România literară, octombrie-decembrie 2012 (Anul 44, nr. 40-52)

2012-12-07 / nr. 49

Avocatul Beaujolais-ului A­vocatul e Bernard Pivot, iar Beaujolais-ul e vinul. Un reportaj din „L'Express" din 7-13 noiembrie ne face cunoştinţă cu patima pentru vinul cu acest nume a autorului celebrelor emisiuni de televiziune „Apostrophes" din anii 1970-1980 şi „Bouillon de culture" din anii 1990-2000, născut de altfel în Beaujolais, unde şi-a cumpărat o casă, dar nu şi o vie, şi despre care a scris o carte. Beaujolais e un vin socotit accesibil şi popular, care se pune în vânzare la o dată fixă, reglementată prin lege, în fiecare noapte a celei de a treia zi de joi din noiembrie, adică, anul acesta, pe 15. Pivot a creat un comitet de sprijin pentru Beaujolais, care se reuneşte anual în noiembrie, în scopul de a atrage atenţia asupra unui soi de vin care nu se află în zilele lui cele mai bune de o oarecare bucată de vreme. Viceprimar onorific al comunei sale natale, Quincté­­en-Beaujolais, punându-şi numele în joc de ani buni întru cinstirea, şi comercială, a vinului cu pricina, din care un sortiment îi poartă numele. Pivot a refuzat mereu, nu numai să cumpere o vie, dar şi să fie recompensat în bani în funcţie de vânzările pe care le-a sporit. Comisionul lui anual la publicitate este de 24 de sticle la 50-60.000 pe recoltă. ■ Mamutul cu blană O descoperire arheologică fenomenală: scheletul cvasi integral al unui mamut cu blană care ar fi trăit cu 150- 200.000 de ani în urmă și ar fi fost ucis și jupuit de Neandertalieni. Descoperirea a fost făcută în apropiere de Paris, pe valea Marnei. Este al patrulea mamut descoperit în Franţa, prima descoperire datând de acum un secol. O echipă complexă de cercetători, arheologi, paleontologi, geomorfologi, sedimentologi, arheozoologi, paleoparazitologi şi alţii se află de luni bune la faţa locului, în mare secret, accesul presei fiind recent. Au fost excavaţi 400 metri pătraţi de sol. Scheletul, în perfectă stare, destule oase nefiind desprinse unele de altele, aparţine speciei Mamuthus primigenius. Ceea ce dă şi mai mare valoare descoperirii este un silex găsit la faţa locului, care indică prezenţa omului. Sunt necesari câțiva ani pentru studierea tuturor datelor spre a se putea trage concluzii științific definitive. ■ A­nul viitor se va împlini un secol de la apariţia romanului, simpatic şi citit de toţi adolescenţii din generaţiile trecute, Le Grand Meaulnes. Autorul, Alain- Fournier (1886-1914), a murit pe front, câteva zile după declanşarea Marelui Război, în vârstă de 27 de ani. Succesul romanului nu s-a mărginit la epoca apariţiei. In 1971, o ediţie în „Livre de poche" s-a vândut în 5 milioane de exemplare. Jean-Christian Petitfils a publicat recent o biografie a lui Alain­ Fournier, în centrul căreia se află o mare şi neîmplinită iubire, pe gustul bunicilor sau străbunicilor noastre. Pe 1 iunie 1905, tânărul în vârstă de 18 ani întâlneşte o frumoasă blondă cu o umbrelă albă, pe care o urmăreşte de-a lungul Senei, apoi pe un bateau-mouche, până când fata intră într-o casă de pe bulevardul Saint-Germain. A doua zi, o aşteaptă în faţa casei şi o acostează, se plimbă împreună, fără nici un gest de apropiere şi, într-un târziu, se despart. O va revedea şapte ani mai târziu, măritată cu un medic de marină şi având doi copii, când apucă să-i strecoare în mână un bileţel în care stă scris: „Cele mai frumoase zile din viaţa mea au fost cele în care m-am gândit la tine". Cum toate zilele din scurta lui viață s-a gândit la inaccesibila Yvonne de Quiévrecourt, prototipul Yvonnei de Galois din Le Grand Meaulnes, e limpede că Alain-Fournier a avut numai zile frumoase. Romantica poveste a fost odată ca niciodată. ■ Mara dragoste a Iui­llain-Fournier . Reversul libertăţii de exprimare crie Ariei Wizman în „L'Express": „Există gândirea conservatoare, riscul judiciar al opiniei, autocenzura jurnalistică, ura faţă de orice discurs complex şi nuanţat de tip intelectual... Există represaliile pe internet şi pe reţelele de comunicare, impunitatea umoriştilor cu râs castrator, egalitatea tuturor punctelor de vedere. Există, apoi, „respectul" faţă de toate culturile şi religiile, faţă de laicitate, femeie, drepturile animalului şi faţă de o mie de alte lucruri... Despre ce mai putem să discutăm? Şi cum? Difuzarea pretutindeni a polemicilor e suficientă pentru transformarea, în doar câteva clipe, a libertăţii de exprimare în duşmanul ei cel mai mare... Şi iată cum agora devine inexorabil un Kremlin. E ca şi cum a te exprima a devenit, la scară socială o maladie auto-imună, un sistem care îşi provoacă propria distrugere. Dialectică vicioasă a unoi mulţimi care bombăne contra a tot şi a toate şi nu încetează de a împotmoli orice dezbatere în condamnări instantanee şi contradictorii... Aşa se face că societăţile cele mai avansate şi mai libere se află în pericol de sovietizare tocmai în numele libertății". ■ C­utuma, veche de 98 de ani, cere ca decizia juriului Goncourt să fie luată, prin vot, desigur, şi comunicată presei în prima marţi din noiembrie la restaurantul Prob­ant din Paris, deţinut în prezent de Antoine Westermann, în vârstă de 66 de ani şi posesor al unei case la Grignan, în vecinătatea castelului Doamnei de Sévigné, de la care a și împrumutat o vorbă: „Când pot să vă fac o plăcere cât de mică, am de toate". Contra sumei... modice de 240 de euro, membrii juriului se pot bucura de caviar Nacarii, de langustine bretone fripte în unt de mărgean, de consume cu came de vită, fete gras şi mănătărci crude şi de alte specialităţi iar ca băutură, de un vin Saint-Emilion grand cru şi de şampanie Ruinart. Se pare că romanul scriitorului corsican Jérôme Ferrari, intitulat „Predică despre căderea Romei", căruia i-a revenit premiul Goncourt 2012, a dovedit din partea juriului un gust literar la fel de bun ca și acela gastronomic. ■ Goncourt: pst literar, pst gastronomie România literară numărul 49/7 decembrie 2012 meridiane O echipă de la Universitatea California este autoarea unei noi ipoteze referitoare la modul în care au fost transportate uriaşele statui, înalte de până la 10 metri şi în greutate de câteva tone, de pe Insula Paştelui, de la cariera de bazalt până pe amplasamentul pe care se află azi, la o distanţă medie de 5 km, dar depăşind, în unele cazuri, 18 km. Drumurile sunt vizibile din avion şi au fost trasate pe un teren accidentat Thor Heyerdahl, descoperitorul statuilor, susţinea cu 30 de ani în urmă ipoteza că transportul s-a făcut cu ajutorul unor „care" de ierna pe care statuile erau culcate. Ceea ce ar fi avut, ca pagubă colaterală, deforestarea insulei şi sărăcirea populaţiei. Cercetători ulteriori au văzut chiar în deforestare şi în consecinţele ei o mise-en-abîme a situaţiei care ameninţă întreaga planetă. Arheologii americani sunt de părere că statuile nu mai puteau fi ridicate, o dată cu poziţionarea lor orizontală. Aşadar, ele au fost probabil transportate în picioare. Argumentul principal este că baza tuturor statuilor e serios deteriorată, ca în urma târârii lor. Totodată, faptul că baza era convexă, ceea ce presupunea un anumit dez­echilibru, ca la Hopa-Mitică, sugerează că târîrea a constat într-o răsucire, prin care se înainta puţin câte puţin. Proba cu o statuie confecţionată special a arătat că viteza de depla­sare era destul de mare, în jur de 100 de metri pe oră. Unele statui au căzut şi au fost lăsate în drum, tocmai pentru că locuitorii nu aveau mijloacele necesare să le ridice. Toată istoria, pe care National Geografic a filmat-o, conduce la ideea că deforestarea se va fi produs în altă epocă şi din alte cauze. Ecologiştii trebuie să-şi caute alt exemplu pentru pericolul care paște planeta. ■ Merestana n-a avut lor Clopotele de la Rotre-flame lopotele Catedralei Notre-Dame din Paris sunt ameninţate cu topirea. Datând din secolul XIX şi turnate dintr-un bronz de calitate proastă, ele sunau fals. Desprinse din locaşul lor, au ajuns la topitorie, din dispoziţia arhiepiscopului Parisului. Un preot de la Institutul Sfânta Cruce din Riaumont (Pas de Calais) a solicitat să i se vândă clopotele, de care ar avea nevoie pentru o abaţie pe cale de construcţie. Arhiepiscopul n-a vrut să audă. A ieşit un conflict în toată regula între feţele bisericeşti, care a dus deocamdată la amânarea sacrificării bietelor clopote. Preotul îl acuză pe arhiepiscop că nu are un motiv întemeiat de opoziţie, nedorind probabil ca bătăile, fie şi sunând fals, ale clopotelor de la Notre-Dame să răsune în altă parte decât pe insula din centrul Parisului pe care s-au aflat până deunăzi. Doar Dumnezeu știe ce soartă vor avea clopotele până la urmă. ■ a

Next