România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)

2001-08-01 / nr. 30

P­E la jumătatea secolului trecut (adică 20), era extrem de populară teoria autonomiei literaturii, ca manifestare spirituală, chiar dacă printre adepţi se nu­mărau mai ales aceia influ­enţaţi de o doctrină cu am­biţii scientisto-universa­­liste-interdisciplinare: structuralismul. Intre uni­versitarii literaţi bucureş­­teni am auzit deseori argu­mente pro-autonomia lite­raturii legate în primul rînd de o insecuritate a statutu­lui disciplinar şi instituţio­nal: dacă permitem filo­zofilor sau istoricilor să ne înveţe cum să analizăm un text literar, ori dacă impor­tăm noi înşine metode şi concepte din alte domenii, nu subminăm inevitabil “autonomia” disciplinei şi astfel a instituţiilor pe care le reprezentăm (Facultatea de Litere, profesia de critic literar etc.)? O dată ce de­finim un domeniu discipli­nar sau un tip de activitate spirituală apelînd la noţi­uni precum cea de autono­mie, implicit apelăm la principii de excludere şi delimitare, deci la definiţii apofatice. Nu definim pro­­priu-zis literatura, folosind criteriul autonomiei, ci precizăm ce anume nu este literatură. Dar tocmai de aceea, o discuţie în jurul conceptului de autonomie a literaturii e extrem de utilă şi interesantă, pentru că în subteran ea ascunde o altă discuţie, pe o temă ve­che de cînd lumea, ce este literatură. Nu am un răspuns — mă grăbesc sâ precizez ca să spulber orice suspiciune de prea mare naivitate din partea mea — după cum nici autorii cărţii pe care o comentez, The Autonomy of Literature, nu se încu­metă să propună unul. Atitudinea lui Richard Lansdown în acest volum e mai degrabă surprinză­toare, cel puţin pentru con­textul obsedat de interdis­­ciplinaritate în care ne a­­flăm, în esenţă, autorul in­sistă să “apere” literatura de principalii agresori, the usual suspects, cum s-ar spune: filozofia, psihoana­­liza şi critica istoristâ. Dar lui Lansdown îi repugnă în egală măsură susţinătorii “literaturităţii”. Acestea fi­ind spuse, e şocant să-i gă­seşti pe un Derrida sau Hayden White, filozof şi respectiv istoric, chemaţi în instanţa ca martori ai acuzării, aşadar citaţi în sprijinul tezei că literatura trebuie sâ fie studiată, înţe­leasă şi produsă fără imix­tiunea altor discipline. Ce-i drept, aceiaşi sînt puşi la zid cîteva pagini mai încolo, aparent fără ca Lansdown sa fie îngrijorat de logica ori consistenţa demonstraţiei. Poate că unii cititori vor fi descumpăniţi de în­săşi miza acestei discuţii: ce-nseamă, în definitiv, a spune că literatura este sau nu este autonomă? Intr-un excepţional studiu care a fost tradus şi în româneşte. Ficţiune şi dicţiune, Ge­rard Genette propune o distincţie între teorii litera­re (poetici le numeşte el) esenţialiste şi teorii consti­tutive. Prima categorie porneşte de la premisa că există o calitate intrinsecă a textelor — aşa-n­um­ita “literaturitate”, adevărată Fata Morgana a structura­lismului - în virtutea căreia un text este poezie, iar altul reclamă publicitară. A do­ua categorie oferă criterii mai laxe, asociate condiţi­ilor de producere şi recep­tare a textului, mai curînd decît textului în sine. Oa­recum în termenii acestei distincţii, Lansdown susţi­ne că autonomia literaturii nu trebuie înţeleasă în mod esenţialist, prin urmare nu se referă la existenţa unor elemente “pur literare” as­cunse undeva în inima tex­tului şi generatoare de li­teraturitate aşa cum un cub de zahăr îndulceşte ceaiul din ceaşca în care a fost pus. Autonomia literaturii, crede autorul, nu este o ca­litate, ci o activitate. Ea se referă la felul în care un text creează anumite struc­turi de semnificaţie. Pare abstract şi ambiguu? Pro­babil chiar este, dar vina ţiu e atît a lui Richard Lansdown, cît a tipului de investigaţie şi argumenta­ţie pe care le propune au­torul. Încercînd (implicit, un declarat) să propună o tripartiţie în locul distinc­ţiei lui Genette, deci evi­­tînd soluţia esenţialistă dar şi pe cea a poeticii consti­tutive, Lansdown deschide de fapt noi direcţii în pro­blematica autonomiei lite­raturii. Există un sens, o semnificaţie imanentă a li­teraturii? Citind un text li­terar, înţelegem că e literar datorită felului în care — intuitiv sau altcumva — îi percepem semnificaţia? Răspunsul ar fi simplu în cazul operelor de ficţiune, care au într-adevăr un me­canism aparte de semnifi­care, au coerenţa şi plauzi­bilitatea faptelor reale, a lumii de zi cu zi, fiind cu toate acestea altceva decît realitatea înconjurătoare. Mai complicat este cazul altor tipuri de text literar, şi nu mă gîndesc atît la po­ezie, cît la eseul literar, de pildă, al cărui proces de semnificare nu pare tot­deauna diferit de cel al tex­telor de filozofie. Unul dintre criticii acestui vo­lum observa de curînd că actul de validare a unui text ca fiind text literar este, cum o trădează ime­diat simpla alegere a cu­vântului, o judecată de va­loare. Deseori, ca suprem gest de desfiinţare a unei producţii slabe, criticii o declară pur şi simplu “ne­literară”. Ca să nu mai vor­bim de variaţiunile lexi­cale de genul “sublitera­­tura”, sau “literatură de consum”, “literatură trivi­ală”, cele două din urmă fiind solid reabilitate teo­retic de şcoala germană de prin anii 1970. Iar o dată ce aplicăm un criteriu de­­ valoare, declarîndu-l ca fi­ind propriu literaturii, ob­ţinem inevitabil mult huli­tul (astăzi) canon, adică o listă de opere considerate importante şi valoroase, dar o listă în mod esenţial contestabilă, fie prin adiţi­­uni, fie prin emisii. Profe­sorul Mircea Martin a pu­blicat în “România litera­ră” cu puţin timp în urmă o foarte interesantă analiză a studiului lui Harold Bloom, Canonul Occiden­tal. în această analiză, Mir­cea Martin salută folosirea criteriului estetic (socotit drept justă măsură a valorii literare), dar e revoltat pe drept cuvînt de totala omi­tere de pe lista lui Bloom a literaturii române, de pil­dă, şi cu siguranţă a altor literaturi, pur şi simplu ne­cunoscute lui Bloom şi multor alţi critici din Vest. Criteriul estetic, sau jude­cata de­ valoare, îşi reclamă utilitatea şi superioritatea din faptul că sunt non-con­­tingente. Nu depind de împrejurări, aspecte socia­le, ideologice, politice, ci se aplică în plan universal şi atemporal. Altminteri CARTEA STRĂINĂ n-ar încăpea niciodată pe aceeaşi listă atît Nabokov, cît şi Milton. Un aseme­nea criteriu depinde însă de autonomia domeniului de aplicare — literatura în cazul nostru — pentru că autonomia garantează un fel de opacitate a cîmpu­­lui, îl închide influenţelor din exterior şi implicit eli­mină tocmai acei factori contingenţi (ideologie, politică etc.). Dar această închidere are dezavantaje importante, printre care faptul că o literatură pre­cum cea română, nefavo­rizată tocmai de contin­genţe, e sortită să rămînă în afara canonului. Rea­mintesc cititorului de un alt articol publicat relativ recent in “România lite­rară”, însemnările de jur­nal ale lui Ilie Constantin, în care la un moment dat autorul comentează scri­soarea primită de la un editor francez, care îi ce­rea să scrie un roman despre soarta intelectualu­lui într-o ţară comunistă, argumentînd că un aseme­nea subiect, venind de la un asemenea autor (adică emigrant dintr-o ţară co­munistă) ar interesa publi­cul francez. Admiţînd că un criteriu estetic sau de valoare trebuie aplicat şi concepţiei unui text lite­rar, nu doar în procesul de receptare, cum putem in­terpreta un episod de ge­nul acesta? Există cu ade­vărat o autonomie a litera­turii, sau un criteriu estetic pur, sau sînt simple mira­je? Nu e o întrebare re­torică, iar cărți precum cea a lui Richard Lansdown conturează posibilitatea unui răspuns, oricît de depărtat încă de noi. Richard Lansdown, The Autonomy of Lite­rature, Palgrave Press, 2000, 265 pag. Nr. 30 • 1-7 august 2001 prezentată de Andreea Decin Morală şi natură U H JI ORALA este un fel j\­l de artă a nerealizârii A LVA dorinţelor, a posibi­lităţii de a slăbi gândirea, de a face ce nu ne place şi de a nu face ceea ce ne place” (II, 511). E o frază al cărei scepticism nu e lipsit, vai!, de rea­lism. Ea derivă din observarea vieţii, dar şi din Dincolo de bine şi de rău. Are în vedere, totuşi, numai o faţă a noţiunii pe care o defineşte. A face ce ne place, cum ar fi dorit Nietzsche, e tot o morală, una de stăpân. O ipo­crizie oarecum de înţeles făcuse să nu se găsească nici un reprezentant au­tentic al stăpânilor care să-şi procla­me morala cu cinism. A proclamat-o un om inofensiv şi mare suferind. Un mic burghez, nu mai puţin. Paradoxal, morala nietzscheeanâ a voinţei de pu­tere şi-a găsit alţi destinatari decât stă­pânii care-i serviseră de model. Ea a permis unor mici burghezi să-şi con­troleze frustrările definitorii pentru grupul lor social şi să le înteţească pâ­nă la explozie pe ale celor mulţi. A­­ceşti mic-burghezi stăpâni pe propri­ile lor impulsuri sunt intelectuali. Controlul lucid al frustrărilor lor face din ei profesionişti ai revoluţiei, sau... artişti moderni. In ambele cazuri, po­tenţialul conştientizat de agresivitate al moralei de stăpân a devenit activ. în ceea ce-l priveşte pe Nietzsche, verdictul nu trebuie dat cu uşurinţă (ca mai sus). Prin stăpân, el nu înţele­ge neapărat un tiran, un om care îşi permite orice. Există în Amurgul ido­lilor o frază despre admiraţia lui Goethe pentru Napoleon în care sub­liniez opreliştile puse de Nietzsche în calea celui des­frânat: “Goethe a con­ceput un om puternic, foarte cultivat, îndemânatic în toate aspectele vieţii fizice, stăpânindu-se bine, având res­pect pentru el însuşi, putând risca să se bucure din plin de natură în toată bogăţia şi toată întinderea ei, destul de puternic pentru această libertate­. Poţi să te dai pe mâna unui astfel de om, dar s-ar putea ca el să te trateze ca pe o plastilină în care îşi imprimă proiectele, cum a şi făcut Napoleon. “Ce de copii, dacă privirea ar pu­tea să fecundeze! Câţi morţi, dacă ar putea să uci­dă!” (II, 508). Nu sunt la înălţimea scepticismu­lui meu. Mi se pare firesc să doreşti o femeie frumoasă. Că oamenii s-ar omorî la fel de uşor persist să mă în­doiesc, în pofida propriei mele păreri că, luată în sine, fără praguri de moar­te care s-o potolească, viaţa e sălbăti­cie. E drept, aceeaşi frână a vitalităţii - nevoia de a convieţui, tant bien que mal, cu ceilalţi - ne împiedică să ne aruncăm asupra primei femei dorite şi sâ-l ucidem pe omul care ne-a împins cu cotul în tramvai. Civilizaţia ne-a tocit în suficientă măsură instinctele ca să nu fim, toţi, nişte potenţiali uci­gaşi. Cât despre imboldul de a poseda femeia râvnită, n-aş pune mâna în foc pentru foarte mulţi. Raţiunile­ care fac să ne abţinem de la crime sunt mai ruşinoase, mai secrete decât crimele” (II, 509). Nu văd ca obstacole în calea crimei decât frica şi “raţiuni” de ordin superior: nu suntem, în regula generală, atât de rar încât sa vrem sa omorâm. Daca in­conştientul vrea, e treaba lui. Nu-1 cred responsabil pe individ de ceea ce îi trece prin inconştient. Un cinic ar spune că suntem prea mediocri pentru ca să imaginam conştient ceea ce (moartea aceluia care ne sta în cale) dorim de fapt. Un optimist, în schimb, ar râspunde că nu are de ce sâ-i fie ruşine conştiinţei individului că nu e în stare sâ ia cunoştinţă de raţiunile obscure, “ruşinoase”, ale inconştien­tului sau. “'Natura', adica Datul. Asta-i tot. Tot ce este iniţial. Orice început, eter­nul dat al oricărei tranzacţii mentale,­­ oricare ar fi datul sau tranzacţia, este­­ natură - şi nimic altceva nu e” (II,­­ 572). O observaţie liminara. Gândirea e­­ puternic stimulată de ignoranţă. Dacă am şti tot ce s-a gândit până la noi, am fi paralizaţi. Tot ce gândim a mai fost,­­ în bună măsură, gândit. Sunt ani, şi nu puţini, de când in­sist până la saturaţie asupra ideii pe care o formulează, fără a fi nici el ini­ţiatorul ei, Valéry. Pentru o natură sceptică, ea este - cu riscul platitudinii - nucleu de optimism prudent. Ca sâ nu întind vorba, natura este “Dia­volul” pe care prin “tranzacţie”, prin transfer, prin artificiu, îl transformăm în “Dumnezeu”. Aşa devenim oameni, înţelegând prin om ceea ce este mai mult decât omul natural. E o afirmaţie de tipul: înţeleg prin literatură ceea ce e mai mult decât literatură. Dacâ e doar literatura, nu-i sunt cititor eu. Omul poate fi numai om, adică numai încorporarea naturii lui - şi atunci e bine sâ te fereşti de el. “Tran­­zacţionistul”, artificierul aruncă pe cer, în jerbe luminoase, întunericul naturii lui. ■ _________________________________ România literară 19

Next