România literară, aprilie-iunie 2008 (Anul 41, nr. 13-25)

2008-06-06 / nr. 22

ENTRU cineva care a urmărit discuţiile din jurul Raportului de analiză a dictaturii comuniste din România, o primă concluzie care se poate trage este aceea a unui nou eşec al societăţii româneşti în a-şi asuma trecutul, a-i face pe cei responsabili să plătească printr-o lege a lustraţiei şi în promovarea unei culturi a protejării de manifestări similare. Din păcate, au fost prea puţine articole referitoare la conţinutul Raportului în ansamblul său, premisa de la care ar trebui să pornească orice panoramare: nota sa generală. Majoritatea opiniilor exprimate în scris au fost fie atacuri la persoana editorilor, fie remarci fără legătură cu temele Raportului ale unor diletanţi în istoria comunismului, pretexte pentru a discredita în întregime demersul, ca să nu mai vorbim de înşirările de locuri comune ori de cuvinte goale de conţinut, în cele mai multe dintre critici, extrem de rar s-au văzut trimiteri la teorii şi analize valabile de care bibliografia subiectului nu duce lipsă şi care să fie puncte de plecare pentru o dezbatere profitabilă întrebări şi răspunsuri Pentru ca orice text să aibă o valoare, el trebuie să răspundă unor întrebări. Nici critica nu ar trebui să facă excepţie de la interogarea textului pe care îl supune atenţiei publice. Critica Raportului trebuie să ţină seama de trei paliere de lectură care, invariabil, se influenţează unul pe celălalt şi în care succesiunea nu ţine de importanţă ci de specific. Primul palier este cel al unei arheologii a ideii comuniste şi a noţiunilor pe care le-a pus în circulaţie. El este cel care produce cunoaşterea privind natura mutaţiilor economico-sociale, politice şi culturale între 1945 şi 1989. Al doilea palier ţine de funcţionarea regimului comunist şi a comportamentului societal, cu reflexele sale de până azi. Practica decizională lipsită de transparenţă a nivelurilor de conducere politică şi economică a partidului comunist, stilul imprimat de sus până jos în exercitarea puterii, răspunsurile societăţii româneşti la proiectele acesteia, moştenirea leniniststalinistă a ceauşismului târziu şi aspecte ale crizei începând cu a doua jumătate a anilor 1970 şi din anii 1980 fac parte din ceea ce se poate numi “comunismul real”. Al treilea palier are în vedere încărcătura emoţională a textului şi se concentrează pe măsurarea valorii pierderilor umane şi materiale pe care România le-a înregistrat. Cele mai importante sunt circumstanţele generale şi particulare în care s-au înregistrat pierderile care trebuie întotdeauna comparate cu câştigurile, dacă ele au existat, pe care apărătorii regimului, deşi le clamează, le ţin ascunse atât pe ele, cât şi costurile lor. Ponderea acestui palier în lectură este unul capital, deoarece nici un regim politic nu a produs atât de multă suferinţă. Şi chiar dacă cititorul s-ar menţine mai mult pe lectura primelor două paliere şi ar încerca să facă abstracţie de cel de-al treilea este imposibil ca acesta să nu influenţeze concluziile, în orice abordare a istoriei comunismului nu se poate face abstracţie de costurile umane mult prea mari în condiţiile în care răspunsul la întrebarea se putea face şi într-un alt fel ce a făcut regimul comunist? este unul afirmativ. A existat atât de multă suferinţă în comunism, încât a face abstracţie complet de ea înseamnă a duce cinismul la extrem şi a călca în picioare traume inegalabile. Un exemplu în acest sens este Jean Jacques Marie, negaţionist de oarecare succes, care pune întreaga discuţie despre Gulag în termenii unei dimensiuni economice a regimului sovietic şi nu în cei ai tragediei umane. Din păcate şi autori cu pretenţii, cum ar fi Mihai Dinu Gheorghiu, cad în plasa aşa-numitei „abordări neutre” şi ajung să facă afirmaţii surprinzătoare, în ultima sa carte Intelectualii în cîmpul puterii, una confuză din punct de vedere teoretic, mult sub ambiţiile anunţate în introducere, Gheorghiu crede că analiza comunismului ca sistem şi a aparatului său represiv nu este altceva decît o „fantomă a complotului,” o “idee că o voinţă demonică este răspunzătoare de tot ceea ce se petrece în lumea socială” (p. 22). Scopul fiecărui palier de lectură trebuie să se concentreze într-o singură mare explicație la o mare nedumerire. Cum şi de ce citim Raportul Tismăneanu? distanţa uriaşă dintre o idee economico-socială mai mult decât promiţătoare ca marxismul şi rezultatele sale catastrofale. Mergând şi mai departe, cum se explică faptul că marxismul, teoretic superior, nu a reuşit să găsească soluţii viabile şi s-a prăbuşit la prima criză mai serioasă, iar capitalismul a reuşit întotdeauna să iasă din încurcătură? Opinia mea este că textul Raportului oferă o analiză interpretativă credibilă pe toate cele trei paliere de lectură Prin faptul că Raportul răspunde negativ la trei întrebări fundamentale - a fost comunismul o idee bună?; poate fi repudiată practica sa în numele unor false inconsistenţe cu teoria ale celor care l-au aplicat?; câştigurile din anii săi au fost superioare celor din anii democraţiei?, el îşi atinge scopul. Cine crede că un astfel de text, singur, nu poate suplini lacunele unui întreg domeniu de cercetare are un simţ al realităţii mai dezvoltat şi este mai credibil în ochii celor care aşteaptă soluţii concrete. în Opiul intelectualilor, Raymond Aron nota: “Când măsurăm distanţa între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie, confruntăm realităţile care se oferă privirii noastre cu acest termen ultim. Graţie confruntării, avem şansa de a alege rezonabil, cu condiţia să nu confundăm obiectul alegerii noastre istorice cu ideea de soluţie radicală.” Cu alte cuvinte, Raportul, în forma sa actuală, aparţine societăţii româneşti şi este nivelul maxim la care a ajuns până acum aceasta. Naraţiune şi realitate istorică Una din criticile aduse Raportului face referire la limbajul prea literar al acestuia, care nu s-ar potrivi cu rigoarea ştiinţifică Reproşul este destinat să discrediteze, deoarece se trece sub tăcere faptul că în lectura literară a Raportului există atât o valoare cognitivă, cât şi una utilitară între realitatea istorică a trecutului şi prezent stă o naraţiune care interpretează o naraţiune în spatele căreia se află istoricul. Acesta foloseşte limbajul şi tehnicile narative pentru a concepe un text care nu este oglinda trecutului, nu arată istoria “aşa cum a fost de fapt”, ci este un act arbitrar care are numai pretenţia de a produce cunoaştere. Hayden White, autorul celei mai vehiculate teorii a istoriei ca act poetic, o spune radical: nu există istorie propriu-zisă ci numai moduri de a scrie istorie care sunt, în realitate, formalizări ale interpretărilor poetice date izvoarelor istorice. De aceea, nu există moduri mai “reale” decât altele de a scrie istorie, ci există numai alegerea subiectivă a autorului în ceea ce priveşte interpretarea istorică, alegere bazată pe criterii estetice şi morale şi nu pe cele epistemologice. Cine pretinde că face istorie ştiinţifică “pură” face, în definitiv, tot un act de alegere a unui mod de a conceptualiza istoria. Tropii dobândesc în această poetică a istoriei rolul central în conturarea modurilor. Fără îndoială că demersul lui White trebuie privit ca oricare altă paradigmă de a reflecta asupra istoriei mai ales că se referă la istoriografia secolului al XIX-lea și începutului de secol XX. Dar reprezentarea istorică literaturizată pe care o oferă Raportul are un puternic filon educativ care este, până la urmă, singurul care contează cu adevărat ca lecţie a istoriei. Chiar dacă nu trebuie să fim prea optimişti în şansele succesului practic al dictonului historia magistra vitae, există încercarea care poate fi făcută prin intermediul literaturii, al metaforei. Ea îndeplineşte o triplă funcţie: cea emotivă (exprimarea şi transferul atitudinilor emoţionale), persuasivă (captarea atenţiei auditoriului asupra desfăşurării acţiunii ori asupra punctului de vedere exprimat de vorbitor) şi cognitivă (exprimarea înţelegerii subiectului). Dacă lumea este în parte o construcţie a omului în termenii deciziei şi ai preferinţei, alegerea unui model, a unei teorii sau a unei structuri conceptuale poate fi rezultatul unei afinităţi împărtăşite, mai puţin dependentă de corespondenţa cu realitatea. Un asemenea acord poate fi efectul persuasiunii reciproce dintre autori şi cititori. Al unei opţiuni care să traducă realitatea istorică şi reprezentările ei de la controversele privind izvoare, metodologii, concepte etc. din spaţiul academic la un nivel stilistic şi narativ comprehensiv publicului mediu. Există un “epilog sentimental” al textului în discuţie care valorează enorm: “în fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezaria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni - doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare - morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile “reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare “cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca “duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva “dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr, marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat... Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa unui regim criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost... Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm”. Numai cine este de rea-credinţa poate vedea în acest fragment - şi în multe altele - doar tonul sentimental. Dincolo de acest ton există cunoaşterea adevărată a ceea ce a însemnat un regim care a generat asemenea traume. Şi tocmai datorită acestui ton ne consolidăm cunoaşterea lui. C ritica Raportului trebuia să ţină seama de trai pahara de lectură care, invariabil, se influenţează unul pa celălalt , în care succesiunea nu ţine de importanță, ci de specific.