România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)
2001-08-01 / nr. 30
PE la jumătatea secolului trecut (adică 20), era extrem de populară teoria autonomiei literaturii, ca manifestare spirituală, chiar dacă printre adepţi se numărau mai ales aceia influenţaţi de o doctrină cu ambiţii scientisto-universaliste-interdisciplinare: structuralismul. Intre universitarii literaţi bucureşteni am auzit deseori argumente pro-autonomia literaturii legate în primul rînd de o insecuritate a statutului disciplinar şi instituţional: dacă permitem filozofilor sau istoricilor să ne înveţe cum să analizăm un text literar, ori dacă importăm noi înşine metode şi concepte din alte domenii, nu subminăm inevitabil “autonomia” disciplinei şi astfel a instituţiilor pe care le reprezentăm (Facultatea de Litere, profesia de critic literar etc.)? O dată ce definim un domeniu disciplinar sau un tip de activitate spirituală apelînd la noţiuni precum cea de autonomie, implicit apelăm la principii de excludere şi delimitare, deci la definiţii apofatice. Nu definim propriu-zis literatura, folosind criteriul autonomiei, ci precizăm ce anume nu este literatură. Dar tocmai de aceea, o discuţie în jurul conceptului de autonomie a literaturii e extrem de utilă şi interesantă, pentru că în subteran ea ascunde o altă discuţie, pe o temă veche de cînd lumea, ce este literatură. Nu am un răspuns — mă grăbesc sâ precizez ca să spulber orice suspiciune de prea mare naivitate din partea mea — după cum nici autorii cărţii pe care o comentez, The Autonomy of Literature, nu se încumetă să propună unul. Atitudinea lui Richard Lansdown în acest volum e mai degrabă surprinzătoare, cel puţin pentru contextul obsedat de interdisciplinaritate în care ne aflăm, în esenţă, autorul insistă să “apere” literatura de principalii agresori, the usual suspects, cum s-ar spune: filozofia, psihoanaliza şi critica istoristâ. Dar lui Lansdown îi repugnă în egală măsură susţinătorii “literaturităţii”. Acestea fiind spuse, e şocant să-i găseşti pe un Derrida sau Hayden White, filozof şi respectiv istoric, chemaţi în instanţa ca martori ai acuzării, aşadar citaţi în sprijinul tezei că literatura trebuie sâ fie studiată, înţeleasă şi produsă fără imixtiunea altor discipline. Ce-i drept, aceiaşi sînt puşi la zid cîteva pagini mai încolo, aparent fără ca Lansdown sa fie îngrijorat de logica ori consistenţa demonstraţiei. Poate că unii cititori vor fi descumpăniţi de însăşi miza acestei discuţii: ce-nseamă, în definitiv, a spune că literatura este sau nu este autonomă? Intr-un excepţional studiu care a fost tradus şi în româneşte. Ficţiune şi dicţiune, Gerard Genette propune o distincţie între teorii literare (poetici le numeşte el) esenţialiste şi teorii constitutive. Prima categorie porneşte de la premisa că există o calitate intrinsecă a textelor — aşa-numita “literaturitate”, adevărată Fata Morgana a structuralismului - în virtutea căreia un text este poezie, iar altul reclamă publicitară. A doua categorie oferă criterii mai laxe, asociate condiţiilor de producere şi receptare a textului, mai curînd decît textului în sine. Oarecum în termenii acestei distincţii, Lansdown susţine că autonomia literaturii nu trebuie înţeleasă în mod esenţialist, prin urmare nu se referă la existenţa unor elemente “pur literare” ascunse undeva în inima textului şi generatoare de literaturitate aşa cum un cub de zahăr îndulceşte ceaiul din ceaşca în care a fost pus. Autonomia literaturii, crede autorul, nu este o calitate, ci o activitate. Ea se referă la felul în care un text creează anumite structuri de semnificaţie. Pare abstract şi ambiguu? Probabil chiar este, dar vina ţiu e atît a lui Richard Lansdown, cît a tipului de investigaţie şi argumentaţie pe care le propune autorul. Încercînd (implicit, un declarat) să propună o tripartiţie în locul distincţiei lui Genette, deci evitînd soluţia esenţialistă dar şi pe cea a poeticii constitutive, Lansdown deschide de fapt noi direcţii în problematica autonomiei literaturii. Există un sens, o semnificaţie imanentă a literaturii? Citind un text literar, înţelegem că e literar datorită felului în care — intuitiv sau altcumva — îi percepem semnificaţia? Răspunsul ar fi simplu în cazul operelor de ficţiune, care au într-adevăr un mecanism aparte de semnificare, au coerenţa şi plauzibilitatea faptelor reale, a lumii de zi cu zi, fiind cu toate acestea altceva decît realitatea înconjurătoare. Mai complicat este cazul altor tipuri de text literar, şi nu mă gîndesc atît la poezie, cît la eseul literar, de pildă, al cărui proces de semnificare nu pare totdeauna diferit de cel al textelor de filozofie. Unul dintre criticii acestui volum observa de curînd că actul de validare a unui text ca fiind text literar este, cum o trădează imediat simpla alegere a cuvântului, o judecată de valoare. Deseori, ca suprem gest de desfiinţare a unei producţii slabe, criticii o declară pur şi simplu “neliterară”. Ca să nu mai vorbim de variaţiunile lexicale de genul “subliteratura”, sau “literatură de consum”, “literatură trivială”, cele două din urmă fiind solid reabilitate teoretic de şcoala germană de prin anii 1970. Iar o dată ce aplicăm un criteriu de valoare, declarîndu-l ca fiind propriu literaturii, obţinem inevitabil mult hulitul (astăzi) canon, adică o listă de opere considerate importante şi valoroase, dar o listă în mod esenţial contestabilă, fie prin adiţiuni, fie prin emisii. Profesorul Mircea Martin a publicat în “România literară” cu puţin timp în urmă o foarte interesantă analiză a studiului lui Harold Bloom, Canonul Occidental. în această analiză, Mircea Martin salută folosirea criteriului estetic (socotit drept justă măsură a valorii literare), dar e revoltat pe drept cuvînt de totala omitere de pe lista lui Bloom a literaturii române, de pildă, şi cu siguranţă a altor literaturi, pur şi simplu necunoscute lui Bloom şi multor alţi critici din Vest. Criteriul estetic, sau judecata de valoare, îşi reclamă utilitatea şi superioritatea din faptul că sunt non-contingente. Nu depind de împrejurări, aspecte sociale, ideologice, politice, ci se aplică în plan universal şi atemporal. Altminteri CARTEA STRĂINĂ n-ar încăpea niciodată pe aceeaşi listă atît Nabokov, cît şi Milton. Un asemenea criteriu depinde însă de autonomia domeniului de aplicare — literatura în cazul nostru — pentru că autonomia garantează un fel de opacitate a cîmpului, îl închide influenţelor din exterior şi implicit elimină tocmai acei factori contingenţi (ideologie, politică etc.). Dar această închidere are dezavantaje importante, printre care faptul că o literatură precum cea română, nefavorizată tocmai de contingenţe, e sortită să rămînă în afara canonului. Reamintesc cititorului de un alt articol publicat relativ recent in “România literară”, însemnările de jurnal ale lui Ilie Constantin, în care la un moment dat autorul comentează scrisoarea primită de la un editor francez, care îi cerea să scrie un roman despre soarta intelectualului într-o ţară comunistă, argumentînd că un asemenea subiect, venind de la un asemenea autor (adică emigrant dintr-o ţară comunistă) ar interesa publicul francez. Admiţînd că un criteriu estetic sau de valoare trebuie aplicat şi concepţiei unui text literar, nu doar în procesul de receptare, cum putem interpreta un episod de genul acesta? Există cu adevărat o autonomie a literaturii, sau un criteriu estetic pur, sau sînt simple miraje? Nu e o întrebare retorică, iar cărți precum cea a lui Richard Lansdown conturează posibilitatea unui răspuns, oricît de depărtat încă de noi. Richard Lansdown, The Autonomy of Literature, Palgrave Press, 2000, 265 pag. Nr. 30 • 1-7 august 2001 prezentată de Andreea Decin Morală şi natură U H JI ORALA este un fel j\l de artă a nerealizârii A LVA dorinţelor, a posibilităţii de a slăbi gândirea, de a face ce nu ne place şi de a nu face ceea ce ne place” (II, 511). E o frază al cărei scepticism nu e lipsit, vai!, de realism. Ea derivă din observarea vieţii, dar şi din Dincolo de bine şi de rău. Are în vedere, totuşi, numai o faţă a noţiunii pe care o defineşte. A face ce ne place, cum ar fi dorit Nietzsche, e tot o morală, una de stăpân. O ipocrizie oarecum de înţeles făcuse să nu se găsească nici un reprezentant autentic al stăpânilor care să-şi proclame morala cu cinism. A proclamat-o un om inofensiv şi mare suferind. Un mic burghez, nu mai puţin. Paradoxal, morala nietzscheeanâ a voinţei de putere şi-a găsit alţi destinatari decât stăpânii care-i serviseră de model. Ea a permis unor mici burghezi să-şi controleze frustrările definitorii pentru grupul lor social şi să le înteţească până la explozie pe ale celor mulţi. Aceşti mic-burghezi stăpâni pe propriile lor impulsuri sunt intelectuali. Controlul lucid al frustrărilor lor face din ei profesionişti ai revoluţiei, sau... artişti moderni. In ambele cazuri, potenţialul conştientizat de agresivitate al moralei de stăpân a devenit activ. în ceea ce-l priveşte pe Nietzsche, verdictul nu trebuie dat cu uşurinţă (ca mai sus). Prin stăpân, el nu înţelege neapărat un tiran, un om care îşi permite orice. Există în Amurgul idolilor o frază despre admiraţia lui Goethe pentru Napoleon în care subliniez opreliştile puse de Nietzsche în calea celui desfrânat: “Goethe a conceput un om puternic, foarte cultivat, îndemânatic în toate aspectele vieţii fizice, stăpânindu-se bine, având respect pentru el însuşi, putând risca să se bucure din plin de natură în toată bogăţia şi toată întinderea ei, destul de puternic pentru această libertate. Poţi să te dai pe mâna unui astfel de om, dar s-ar putea ca el să te trateze ca pe o plastilină în care îşi imprimă proiectele, cum a şi făcut Napoleon. “Ce de copii, dacă privirea ar putea să fecundeze! Câţi morţi, dacă ar putea să ucidă!” (II, 508). Nu sunt la înălţimea scepticismului meu. Mi se pare firesc să doreşti o femeie frumoasă. Că oamenii s-ar omorî la fel de uşor persist să mă îndoiesc, în pofida propriei mele păreri că, luată în sine, fără praguri de moarte care s-o potolească, viaţa e sălbăticie. E drept, aceeaşi frână a vitalităţii - nevoia de a convieţui, tant bien que mal, cu ceilalţi - ne împiedică să ne aruncăm asupra primei femei dorite şi sâ-l ucidem pe omul care ne-a împins cu cotul în tramvai. Civilizaţia ne-a tocit în suficientă măsură instinctele ca să nu fim, toţi, nişte potenţiali ucigaşi. Cât despre imboldul de a poseda femeia râvnită, n-aş pune mâna în foc pentru foarte mulţi. Raţiunile care fac să ne abţinem de la crime sunt mai ruşinoase, mai secrete decât crimele” (II, 509). Nu văd ca obstacole în calea crimei decât frica şi “raţiuni” de ordin superior: nu suntem, în regula generală, atât de rar încât sa vrem sa omorâm. Daca inconştientul vrea, e treaba lui. Nu-1 cred responsabil pe individ de ceea ce îi trece prin inconştient. Un cinic ar spune că suntem prea mediocri pentru ca să imaginam conştient ceea ce (moartea aceluia care ne sta în cale) dorim de fapt. Un optimist, în schimb, ar râspunde că nu are de ce sâ-i fie ruşine conştiinţei individului că nu e în stare sâ ia cunoştinţă de raţiunile obscure, “ruşinoase”, ale inconştientului sau. “'Natura', adica Datul. Asta-i tot. Tot ce este iniţial. Orice început, eternul dat al oricărei tranzacţii mentale, oricare ar fi datul sau tranzacţia, este natură - şi nimic altceva nu e” (II, 572). O observaţie liminara. Gândirea e puternic stimulată de ignoranţă. Dacă am şti tot ce s-a gândit până la noi, am fi paralizaţi. Tot ce gândim a mai fost, în bună măsură, gândit. Sunt ani, şi nu puţini, de când insist până la saturaţie asupra ideii pe care o formulează, fără a fi nici el iniţiatorul ei, Valéry. Pentru o natură sceptică, ea este - cu riscul platitudinii - nucleu de optimism prudent. Ca sâ nu întind vorba, natura este “Diavolul” pe care prin “tranzacţie”, prin transfer, prin artificiu, îl transformăm în “Dumnezeu”. Aşa devenim oameni, înţelegând prin om ceea ce este mai mult decât omul natural. E o afirmaţie de tipul: înţeleg prin literatură ceea ce e mai mult decât literatură. Dacâ e doar literatura, nu-i sunt cititor eu. Omul poate fi numai om, adică numai încorporarea naturii lui - şi atunci e bine sâ te fereşti de el. “Tranzacţionistul”, artificierul aruncă pe cer, în jerbe luminoase, întunericul naturii lui. ■ _________________________________ România literară 19