al termenului, ci mai curînd un exerciţiu retoric care mai tîrziu avea sâ fie luat în serios şi astfel sâ alimenteze o anumită concepţie a Vestului creştin despre, misiunea sa în propovâduirea religiei în restul lumii. Fârâ acel închipuit docu­ment consemnînd aşa-zisa dona­ţie istoria Europei ar fi urmat, crede Eco, un curs total diferit: fârâ conflicte religioase, fârâ bă­tălii pentru Sfîntul Imperiu Ro­man, fârâ papi, dar şi fârâ Capela Sixtinâ. Lorenzo Valla este cel câruia îi datoram descoperirea inautenticitâţii documentului cu pricina. Dar Evul Mediu şi o parte din secolul al XVII abundă în aşa-zise documente istorice, în discursuri imaginare, în măr­turii inventate. Istoria, ca disci­plina, a devenit conştientă de rigorile “adevârului”, înţeles ca non-funcţionalitate intenţionata, ca efort susţinut spre facticitate, destul de’ tîrziu. “Obiectivarea” ei totală, însâ, cum limpede a arătat Hayden White astâzi, a râmas într-atît de iluzorie şi titpicâ, încît la ce bun sâ privim cu mefienţâ acele fictive do­cumente presarate de-a lungul istoriei? Rostul falsului, ca docu­ment, teorie, ipoteza, este foarte însemnat, susţine Eco: el repre­zintă o forma de explicare a unor fenomene care altminteri ar fi inexplicabile. Un soi de fi­xare temporară a universului într-o ancoră epistemica, după cum ar numi-o unii filozofi, provizorie şi amendabilă. Hans Waihinger a susţinut acelaşi lu­cru, la 1911, referindu-se la ro­lul ficţiunilor ştiinţifice, la com­portamentul als­ob, în virtutea caruia ne prefacem ca am crede anumite lucruri doar pentru ca astfel putem ajunge la o price­pere superioară a lumii în care trăim. Fireşte, greşelile a căror cronică o face Eco nu erau sim­ple prefăcătorii la vremea lor: pe altarul credinţei în ele au murit oameni, s-au dârîmat im­perii şi au apărut noi religii. La scară mare, însâ, în macroisto­­ria gîndirii occidentale, noi tre­buie sâ le percepem şi analizăm conform principiului lui al s ob. Şi, de fapt, fârâ sa ne dâm sea­ma sau în tot cazul fârâ sâ o re­cunoaştem, aşa şi facem: cîţi dintre noi nu spun “soarele s-a înălţat”? Or, tocmai acesta este limba ptolemeicâ, pe care şi mari fizicieni de astâzi o vor­besc! încrederea noastrâ în ase­menea “basme”, în marile erori de gîndire ale omenirii repre­zintă, crede Eco, rezervorul de speranţa şi energie de care a­­vem nevoie într-o istovitoare întreprindere precum cea a că­utării adevârului. Convingerea câ ar exista o Terra Australis, a­­cel imens continent despre care s-a crezut câ ar fi undeva de-a lungul cercului polar, în regiu­nea Antarcticii, a fost “iluzia formatoare” care a ţinut treaza curiozitatea şi îndrăzneala puz­deriei de navigatori din întreaga lume care s-au aventurat spre pol. Un rost asemânâtor, de “minciună educaţionala”, sâ-i spunem, l-au avut Eldorado, piatra filozofala, flogistonul ori eterul cosmic. Important nu este cum de asemenea erori au putut duce la adevar, pentru ca rolul lor de strategie persuasivă şi de element pedagogic este simplu de depistat. Problema e, mai curînd, cum s-a putut dovedi ca adevărul e adevâr, odata desco­perit? Poate ca întrebarea lui Eco pare tautologică sau naivă. Nu e deloc. Dimpotrivă, ea este punctul de pornire al multor filozofii poststructuraliste care­­analizează cum au evoluat nor­mele epistemice unele din al­tele, ştiut fiind câ ele se anulea­ză şi se contrazic reciproc în trecerea de la o paradigma de gîndire la alta. Ispita care îi pîndeşte pe toţi aceşti filozofi, spre revolta altor filozofi, este de a declara că nu există un cri­teriu solid de adevâr, ca această transformare a “adevărului” în ficţiune e un proces care nu se va termina niciodată. Eco chiar îl menţionează pe francezul Jean-Franşois Gautier, care a pu­blicat cu cîţiva ani în urmă o car­te intitulata L’Univers existe-u­­il ? “Good question”, crede Eco, şi mulţi îi vor da dreptate. Daca Eldorado s-a dovedit a fi o ficţiune utopica, de ce ar fi cu totul imposibil sâ descoperim într-o bună zi că şi acest con­cept fundamental de univers în jurul câruia plutesc atîtea dintre concepţiile noastre generale, nu e nimic altceva decît o închi­puire? Menirea unei persoane cultivate, dupâ Eco, este tocmai aceea de a încerca permanent sâ re­scrie Enciclopedia, marea carte a cunoaşterii. Dar scepti­cul postmodernist va insista, sîcîitor: merita să facem o asemenea încercare? La ce bun, de vreme ce o singură Enci­clopedie, cea finala şi defini­tiva, nu avem nici o garanţie ca exista? Răspunsul lui Eco, şi totodata încurajarea lui, vine, cum era de aşteptat la un semi­otician, de la însuşi părintele semioticii, Charles Sanders Pierce. El susţinea ca exista un proces de verificare în drumul spre aflarea adevărului, bazat pe acţiune colectiva, publica, lenta dar de încredere, a Co­munităţii, încrederea umanităţii în propriile ei resurse de raţio­nalitate şi şanse de succes reprezintă singura certitudine pe care ne putem baza. Umberto Eco - Serendi­­pities. Language and Lunacy, translated by William Wea­ver, Columbia University Press, New York 1998, hard­cover $ 19.95. România literară 19

Next