România literară, octombrie-decembrie 2012 (Anul 44, nr. 40-52)

2012-11-30 / nr. 48

arte n mai 2012, după ani şi ani de tergiversări, fabuloasa colecţie Barnes a fost mutată din Merion, o suburbie a Philadelphiei, într-o nouă clădire din centrul oraşului. O instituţie cu un caracter cu totul special, concepută de întemeietorul ei ca un centru de educaţie şi nu ca un muzeu care se adresează publicului larg, a fost radical transformată. Pentru mulţi ani după moartea lui Albert Barnes, în 1951, fundaţia ce-i poartă numele a continuat să funcţioneze conform unor reguli stricte, parţial menite ca o sfidare a unui „establishment" cultural pe care Barnes îl dispreţuia profund... Astfel, niciun exponat nu putea fi deplasat de la locul lui, reprodus în culori şi nu putea fi împrumutat. Titlurile tablourilor erau absente şi, în general, era interzis orice panou explicativ. Numărul vizitatorilor trebuia sever limitat... Schimbările s-au produs lent şi, de cele mai multe ori, ca rezultat al unor dispute legale între cei ce doreau respectarea întocmai a stipulaţiilor testamentare ale doctorului Barnes şi cei care optau, din motive mai mult sau mai puţin altruiste, pentru „deschiderea porţilor". Astfel, în 1961, colecţia a devenit accesibilă publicului pentru câteva ore pe săptămână, program care a fost extins de-a lungul anilor, în 1993, în dorinţa de a uşura situaţia financiară dificilă a fundaţiei, a fost organizat un turneu internaţional - Washington, Tokio, Paris - care a atras milioane de curioşi. în fine, acum câţiva ani, prevalându-se de existenţa unor oferte de la donatori gata să contribuie la păstrarea neştirbită a colecţiei cu condiţia transferului ei în Philadelphia, curtea judecătorească a hotărât repudierea radicală a dorinţelor lui Albert Barnes. Aprobarea mutării a inclus însă condiţii dificile pentru proiectul noii clădiri: sălile în care urma să fie expusă colecţia trebuiau să fie identice, până la milimetru, cu cele ale vilei construite în anii 1920 de Paul Creţ în Merion şi lucrările trebuiau expuse exact aşa cum le aranjase doctorul Barnes înainte de moartea sa. Arhitecţii structurii amplasate în districtul cultural al Philadelphiei, între Muzeul de Artă şi Muzeul Rodin, sunt Billie Tsien şi Todd Williams. Până şi criticii care considerau transferul colecţiei Barnes drept „o crimă estetică" au trebuit să recunoască faptul că integritatea unei opere de artă în sine - instalarea exponatelor concepută de Albert Barnes - a supravieţuit prin eforturile cuplului new-yorkez. Cei doi sunt renumiţi pentru absenţa unor gesturi grandilocvente şi extraordinara grijă acordată detaliilor în realizările lor. Au fost din totdeauna preocupaţi de impactul emoţional şi tactil al unui anume tip de lemn, metal, piatră şi de modul în care textura materialelor contribuie, împreună cu lumina şi proporţiile, la o atmosferă propice gândurilor şi contemplării. Fără a fi larg cunoscute, soluţiile lor arhitecturale - „Muzeul de artă populară" din New York, un spaţiu public la Lincoln Center, o nouă aripă a Muzeului din Phoenix - sunt extrem de apreciate pentru un modernism nelipsit de suflet şi pentru ingeniozitatea cu care au ştiut să se adapteze unor condiţii dificile, predefinite. Noul „Bames" reprezintă un omagiu contemporan adus clădirii lui Paul Creţ şi nu o pastişă. Muzeul este format din două clădiri lungi, paralele, îmbrăcate în piatră adusă din deşertul Negev şi separate de o curte acoperită cu o structură translucidă care pare să plutească asupra întregului ansamblu. Unul dintre pavilioane - în care sunt găzduite biblioteca, un auditoriu, săli de clasă, restaurantul, magazinul cu „amintiri" - este în forma unui „L" care-1 „învăluie" pe celălalt, desemnat să includă reproducerile celor 23 de saloane din Merion. Constrânşi să păstreze intacte încăperile proiectate de Barnes şi ordinea lor de vizitare, Tsien şi Williams au introdus o serie de interstiţii. Reprezentând cezuri în jurul colecţiei, acestea oferă vizitatorilor un răgaz între două saloane supraîncărcate. în acelaşi timp, spaţiile contribuie la injectarea unor doze suplimentare de lumină naturală în sălile propriu-zise. Adăugând şi un sistem modern de iluminare artificială, arhitecţii au schimbat modul în care exponatele sunt percepute. După inaugurarea noului muzeu, până şi experţii au avut impresia că unele tablouri au fost curăţate cu ocazia mutării, atât de vii apar culorile, atât de clare sunt diferenţele dintre nuanţele apropiate de verde şi de albastru pe care Cézanne le-a folosit mereu. Singura „abatere" de la viziunea interpretativă a lui Barnes a fost reamplasarea tabloului lui Matisse „Bucuria de a trăi", care la Merion era cumva ascuns pe treptele unei scări de acces. Acum, pictura „conversează", dintr-un alcov aflat la același nivel, cu marea frescă cu dansatori din galeria principală pe care Bames i-a comandato lui Matisse în 1929-1930. Mutarea este benefică fiindcă Joie de vivre reprezintă o operă esenţială a începutului de secol al XX-lea, un triumf al culorii asupra desenului şi perspectivei fără de care nu poţi înţelege nici reacţia lui Picasso din „Domnişoarele din Avignon" şi nici expresionismul german. Amplasarea picturii lui Matisse într-o poziţie „umilă" este departe de a fi singura ciudăţenie ce caracteriza instalarea colecţiei la Merion... Nu puţine lucrări majore au fost şi încă sunt acum, în noua clădire, relegate în locuri mai puţin vizibile, în timp ce altele, mai puţin interesante, tronează în prim plan. Barnes a avut tendinţa de a aşeza picturi de mari dimensiuni la nivelul ochiului privitorului şi pe cele mici aproape de tavan, încercuind grupuri de lucrări cu vechi piese din metal - chei, balamale, foarfeci, lacăte - a căror misiune pare să fi fost aceea de a focaliza privirea vizitatorului... Mai mult, creaţiile acelor pictori pe care i-a iubit - colecţia include 181 de tablouri de Renoir, 60 de Matisse-uri, 44 lucrări de Picasso şi zeci de capodopere ale lui Cézanne - sunt răspândite în mai toate sălile, în loc să fie într-un fel grupate... Colecţionarul n-a dorit să etaleze capodopere, ci să-şi ilustreze propriile teorii despre artă... Alfred Bames (1872-1951), inventatorul unui medicament antiseptic care l-a făcut bogat încă de tânăr, a început să fie interesat de artă în 1912. A fost mai mult sau mai puţin un autodidact în ceea ce priveşte aprecierea artistică, dar cu un ochi aproape infailibil pentru ceea ce era semnificativ din punctul lui de vedere. Colecţia pe care a alcătuit-o este uimitoare ca densitate de lucrări majore ale deceniilor de la intersecţia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, de la Seurat (Modele) la Matisse (Studio cu peşti roşii), de la Cézanne (Băiat cu jiletcă roşie, Jucătorii de cărţi sau Femei la scăldat) la Henri Rousseau (Surpriză neplăcută), de la Degas (Grup de dansatoare) la lucrări timpurii de Picasso (Acrobat şi arlechin, Fată şi capră, Ascetul")... Nu poţi înţelege de ce Barnes a colecţionat anumite tablouri şi nu altele, de ce le-a amplasat cum a făcut- o pe pereţii vilei din Merion, fără a înţelege, măcar în parte, teoriile sale despre aprecierea fenomenului artistic aşa cum au fost expuse în lucrări pe care le-a scris singur - Arta picturii (1925) - sau împreună cu colaboratoarea sa Violette de Mazia - Arta lui Renoir (1935), Arta lui Henri Matisse (1933) sau Arta lui Cézanne. Barnes a fost un apostol al valorilor „formale", apreciind o pictură în funcţie de abilitatea artistului de a stimula, prin culoare şi compoziţie, intelectul şi sentimentele privitorului. A crezut cu tărie că juxtapunerile pe care le-a propus instalându-şi colecţia nu au nevoie de niciun fel de explicaţie, că ochiul unui novice va vedea aceleaşi legături între un Tintoretto, o scenă de junglă a lui Henri Rousseau şi o banală natură statică de Renoir pe care le-a văzut şi el atunci când le-a grupat împreună, în fiecare dintre saloanele colecţiei poţi petrece ore studiind similarităţi şi divergenţe între culori, compoziţii, suprafeţe pictate. „Coerenţa" - scria Barnes - „nu înseamnă pur şi simplu asemănare, ci asemănare prin diferenţe; nu unitatea unor fire de nisip, ci aceea a părţilor unui organism care se complementează una pe cealaltă dar nu sunt toate turnate folosind aceeaşi formă". De un multiculturalism autentic, care favorizează posibilitatea unor conexiuni pe care nu le poţi face altundeva, colecţia Barnes trebuie văzută ca un întreg, ca un vast ansamblu de exponate aparţinând unor civilizaţii diverse, de o surprinzătoare coerenţă în pofida - sau datorită - viziunii extrem de personale a întemeietorului ei, într-o lume tot mai uniformă, supravieţuirea intactă a acestui ansamblu, îngheţat în timp şi acum accesibil unui public mult mai larg, este mai importantă ca oricând. ■ Edward Sava Reconsiderarea unei „crime estetice“ ! Noua clădire a Fundaţiei Barnes -ul „Barnes" reprezintă un omagiu contemporan adus clădirii lui Paul Creţ şi nu o pastişă. România literară numărul 48 / 30 noiembrie 2012