România literară, aprilie-iunie 2021 (Anul 53, nr. 15-28)

2021-04-09 / nr. 15

26 1 CM O CM uCX A3 CTn m s 3c­­«fanfa« c­« Eoa­ nul acesta, de ziua lui Silviu jt' M Purcărete, pe 3 aprilie, mi-am v M / zis să o petrec cu el. Așa, de -i' ' , la distanță. București, Paris. * M-am gîndit, ca de atîtea ori, dit de legată sínt de eL Profesional si uman. Stnt treizeci si unu de ani de atunci. Am t­e zis să o fac mai festiv, am luat şi şampanie. Aştept să se ridice restricţiile de toate felurile, aceste noi cortine de fier, şi să mîncăm împreună nişte mititei suculenţi sau o ceafa de porc cu cartofi prăjiţi. Aşa, româneşte de tot. Privind în urmă, mi se pare că memoria mea a fost lacomă să absoarbă cu disperare fiecare minut petrecut cu el, în teatru, la repetiţii sau oriunde în altă parte. Am depozitat, minut cu minut, undeva. Le scot de plăcere sau la nevoie. Mă lăfăiesc în minutele astea sau mă ung cu ele şi simt un balsam binecuvîntat pe răni de suflet sau de minte. Cum ne-am cunoscut, acea întîmplare, ca şi atîtea altele, ar face subiectul unor proze scurte. Pe care am tot promis că am să le scriu. Mi-am amintit mii de poveşti cu o intensitate imensă. Imagine cu imagine, stări, muzici, locuri, discuţii, mirosuri de mîncăruri, chipuri şi voci de prieteni, anotimpuri, oraşe, zile, nopţi, senzaţii, halucinaţii, ludicul imens, hiperbolizat, ca şi fantezia lui cu mii şi mii de aripi, chestiuni foarte, foarte mici, ca nişte seminţe fermecate, altele ca ţesăturile orientale. Am revăzut la MET „Gianni Schicchi“. Mi-am pus înregistrarea cu acest spectacol de la Metropolitan Opera din New York chiar de ziua lui. Pentru că „Gianni Schicchi" a fost un gest minunat de tandreţe pe care Silviu Purcărete l-a făcut faţă de trupa de actori, şi nu doar, de la Teatrul Maghiar din Cluj atunci cînd, acum ceva ani, a pus în scenă cu ei această operă a lui Puccini. Reiau cîteva dintre însemnările făcute atunci t­rebuie să ai mult curaj, cred, să te gîndeşti, fie şi numai asta, că poţi să pui în scenă opera, dificilă, a lui Puccini, „Gianni Schicchi", cu actori. Şi asta, în primul rînd, pentru că valoarea trupei, complexitatea disponibilităţilor ei îţi susţin perfect decizia. Pînă în pînzele albe, „Gianni Schicchi" este o lucrare grea, după care nu se dau în vînt din prima, cum se spune, cântăreţii. E o partitură cu probleme. Sînt anii care au nevoie de baritoni, tenori, soprane, mezzosoprane, başi cu voci puternice, bine definite. Relaţia cu orchestra e una specială, nuanţată. „Gianni Schicchi" cu trupa Teatrului Maghiar din Cluj este o bijuterie, o încîntare auzului, ochiului, o demonstraţie rafinată a umorului la scenă deschisă, o performanţă specială a actorilor­ cîntăreţi. Nu există nici un dubiu că această trupă este una dintre cele mai puternice, mai solide şi coagulate din Europa. Acolo, s-au adunat şi s-au împrospătat energii importante. Dar ceva mi se pare esenţial pentru ţinuta profesională şi morală a acestui teatru: RESPECTUL. Nu toată lumea poate să iubească pe toată lumea, nu întotdeauna ai puterea să-ţi recunoşti neputinţa, să apreciezi împlinirea „celuilalt" într-un personaj sau altul, în viaţă. Respectul este un element de echilibru interior care obligă. Oamenii sînt preocupaţi de această profesiune, stau unii cu ceilalţi, discută despre ce se întîmplă la noi, în teatrele lumii, există un ştaif al dialogului, al întîlnirilor. Un soi de firesc profund, autentic. Cu haz, cu poftă, cu ironie. Normal. Istoria teatrului, recent sau nu, de la noi şi din lume reţine exemple ilustre în sensul acestei normalităţi. Din teatru, dintr-o trupă, din jurul ei. Mă tem că altfel nici nu se poate. Deşi acum nu mai sînt atît de sigură. De cîte ori o văd pe Kata Emőke pe scenă sau la o ţigară, absolut pe loc îi aud vocea şi murmur­aria cunoscută „O mio babbino caro". Nu mi-aş fi imaginat că o voi asculta pe actriţa Kató Emőke cîntînd impecabil aria aceasta. Nu aveam cum să ştiu că are o asemenea voce, că a lucrat-o desăvîrşit aproape un an, atît cît au durat repetiţiile muzicale, pregătirea vocală. Aria aceasta celebră a Laurettei din „Gianni Schicchi", o rugăciune dramatică, tulburătoare, în care şoaptele iubirii sunt tranşante, am ascultat-o, pe viu, pe discuri, pe cd-uri în interpretări mari. Soprane ca Maria Callas, Renata Scotto, Renata Tebaldi, Ileana Cotrubaş, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko înseamnă repere tari. Pentru mine. Fiecare aduce ceva distinct, o vibraţie, un accent dramatic, un anume atac la acute, emoţia implorării tatălui, Schicchi, ca să accepte căsătoria cu Rinuccio.: „Babbo, pieta, pieta!",şi rugăciunea, făcută de Kato ca la carte, în genunchi, marina constantinescu se termină cu plînsul viorii. Dirijorul Lorin Maazel cu London Symfony Orchestra a adus o nouă „citire“ a acestei opere scrise de Puccini în 1988, ca parte a unui triptic. în fine, inevitabil, urechea îmi fuge la memoria acestor voci. Sau a altora. Nici un impediment, însă, să asculţi cu plăcere şi să reţii interpretarea actriţei Kató Emőke. Foarte mulţi spectatori au fost convinşi că este o soprană în toată regula. Cît de diferită este apariţia ei la Vlad Mugur sau la Tompa Gabor­­ în Kadiş sau Vinerea lungă, de pildă. Am rămas încîntată acolo de expresivitatea ei corporală, de poetica şi forţa mişcărilor care se aprind, parcă, de roşul ca focul al părului ei. Kata Emőke s-a dovedit un actor atît de important pentru trupă. Cu fiecare rol. Trebuie spus aici că reuşita muzicală remarcabilă a actorilor are doi protagonişti: Stollar Xenia, care a făcut orchestraţia­­ pe care mi-o amintesc cîntînd divin la o violă da gamba în „De Sade" şi, mai apoi, în „Cumnata lui Pantagruel", spectacole extraordinare ale lui Silviu Purcărete, Stollar Xenia, deci, cîntînd şi jucînd, cot la cot cu mari actori­­ şi Incze G.Katalin, dirijor şi conducător muzical. Ar merita privit, o dată, numai spectacolul pe care această muziciană îl joacă, îl simte prin toţi porii implicaţi în fiecare respiraţie, acută, atac, în ştacheta pe care a ridicat-o sus pentru absolut toată lumea de pe scenă şi din fosă. Am urmărit-o la o repetiţie. Trăieşte tot, ştie pe dinafară partitura fiecărui instrumentist sau actor-cîntăreţ, dă intrări, îi ceartă, partiturile zboară în toate părţile. Nu iartă pe nimeni. Puţin îi pasă că actorii nu au conservator... îi freacă de o mie şi una de ori. Dacă î­n afara baritonului care îl interpretează pe Gianni Schicchi, Sándor Arpad, minunat, o prezenţă cu clasă care şi joacă cu poftă, cu haz, cu pricepere actoricească, şi a tenorului Pataki Adorján, Rinuccio, necopt încă pentru acest rol, restul distribuţiei este formată din actorii Teatrului Maghiar din Cluj: Zita-Vindis Andrea sau Skovran Tunde, Simone-Bogdan Zsolt, Ciesca- Peter Hilda, Notarul-Bacs Miklós, Doctorul- Dimeny Aron, în una dintre cumnate, Panek Kati. Mă rog, fiecare actor este ireproşabil. Atît în tablourile mari, largi, în scene de grup savuroase, cît şi în grupuri de doi, patru, şase. Gianni Schicchi... vi-l amintiţi pomenit de Dante în Divina comedie, la începutul Infernului, în Cîntul XXX? Se găseşte pe cercul al optulea din Infern, dezbrăcat - doar s-a lepădat de hainele lui ca să-l „joace" pe mortul Buoso Donaţi­­ cu o atitudine războinică, trăgînd hulpav cu dinţii din carnea altora, situaţi în lumile de dedesubt. Un personaj pitoresc, care a existat la Florenţa, pe la începutul secolului al treisprezecelea. Cum începe acestSpectacol de operă făcut de Luviu Purcărete? Fellini curat, urmitorul lui Buoso Donaţi. Tocmai se con­stată că a murit. Este spălat, băr­bierit, i se taie unghiile, este îmbrăcat, încălţat, după toate regulile. Ritualul este urmat de Purcărete fără nicio deviere. Ba dimpotrivă, aş spune. Deodată, din sală, în şir indian, încep să-şi facă apariţia rudele. Familia îndoliată. S iritată. Se­­ zvonea că Buoso a lăsat banii unei mînăstiri. Imaginaţia scenografei Lia Manţoc nu este îngrădită de culoarea negru. Costumele, pălăriile­­ mirobolante, cu un comentariu ludic extraordinar, machiajul investesc, ab initio, actorii cu anumite stări, cu o multiplicare a parodiei, a comicului de zile mari. Rudele defilează cu oale enorme, cu cratiţe, cu sticle de băutură. Vin la priveghi, nu-i aşa? Ce urmează pe scenă este halucinant Trebuie neapărat văzut. Un prolog decupat dintr-un film de Fellini. Abia după acest episod bahic uriaş, fără cuvinte, cu un delir al situaţilor, intră, tot din sală, dirijoarea. Se opreşte, salută şi coboară în fosă, la orchestră. „Gianni Schicchi" a început! Acest comentariu filmic de la început, non-verbal, pare inepuizabil ca umor. Iar figura lui Biro József, Buoso Donaţi, amplifică, de acum şi pe tot parcursul acestei opere într-un act, ironia, fină, comedia neagră cu accente parodice, fantasticul şi absurdul, pînă la urmă, al farsei lui Puccini, după libretul lui Giovacchino Forzano. Nu te mai miri că mobilele din casa mortului, bine ambalate, legate, împachetate, canapeaua se mişcă, înainte şi înapoi, în latul scenei, pe aria „Adio Firenze“... că spaţiul, decorurile, obiectele gîndite meticulos de Helmut Sturmer aduc o lume fantastică pe scenă. Nu doar a Florenţei de demult, a umbrei lui Dante, ci aceea din fiecare familie, de oriunde şi de oricînd, cu tensiuni, cu neînţelegeri, cu umbre şi cu lumini care devin acute la nunţi, la înmormîntări, unde voluptatea bahică şi goana după averi ne iau minţile. La propriu... Habar n-am ce să fac cu dorul de prietenii mei. îl ascund în cuvinte. Sau printre ele. Și mă tot amăgesc de un an că nu doare... • dor uv / ' • ladruyi/o

Next