România literară, ianuarie-martie 2009 (Anul 41, nr. 1-12)

2009-03-27 / nr. 12

nr. 12/27 martie 2009 România literară ARE de ce un autor îşi alege un pseudonim pentru a-şi publica creaţiile? Care este motivul pentru care îşi alege un apelativ pentru a se prezenta lumii? Răspunsurile la aceste întrebări ne ajută sa pătrundem în universul scriitoarei Ana Blandiana, pe numele său adevărat Otilia Valeria Coman, al cărei volum de nuvele Proiecte de trecut (1982) îmi propun sâ-l analizez în acest articol. Folosirea unui pseudonim are o primă şi logica explicaţie: prin intermediul acestuia, poeta debutantă încerca sâ se sustragâ vigilenţei cenzurii din cauza condiţiei sale de fiică a unui „duşman al poporului”, tatăl ei fiind preot ortodox, deportat timp de şase ani în lagărele create în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1947- 1964). Este foarte semnificativ faptul câ scriitoarea şi-a ales drept pseudonim numele satului ardelenesc unde s-a nâscut mama sa, creând astfel o rimă interna eufonică între Ana şi toponimul Blandiana. Descoperim în aceasta denumire tema principală a literaturii sale: dorul pentru viaţa de la ţară şi obiceiurile satului, nostalgia după o existenţă a cărei raţiune de a fi era înrădăcinata în conştiinţa românilor prin intermediul idealurilor şi al religiei asociate în scriitura autoarei cu transcendentul distruse odată cu venirea la putere a comunismului în România. Faţă de acest trecut descris cu duioşie în care exista o raza de speranţa - de aici o prima posibila interpretare a titlului Proiecte de trecut - prezentul sub dictatură se înfăţişează ca un timp dezumanizat şi dogmatic, marcat de imperative materialiste care îşi găsesc cea mai buna expresie în spaţiul oraşului. La oraş, oamenii îşi trăiesc existenţa sub semnul singurătăţii, neîncrederii, laşităţii şi oboselii - acest ultim cuvânt se repetă în mod insistent în paginile cărţii, împreună cu multe alte cuvinte semnificative cum ar fi coşmar şi teroare. Lipsiţi de posibilitatea de a trai într-o comunitate aşa cum au făcut-o strămoşii lor, sunt mânaţi doar de ideea de a supravieţui, iar în tristele lor existenţe „l’enfer c’est Ies autres”. Ar trebui sa calificam nostalgia Anei Blandiana - în sensul său etimologic „durere povocata de dorinţa de a se reîntoarce” - ca pe un dor de origini. Personajele sale sunt proiectate în mod continuu în spaţiul copilăriei, acolo unde divinităţile autohtone româneşti erau bine protejate în firidele fiecărei case şi unde „totul se afla la locul său”. Nostalgia este descrisă de-a lungul a unsprezece nuvele (extraordinare) înrudite cu poezia. Nu degeaba autoarea s-a remarcat mai întâi pe plan liric unde, aşa cum vom vedea pe parcursul acestui studiu, foloseşte simboluri şi strategii pe care le va utiliza şi în proză, ceea ce ne demonstrează unitatea şi coerenţa creaţiei sale. Dintre toate textele aş dori sa remarc nuvela „La ţară”, dat fiind caracterul sau paradigmatic pentru obiectul lucrării de faţa. Protagonista acestei nuvele începe prin a critica abandonarea formelor tradiţionale de viaţa cu următoarele fraze:,,Părăsirea ei nu era fireasca, dictata de legile drepte ale naturii, ci de interese şi logici circumstanţiale, perisabile” (PT 49, PP 91). Oricât de mici ar fi obiectele din trecut pe care povestitoarea le găseşte în casa bunicilor, aceste lucruri deţin o valoare în sine fiind în mod frecvent asociate cu cuvântul onoare: „Mosoare de lemn a căror ata se terminase demult, dar ele continuau să-şi păstreze prestanţa şi cinstea care Francisca Noguerol Jiménez este profesor conferenţiar la catedra de Literatură Hispanoamericana de la Universitatea din Salamanca şi a predat în calitate de profesor invitat la diferite universităţi americane (Colombia, SUA, Mexic, Brazilia, Chile, Argentina) şi europene (Germania, Franţa şi Italia). Ca autoare şi editoare a publicat cărţi -La trampa en la sonrisa (1995), Los espejos Las sombras (1998), Literatura y alienación (2000), Escritos disconformes. Nuevos modelos de escritura (2004), Augusto Monterroso (2004), Contra el canto de la goma de borrar. Asedios a Enrique Lihn (2005), Epitafio del fuego (2006)- și a scris peste o suta de studii despre literatura latinoamericana în care se remarca interesul său special pentru narativa actuală şi minificţiune, imaginaţiile culturale, relaţia dintre imagine, literatură şi critica genurilor literare, li se acorda: cutii de metal (...) tratate cu toate onorurile datorate rangului lor (...); bancnote scoase din uz, valabile înaintea stabilizărilor” (PT 50, PP 97). Politica regimului comunist a condus la abandonul masiv al satelor iar protagonista se confruntă cu un prezent în care recoltele se strică pe câmp. Astfel fructele putrezesc „fără sâ fi hranit pe cineva, fără să fi folosit celui mai neînsemnat scop” (PT 54, PP 97), în timp ce „ceea ce omul atât de incomprehensibil părăsise, păsările preluau cu un fel de gingaşă demnitate” (PT 55, PP 99). Concluzia nu poate fi mai devastatoare: în aceasta situaţie, tinerii sunt „rupţi din mecanismul implacabil al universului” (PT 62, PP 107). La baza cărţii Proiecte de trecut se găseşte un context disforic şi distopic marcat de lunga perioadă de violenţă şi represiune pe care România a îndurat-o în timpul dictaturii comuniste. Ne aflam în faţa unei dure mărturii care - aşa cum a semnalat Hayden White în legatura cu noile posibilităţi ale istoriei (White, 111), se înfăţişează sub forma unui artefact literar. Autoarea ştie că are îndatorirea de a protesta dar acest lucru o istoveşte. Faptul acesta este sesizabil în ultimele rânduri din,,Reportaj”, în care protagonista îşi doreşte sa vorbească despre Paris - oraşul care reprezintă evaziunea prin imaginaţie- fără a se simţi constrânsă sâ depună mărturie (PT 104, PP 160). în acelaşi fel, în poezia „Metamorfoză”, povestitoarea îşi deplânge destinul şi obligaţia de a fi luptat timp de prea mulţi ani împotriva regimului: Sunt Ca o sâmânţâ-ngropată Care nu vrea să se facă Nici plantă, nici pământ. (La cules de îngeri, 76-77) Şi în „Cădere” se reflectă acelaşi efort pe care îl presupune continuarea luptei: (...) îngerii cad nu din păcat, ci din oboseala (La cules de îngeri, 42) Dar, în ciuda momentelor descurajatoare, obligaţia de a spune adevărul este prezentă în fiecare nuvela, fiecare dintre acestea încheindu-se cu emoţionante epifanii prin intermediul cărora ni se înfăţişează o realitate pe cât de sordidă în prezent, pe atât de frumoasa în trecut. De aici putem intui o a doua interpretare a titlului oximoronic în care timpul viitor şi cel prezent se îmbină pentru a neutraliza situaţia actuală sub semnul tiraniei. In majoritatea acestor nuvele asistăm la o evoluţie semnificativă: personajele întreprind o călătorie aparent banală dar în mod evident iniţiatică, care îi va face să-şi schimbe viziunea asupra lumii. Este cazul delfinului care iese din apă pentru a muri şi, în agonia sa, îşi da seama de insondabila prostie omeneasca („O rană schematica”), al fetei care se întoarce la casa bunicilor săi şi se înspăimântă când vede recoltele putrezite pe câmp („La ţară”); al femeii care descoperă în aceeaşi situaţie semnificaţia unui costum mâncat de molii din copilărie („Rochia de înger”); al ziaristei care călătoreşte către o insula în mijlocul Dunării şi află că aceasta este susţinută de cadavrele condamnaţilor care o construiseră („Reportaj”); al autoarei care este înşfăcata de un beţiv gigantic în faţa indiferenţei trecătorilor atunci când se duce într-un cartier îndepărtat la cumpăraturi (, ,Imitaţie de coşmar”); al reporterei care se hotărăşte sa meargă în provincie pe urmele unei vechi legende care sfârşeşte prin a se transforma în realitate chiar în faţa ochilor săi („Biserica fantomă”), al actorului care călătoreşte cu trenul pentru a ajunge într-un sat ca sâ asiste la o reprezentaţie în tradiţia teatrului popular prin intermediul căreia descoperă povestea vieţii tatălui sau dispărut într-un lagăr de concentrare („Lecţia de teatru”). De asemenea în „Proiecte de trecut”, nuvela centrală în ansamblul cărţii şi cea care dă titlul volumului, nişte nuntaşi sunt deportaţi în Bărăgan timp de mai mult de zece ani perioadă după care, o dată eliberaţi în atmosfera opresiva a României comuniste, regretă autonomia fostei lor existenţe robinsoniene. Prin tematica şi structura lor, nuvelele prezintă un caracter unitar alcătuind astfel o adevărată colecţie de texte integrate, în acest sens ne amintesc de El llano en llamas (1953), în care Juan Rulfo a descris deziluziile provocate de revoluţia mexicană din 1910 şi consecinţele fatale ale acesteia. Revoluţia a atras după sine depopularea zonelor rurale, distrugerea tradiţiilor, pierderea simţului onoarei - mulţi ţărani au devenit haiduci - şi a condus la un nou val de violenţă care se continuă şi în zilele noastre. Din acest punct de vedere, nuvelele care formează cadrul volumului sunt foarte semnificative. Astfel, „O rana schematica” ne avertizează asupra materialismului şi ne invită sa privim lumea cu ochi milostivi. Lectura acestui volum ne confrunta cu situaţii absurde provocate de prezentul distopic şi dorinţa de a recupera vechile obiceiuri prin texte care examinează trecutul. „Biserica fantoma” încheie volumul cu un puternic suflu de speranţă graţie naturii sale fantastice. Această trăsătură a literaturii Anei Blandiana semnalata de critica drept una dintre caracteristicile definitorii ale prozei sale, permite autoarei să explice o realitate complet incomprehensibilă din punct de vedere raţional1. Dacă ţinem cont de faptul câ Tzvetan Todorov a descris fantasticul ca pe „şovăirea unei persone care nu recunoaşte decât legile naturale şi care se confruntă dintr-odatâ cu o întâmplare de factura supranaturală” (Todorov, 26) iar Julio Cortázar a sugerat câ misterul „nu se scrie cu majuscule aşa cum îşi imaginez atât de mulţi scriitori, ci întotdeauna se afla undeva între, într-un spaţiu interstiţial” (Cortázar 1980: 260), vom putea înţelege de ce Ana Blandiana integrează cu atâta tenacitate experienţa fantastica în nuvelele sale, în starea de nesiguranţa care defineşte viaţa sub dictatură, personajele sale sunt copleşite de o mirare care îi face să perceapă o alta lume, fapt semnalat de autoarea însăşi în meditaţia cu care începe „Biserica fantomă”. „Exista atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare ca unele dintre ele pot sa treacă uneori drept realitate” (PP 314/ PT 226) Pe parcursul acestei căutări a unei alte forme de percepere a lumii, Blandiana apelează în mod repetat la o viziune adamică a copilăriei. Copiii percep realitatea aşa cum este, fără ocolişuri sau idei preconcepute aşa cum o face copilul din „O rană schematică” care vede în durere dovada autenticităţii delfinului. El formulează puţine întrebări cum e cazul povestitoarei din „Proiecte de trecut” şi apără ceea ce este adevărat precum copila emoţionată de sat din nuvela „La ţară”, care se joaca cu prietenele sale „de-a doamnele” şi ştie sâ aprecieze semnificaţia acestui cuvânt legat de nişte valori de altădată. Majoritatea nuvelelor sunt povestite la persoana întâi pentru a putea exprima cu o mai mare profunzime subiectivitatea personajelor. Pe de altă parte, tensiunea creată de recursul la prospecţiunea narativă alimentează dimensiunea fantastică. Această senzaţie se intensifică atunci când personajele descoperă obiecte misterioase şi uşor ameninţătoare pe parcursul traiectoriei lor, obiecte care vor schimba în mod drastic perceperea realităţii Francisca Noguerol Universidad de Salamanca Ana Blandiana şi nostalgia originii