România literară, ianuarie-martie 2008 (Anul 41, nr. 1-12)

2008-01-18 / nr. 2

nr. 2/18 ianuarie 2008 Prin anticariate Iarna revistelor 1995. Asul xviîIanuar No­t Viaţa Rominească REVISTĂ LITERARĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ SUMAR; taxi Teodori«nu Diposiol« Botez Andrei Oţetea . Mihail Sadoteanu tudor Vianu Alciandru N. Nan G. Gelection G. Bogdan-OoU I. Goncisio» O. BArg­oanu O. I. Suchianu , i­. N­ icenor & Go. Sînt multe şi amestecate gîndurile cu care deschizi o revista aproape mai bâtrînâ decît veacul. Mai ales cînd e bătrâna doamna par excellence, Viaţa Româneasca. Din ele lipseşte, în chip ciudat, bânuiala cu literatura de raft (primul, al doilea, capriciile vremii...) a fost odatâ foileton, şi câ bunii autori ai unei istorii pe care­ ai moştenit-o erau sîrguincioşi şi, poate, sfioşi contributori la gazeta. Mâcar pentru a te convinge de totala ei potrivire cu vremea modernismului în facere, şi merită râsfoirea unui număr la întâmplare, din colecţia descompletată şi roasă de nefolosinţa a unui anticariat oarecare. Pe coperta nu mai groasă decît o foaie obişnuita, pâstrînd sobrietatea roş-neagrâ a presei dintre războaie — cel mai probabil neimpusă, cum ne putem grâbi sâ credem, de o dificultate tehnica, gâsim „1925, Anul XVII”, pauza cît fruntea foii, „Ianuar No. 1”. Singurul indiciu, fiindcă, altminteri, nimic din cuprinsul înşirat la vedere nu trădează început de an şi neaşezare. Pe aceeaşi copertă încape adresa ieşeanâ a redacţiei, şi precizări administrative, apare lunar cu cel puţin 160 de pagini, iar abonamentul în leii noştri de azi ar preţui aproape cît atunci. Şi — se putea? — nelipsita greşeală de tipar: Nmărul 30 lei. Cam scump... Deschizînd revista, un portret. Nu de scriitor, ci de vis dintr-o reclamă la... Vital Syrup. Care promite înapoi vigoarea tinereţii. La sfârşitul calupului publicitar (sic!) Testa ia durerea de cap. Literatura care le urmează poate, daca-şi pune ambiţia, şi una şi alta, începe d-l Teodoreanu, cu Hotarul nestatornic, episodul, al venirii lui Herr Direktor, cu misterele lui occidentale, în care se vorbeşte mult şi se coc destule vrăji. Andrei Oţetea scrie un studiu despre teatrul lui Pirandello, genul de material ,,de mijloc”, pe care, însă, formatul Vieţii Romîneşti nu-l îngăduie. întoarcerea la proză, dintr­­un ciclu, Hanu-Ancuţei (precizare de subsol) o desăvârşeşte Sadoveanu, cu Cealaltă Ancuţă. Critica lui Maiorescu, semnată de Vianu, e de pus deoparte, pesemne pentru alta lectură, în vremea cînd lunarele semânau mai mult­e volume colective, de citit şi dupâ ce „expirau”, în ordinea strictei lor actualităţi. De bună seama, poezia nu este, în Viaţa Românească, de nivelul prozei. Semneaza Demostene Botez, Alexandru N. Nanu, G. Bargauanu, Otilia Cazimir, versuri aproape de necitit şi, cu siguranţa, de necitat. Compensează, cel puţin în numărul pe care-l am sub ochi, memorialistica - o restituire, publicata de Bodgan­ Duicu, din gazetele secolului XIX, despre seara anului nou 1871, în­­­are Eminescu toastează pentru Carol I - şi rubricile permanente, între ele, cronica teatrala a lui Arghezi, întoarcerea cronicarului la uneltele sale, între normalitate şi râzboi. „Mă reinstalez aici, dupâ ani de hoinârie, în aceasta rubrica de nimicuri poleite şi de prestigii copilăreşti, între păduri de hîrtie şi cetăţi de carton. Spectator de vanităţi, măsurător de atitudini, vaccinator de temperamente, îmblînzitor de gorile în miniatură şi de cimpanzei cu aripioare, mâ regăsesc în mijlocul papagalilor periaţi, ca un flaşnetar destul de trist dar şi destul de sensibil la muzica mecanica, şi care n’a mai învîrtit bagheta caterincii, plina cu inimi de cabotini, de un şir de ani.” Blîndeţi poeticeşti, melancolii, şterse în treacât de cinice umoruri. Şi fiindcă am ajuns la controverse, Miscellanea lui­­­ricador & Co. (pseudonimul lui Stere, împrumutat şi altora, cu discreţia cu care revistele îşi ascund micile jocuri) râspunde, metodic, aşezat, atacurilor la Viaţa Rominească, numeroase, pare-se, în iernile de altadatâ, cînd Gherea îşi pierdea vremea cu Rodica, iar revistele cu facerea literaturii, a ideologiei, cu discuţii despre cum trebuie sa arate o democraţie, una scăpată de ciocnirile de arme ale trecutului şi care nu ghicea încă nimic din spaimele viitorului. La fel de temeinică, chitită pe informaţie, mai mult decît pe împunsături tandre, ocrotite de dulcea şi veniala nelegiuire a anonimatului, este Revista revistelor. Panorama presei naţionale-revistele „capitaliste”, în speţă, sînt vizate de ochiul cronicarului de provincie­­ şi spicuiri din cea internaţionala. Tipicuri gazetăreşti păstrate şi azi: polemici şterse cu o sintagmă evaziva, îndemnîndu-i la lectura pe amatorii de picanterii literare, şi veşnica bucurie cu care revistele profita şi­­şi laudă colaboratorii cînd scriu (şi) pentru alţii. Pe buna dreptate, cînd ei se cheamă Sadoveanu şi Arghezi. Pe coperta a treia - ultima face reclamă la titlurile editurii, semnate, de obicei, de colaboratori - un anunţ nostim, într-o revistă cu texte grele (precum, de pilda, Formaţia ideii de personalitate, de Mihai D. Ralea): „Odatâ cu trimiterea manuscrisului, autorii sunt rugaţi sa ne comunice şi onorariul dorit; în caz contrar, acesta se va fixa de către Direcţiunea Revistei”. Cum oare, într-o lume plină de orgolii (şi de datorii...), funcţiona aceasta înţelegere, între prestatorul de servicii originale şi nepreţuite, şi redacţie? Tradiţia scrisului de meserie care, în ani, a facut-o pierduta, ar putea sa răspundă. Simona VASILACHE Epilog. Tutrul lui Pirandello. Coala Uit A neu ld. Ideii» atletica ele lor fila A u (Cota Vioaa.. uni». .Vele /'o marginea cdrjitor (R»u»r Monta du Card. f.os Thi'jttull). Maicul. formalin ideii dt o,■rsor.alna/e (Sul.­­ Indiei­­duoUtolaa.­­ fer tonali iatea). Cronica Italiol GKuc­iretti (Profeți). Cronica ItalioH. foal­ul Sa i ic ani lat! (Con­­tliorafU stnUmoatal». ■ Arfa lu&litt. Mtri'iol Urtkr). Miscollonoo tEftcIim­ fi poporad­im. Kellel»' fl politici, o glodao­rlo In /onoarea impe­riali umilul ratate. - Co nit pop»midimul ? Un .risp»o»w. O r»otita­­l cfjmntll soi. -- Mii­, r unii teri.—Ultima pard -■ InUrztrree onastri). r •*>£» «*«!♦> VriHj L t.v-etr Ncm-irlr, -. IAŞI Redacția şi Administrația: Strada Alecsandri No. 3 1925 '*'■ România literară OATE ca materia metaforică a poemului Fuga ar trebui mult redusa, ca sa se închege la capătul lecturii o viziune unitară, fie ea şi despre nemulţumirea autorului faţa de haosul pe care-l resimte scriind. De ce să înceapă poemul cu distihul aiuritor, ce nu are nici o logică în restul textului? “Piane dezacordate aruncate în aer/ de catapultele ochilor tai” - nu ştii dacă versurile îi sunt adresate unei iubite dezastruoase ori lui Dumnezeu însuşi. Pentru că imediat îi urmează o strofa cuminte pe care te poţi baza, de o sinceritate a afirmaţiilor omeneşti pe care le citeşti cu încredere: “Mă retrag în tranşee,/ spun Tatăl Nostru şi plâng,/ Sunt un ostaş cu frica lui Dumnezeu”. Preţ de şase versuri mai departe însă, textul deraiază din una-n alta, întâi se revine la iubita a cărei pasiune aflăm câ e „un ţipăt auzit prin pereţi” sau mai bine este “un tropot de cal cu trei picioare”. Nu reuşim sa intrăm în rezonanţă cu noua viziune, că ni se oferă altă schimbare de decor: “Viaţa e un catalog în care avem,/ încă de la naştere, note de repetenţi”. Dezolantă situaţie, căci “Nu există loz norocos,/ totul se contabilizează în ceruri”. Resimţim un râu universal, un demiurg care-l urmăreşte cu ura pe bietul muritor halucinând fără scapare dintr-un râu nemilos într­­altul.” întotdeauna călcam urma cea rea a altuia/ Resimţim, ca-ntr-un déjà vu,/ pâcatele noastre vechi de milenii.” Şi iarăşi se revine la iubita dezastruoasa, care se presupune ca ar fi cauza râului din lume: “Fluturele orb zvâcneşte neîncetat între pulpele tale/ iar eu mă tai fâşii, ca pe un document compromiţător,/ încercând să dispar de la locul crimei”. Poetul parcă se caină până la capăt, autodistrugându-se, până ce, înzestrat cu o maşină de tocat hârtie apucă sâ-1 roage pe Dumnezeu: “Doamne, te rog, nu mă citi!” Câta superfluitate, domnule, poet,prietene! Cel care ştie numărul perilor capului nostru, Făcătorul a toate şi Mântuitorul lumii, iatâ-1 implorat de poetul acestui poem, sâ-1 treacâ cu vederea, sâ nu-1 citească. Şi-atunci, eu, care m-am străduit sâ-1 citesc de bine de râu, cu mintea mea puţina şi cu răbdarea inutilă, mâ întreb cu o iluminare amară în suflet, pe mine poetul de ce nu mă roagă sâ nu-1 citesc. De ce de mine nu se ruşinează şi mă lasă sâ mâ sfărâm într-un întuneric de haos laolaltă cu pianele dezacordate, cu calul tripiciorong, cu fluturele orb zvâcnind între pulpele iubitei dezastruoase şi cu maşina de tocat hârtie? (Ciprian Măceşaru, Bucureşti) El De unde până unde aprecierea din epistola, ca a trimite la redacţie câteva poezii ar fi o îndrăzneală de neiertat, un gest pe care cineva sâ vi-l ia în nume de rău? Dimpotrivă, totul ar putea fi începutul unei relaţii luminoase gazetă-debutant, cu precizarea severă însă câ ar trebui să vă străduiţi mai serios în a atinge,în timp, un nivel artistic real, dincolo de generalităţile de-acum, comune textelor adolescentine. Fiind vorba, cum spuneţi, doar de prime încercări, nu este deocamdată nimic de pierdut, nimic de câştigat ci doar de exersat. (Daniela Luţa, Craiova)­­ Cum trece vremea, şi peste noi şi peste voi. La o distanţa în timp de, iată, cinci ani, reveniţi cu poeme, şi bine faceţi. Şi câteva chiar mi-au plăcut. “Să repeţi mereu starea de beatitudine/ a lui Dumnezeu. Să-ţi asculţi liniştea cum merge/ pe brazda Lui fără s-o stingherească./ Cum să-ţi astâmperi toate filele/ prinse-n coperţi când priveşti/ tablouri mişcătoare şi vezi un copil se joacâ-n albul/ contaminat de greşelile unor culori,/ un tânăr fericit la vârsta roşie, scutura flori în bâtaia unor gânduri/ un bătrân deschide valiza/ din care se evapora lumina şi întunericul.” (Să-ţi asculţi liniştea) “Epitete demult expirate,/ prindeau în plasă dragostea,// Metafore perforate preparau/ o licoare iluziei/ până se într-aripau.// Comparaţiile umflau un acordeon.// Acum îmbrac toate figurile de stil,/ tremur laolaltă cu frigurile lor.” (Figurile de stil) “Ceasuri mici merg prin paradisul copilăriei,/ fericite pentru câ nu masoarâ nimici Ceasuri tinere, prinse la mâna speranţei,/ se irosesc, îşi fac de cap prin vântul/ fierbinte stârnit de dragoste.// Ceasuri bătrâne se ascund în buzunarul/ umbrei, tânjesc sâ fie întoarse,/ ceasuri triste, mâsoarâ linia cercului,/ ceasuri care trec în alt timp,/ fârâ ceasuri.” (Ceasuri) “Gânduri care se rup/ urzite-n pânza altei vârste,/ zâmbete din care nu mai aduni aur.// Tăciunii din ochi s-ar stinge/ fârâ rugi, bârfe, ghimpele smuls/ din mâine.// Un cutremur simţi când te-ndoieşti/ de grăuntele de muştar încolţit/ din credinţa ta.// Guşti dintr-un fruct anonim,/ regreţi amarul amurgului.// Mergi la un spectacol/ să-ţi coloreze aura ropotul/ de aplauze.// roşii bucurii putrezesc precum/ merele.// Galbenul gândurilor te îngroapă./ Doar verdele e înălţător./ Seninu-i departe./ Nu te mai vezi printre nori”. (Viaţă de câine) Şi, în sfârşit, Zile: “Zile care te-ndulcesc precum mierea din dragoste,/ Zile amare precum ceaiul de anghinare,/ Zile sărate - cineva are grija sâ nu ţi se strice sufletul -/ zile acre din care înghiţi fârâ voia ta, borşul,/ zile care nu au nici un gust; singurătatea lor îngroaşă frânghii/ pentru sinucigaşi, zile cu poale lungi. Atârni de capătul plictiselii ca o păstaie din care au câzut toate boabele,/ zile scurte din care culegi un grăunte,/ zile călduroase; transpiri sub ele îmbrăcat gros de un meteorolog, zile friguroase în care stau zgribulit ca o vrabie/ indiferent de anotimp, zile senine; toate pâsârile zboară în voia lor prin azurul din tine,/ zile cu nori în care simţi cum mori,/ zile grele ca moartea care te desparte în douâ...” Impresionanta scrisoarea, dar şi strădania de a nu ceda locul preţios pe treptele curate ale unui vis câruia i-aţi rămas credincios. (Titu Şerban, Bucureşti) E în finalul acestui Post-restant, un scurt fragment dintr-o urare de Pluguşor plin de candoare şi de amărăciune, fârâ comentariu, numai precizarea câ autoarea a ţinut sâ scrie pe plic câ nu conţine politică şi sâ semneze totul cu pseudonimul la care cine ştie cu câtă grija s-o fi gândit. Textul se numeşte Urlătură de frig­, “Frig afară când e iarnă/ Greu de stat noaptea pe strada// Frig e frate mai departe/ Acolo-n străinătate// Noaptea în pădure frig/ Greu câpriţa de păzit// Am rămas fârâ de caprâ. Şi n-am lemne dar nu-mi pasă// Câ avem calorifer/ Numai bani sâ ai cu ce...“ (Magda Humor Martin, Gura Humorului). ■ Constanţa Buzea POST-RESTANT 30

Next