România literară, ianuarie-martie 2007 (Anul 40, nr. 1-12)

2007-03-30 / nr. 12

mai apoi în Ungaria (unde, de altfel, Helen creşte şi studiază). Paul are ezitări vizavi de poveste, întrucît informaţia unei vizite a lui Rossi în România nu apare nicăieri în scrisorile lui (enigma se va dezlega mai departe, cînd aflam ca, la un moment dat, după legătură pasională cu taranca ardeleanca, profesorul băuse, aidoma lui Rip Van Winkle al lui Washington Irving, dintr-o licoare fermecată, numita de localnici amnesia, uitînd astfel evenimentele trecutului recent). După ce Helen este mușcata de un vampir chiar în biblioteca (agresorul lucrează acolo ca... bibliotecar), cuplul proaspăt constituit realizeaza ca timpul nu curge în favoarea sa (la a treia mușcătură, un individ sanatos devine contaminat de „vampirism"­!). Cercetarea în biblioteca universitara (posibil cea de la Yale, model locativ si pentru alte romane faimoase, precum Numele tranda­iului al lui Eco, şi, totodată, şcoala unde a studiat Rostova însăşi!) nu se compara cu munca în teren. Aşadar, Helen şi Paul pleacă pe urmele lui Rossi (stabilite de traiectoriile arheologice ale tinereţii lui) şi ajung mai întîi în Turcia. Aici, întîlnirea shakespearelogului Turgut Bora reprezintă un moment decisiv. Membru într-o stranie „gardă a semilunei“ (fondată de sultanul Mahomed al H-lea şi menita să protejeze ţara de,mortul viu“Ţepeş, duşman ireconciliabil al otomanilor), acesta îi iniţiază în „stîrpirea“ vîrcolacilor (oferindu-le şi indispensabile instrumente de lupta: revolver cu gloanţe de argint, crucifix sau, după caz, semiluna, şi nelipsitul usturoi). Din pacate, cercetările indica faptul ca mormîntul lui Dracula nu se afla în Turcia şi, prin urmare, cuplul merge în Ungaria (socialistă!), unde Helen are rude şi unde dovezile trimit, inexorabil, către un alt spaţiu - Bulgaria, în sfirşit, descinşi în Bulgaria, Helen şi Paul (ajutaţi de un venerabil profesor universitar, opozant al regimului comunist, Stoicev pe numele lui), descoperă mormîntul lui Vlad Ţepeş sub fundaţia unei mănăstiri. Este vorba despre locul sinistru în care Rossi îl cunoaşte pe Dracula, în scena citata initial. Bartholomew a fost răpit, într-adevar, de Ţepeş şi adus aici (din motive ce se vor vedea imediat). El a fost deja „contaminat“ vampiric, astfel încît cuplului nu-i mai ramîne decît să-l elimine (cu metode „tradiţionale“, adica prin intermediul unui stilet de argint înfipt în inimă), pentru a-l izbăvi de o nemurire malefică. Providenţial, înainte de „vampirizarea“ sa, Rossi a apucat să redacteze noi scrisori ce vor dezlega definitiv misterul lui Dracula. Totuşi, deşi veniseră pregătiţi pentru a-l ucide, Paul şi Helen sînt nevoiţi sa constate dispariţia marelui vampir voievodal (anterior sosirii lor intempestive), în alt plan temporal (1972), tînara naratoare, după o plecare abrupta şi suspecta a tatălui ei (similară ocultării lui Rossi), se lansează, alaturi de un tînar oxfordian, Stephen Barley, într-o căutare tensionată, populata de vîrcolaci sangvinari şi duhuri rele, îşi găseşte părintele într-o mănăstire din Franţa, pregătit de lupta finală cu Ţepeş. Grupului i se adaugă miraculos Helen (mama naratoarei), bănuită moarta de mai mulţi ani (aflata, în realitate, în cautarea monstrului medieval), şi Hugh James, un profesor de la Oxford, insurgent vînator, la rîndu-i, al „mortului viu“, de multe decenii. Vlad Dracul (ori „Drakul“, cum îi spune, la un moment dat, înspăimîntat, unul dintre personaje) este finalmente distrus cu ritualuri voodoo şi incantaţii teurgice. Ultimul nivel cronologic este cel al anului 2008, cînd naratoarea - maturizată - participa la o conferinţa internaţională (ca istoric ea însăşi) şi are surpriza sa primească o carte cu dragon, identică celor avute de tatăl ei (mort între timp) şi Rossi cu ani în urmă. Prin urmare, Dracula nu a murit, ci s-a repliat, pentru a pregăti noi orori internaţionale. Bref Dispută transatlantică • Arhivele lui Jacques Derrida (1930-2004), deja parţial depuse la Universitatea Californiei de la Irvine (UCI), fac obiectul unui conflict între aceasta instituţie americana şi familia filosofului francez, prima acuzind-o pe cea de-a doua că nu respecta un acord semnat de Derrida în 1990. In acel an, filosoful, care a ţinut cursuri la UCI intre 1986 şi 2003, a acceptat să-şi doneze toate manuscrisele, înregistrările conferinţelor, notele de curs, corespondenţa etc.­­ colecţiilor speciale ale bibliotecii acestei universităţi. Conform traducătoarei sale în engleză, UCI ar deţine deja material pentru vreo 40 de volume inedite semnate Derrida Dar soţia şi moştenitoarea lui, Marguerite, susţine că, în vara 2004, cu doar cîteva luni înainte de a muri,,Jacques s-a supărat pe universitatea californiană, după ce a luat apărarea unui tînăr coleg pe care-l socotea nedreptăţit de rectorat şi a trimis o scrisoare în care declara că rupe orice relaţii cu UCL“ Aşa că, după moartea soţului, ea n-a mai trimis ma­nuscrisele şi scrisorile aflate în posesia ei şi pe care UCI le reclamă acum prin tribunal, cerind şi despăgubiri de 50.000 de dolari, cit pretinde că a cheltuit cu acest proiect (in­ventarierea documentelor, fotocopiere, personal franco­­fon plătit să traducă spre publicare etc.). Moştenitorii au declarat că nu intenţionează să retragă bibliotecii UE ceea ce deţine deja, dar documen­tele lor vor fi depuse la Insti­tutul „Memoires de l’edition contemporane“ (IMEC), de lingă Caen, după dorința de­functului. România literari nr. 12/30 martie 2007 Biblioteca Drakului Care e funcţionalitatea estetică superioara a acestui gigantic roman, nelipsit, după cum se vede, de vechile stereotipuri apusene, legate de Vlad Ţepeş, cînd naive, cînd ridicole de-a dreptul? Pentru a răspunde la întrebare, trebuie sâ revenim în subsolul mănăstirii bulgare, unde Dracula şi-a dus victima (pe Rossi), cu scopul de a-i dezvălui un imens secret, nerevelat vreodată unui simplu muritor. Pe scurt, în cei cinci sute de ani scurşi de la moartea sa, pe lingo festinurile sangvinare, cricoşatorul Drakul s-a îndeletnicit şi cu crearea unei... biblioteci­ m­e­rd­i­a­n­e îi şopteşte, cumva conspirativ, lui Rossi: „în sufletul meu sunt un cărturar, aşa cum sînt şi războinic, iar aceste cărţi mi-au ţinut companie de-a lungul anilor." Ţepeş pare, într-adevâr, un cititor împătimit. Cu profesorul american de faţa, se adînceşte, la un moment dat, în lectura, uitînd de sine şi fâcînd abstracţie de musafirul înmărmurit, de alături. Ajuns cu biblioteca la dimensiuni colosale, Dracula realizează ca are nevoie de o catalogare a volumelor. Aşadar, îl alege pe Rossi, un istoric remarcabil, pentru a-i fi bibliotecar. Misiunea nu este una obişnuita: „Vei lucra cu unele dintre cele mai strălucite — şi mai profunde­­ cărţi scrise vreodată. Multe dintre ele nu mai există nicăieri altundeva. Poate ştii [...] ca numai circa unu la mie din întreaga literatura produsa în decursul mileniilor a supravieţuit pîna azi. Eu mi-am asumat sarcina de a muri, odată cu trecerea secolelor, acest procent“, îi spune Ţepeş, cu orgoliu intelectual, profesorului. In plus, lui Rossi i se oferă şi fericirea supremă - nemurirea. Slujindu-1 pe Vlad Dracul, el ar deveni, volens­­noleos, un „mort viu" pentru totdeauna. Continua, persuasiv, maleficul prinţ valah: „Vei avea parte de o viaţă eternă, la care puţine fiinţe pot spera. Eşti liber să dispui cum vrei de cea mai strălucită arhivă de felul ei, din cîte exista pe faţa pamîntului. Opere rare îţi stau la dispoziţie, opere care acum nu mai exista nicăieri altundeva. Toate acestea sunt ale tale. [... ]. Cu onestitatea ta fermâ, poţi desluşi lecţiile istoriei [...]. Istoria ne-a învăţat că omul e rău din fire, de o răutate sublimă. Binele nu e perfectibil; maleficul e. De ce sâ nu-ţi foloseşti atunci calităţile în slujba a ceea ce este perfectibil? [...]. împreuna vom duce munca de istoric dincolo de orice limite cunoscute azi. Nu exista puritate mai mare decît cea a chinurilor istoriei. Tu vei avea ceea ce-şi doreşte orice istoric: pentru tine, istoria va fi realitate." Ascultîndu-l atent pe Dracula şi neglijînd ridicolul situației propriu-zise, sa observam ca el propune o mutație istoriografica, în cel mai autentic sens al termenului, revoluționara, aceea de transferare a timpul istoriei către timpul istoricului. Ce altceva este aceasta dacă nu soluţia absoluta la dilemele identitare ale istoriografiei în postura de „ştiinţă“? S-a vorbit enorm, în teoria istoriei (mai ales în cea specifica noului istoricism), despre imposibilitatea ontologica a istoricului de a fi obiectiv în raport cu obiectul sau de studiu — ascuns în temporalitatea lui distantă ca într-o impenetrabilă fortăreaţa. De aici „ficţionalizarea“ istoriei, de aici „de-epistemologizarea“ ei, de aici „subiectivitatea“ investigaţiilor diacronice ş.a.m.d. Idealul fantomei sangvinare a lui Ţepeş este de aceea măreţ. El vrea adevărul total în istoriografie, transformarea istoriei însăşi — pentru istoric — într-o realitate continua, imposibil de falsificat sau fragmentat. El rezolvă, printr-o muşcătură vampirica pe gîtul unui istoric excepţional, toate disperările, toate neputinţele filozofilor istoriei, de la Platon pîna la Hegel şi de la Husserl pînâ la Hayden White. Nu cred ca acest climax subtil­ ideologic „insertat“ de Rostova în roman a fost neapărat gustat de milioanele ei de cititori, din întreaga lume, care au savurat (cu sufletul la gură) vînătoarea de vampiri prin Balcani, descrisa pe şapte sute de pagini tipărite, dar el este, cu siguranţa, pe placul nostru, al puţinilor celorlalţi. Prin intermediul lui, de altfel, The Historian rezista si la o analiza mai serioasa. Codrin Liviu CUŢITARU

Next