Romănulŭ, iunie 1863 (Anul 7)

1863-06-01

Li 4­82 ROMA­NULII V,3 IUNIU. — Atena, 6 Iun­­u. O telegramă de la ambasada elenă din Kopenhaga, cu data 3 Iuniu, anunc­e : „ț­iua de n ăne, (4 Iuniu) sa o­­tăritu pentru solemna predare a Coró­­nei Eladei. Tóle s’au sfirșitu.“ Am­­basada pleca de la Kopenhaga pen­­tru Elada la 10 Iuniu. Adunarea na­ționale h­otărîră o de serbare în loja figatală.­­ Ziarele prusiane au anunciat­ că­lătoria regelui Prusiei la Karlsbad ; ga­zeta crucii de a spune că domnu de Bismark va însoți pe rege în acestă călătorie. Apoi într’uă corespondință de la Berlin citima, că regele Prusiei va prim­­i acolo visita împăratului Aus­triei și că cu acea ocasiune se vor fi reuni acolo și Cornițele Rechberg și mai mulți Ruși d’uă naltă posițiune. După acea corespondință, Karlsbad a­­fără de tristă, pare a fi destinată de scenă pentru împăciuire între cele trei puteri ale băniei alian­e. Nu punemă multă teme­­ pe acésta comunicare, care este in contr dicere cu aretările­­ ziarului „Independanco beige; acesta f­ie ne spune că în scurtă timpă conduita Austriei va trebui a se lămuri, că ce­le trei depeșe de la­­ Paris, London și Viena se voră porni, dacă nu s’au și pornită la Petersburg. Coprinsul fi­loră însă nu este identică : Engliteza cere positivă u­ă armisticiu Francia și Aus­tria o primă numai dorința d­’a se pune câtă mai curîndă unu capelă vărsării de sănge. Cât pentru cele­lalte cereri căto­arele de pește adoptă propunerile austi’iace, dară ș’aci găsimă uă dife­ri­nță notabilă: Austria înțelege prin recomandata represintațiune națională uă­dictă provincială, cum este acea­a a Gji­cici. Francia însă găseșce acea represintare nesuficientă și voiește că adunarea națională polonă se aibă celă pu­cină aceleași prerogative ca corpură legislativă în Francia. — Se crede în genere că Rusia va cede în tote pun­­lurile acestea, însă va refusa positivă cererea unei armisticiă, și fiindă că a­­cesta cerere este cea principală afină glitereî, se pare fórte bine, că uă as­pră respingere din partea Rusiei se provoace uă ruptură între London și Petersburg. Se ’nțelege de sine c’atunci și împeratură Napoleone va găsi lesne­m­ă prilegiui de ruptură. Galera „Allgemeine“ de la Augsburg, du­pe care estragemă acestea, merge mai departe și <zice, că pentru acesta casă s’a și făcută între Paris și London sti­pulate cele mai obligătorii: Francia va sacrifica pe Papă, era Englitera, suplu pre cari restringere, nu se va împotrivi unei conciste francese la Rhinu. Credemă că tóte acestea nu suntă­ăn­arii țeranului provințiale, adică francă pînă la insoirație, bruscă pină la gro­­solanitate. Uitulă din acel uméul cari respundă căleb­rinlul rătecită ce întrebă de drumu: „Mergi ’nainte, neghiobule, ți-e frică c’o se-ți lipsescă pămîntulă suptă piciore?“ dară care, lăsăndu-șî lucru, facă la nevoiă să leacă (leghe) spre a-íü scote la drumu. Dacă, pe uă căldură apesătoriă, îl rogi­se—ți de ună pah­ariă de apă, ei îți dică c’uă politeță de sălbatică: apă n’am! dară îți servescă ună pah­ară mare de vină, pane, nuci, smochine, tote ce au... și nu te apucă se vrei se le plătesc­, mai alesă dacă ai nefericirea d’a vorbi fruncesesce, căci, ofensați în mîndria loră, el te-ară privi c’ună aeră apró­­pe desprețuitoriu și ară ciíce: Es un Franci­o! (este ună francese). Cea mai mare insultă, ce, după dînșii, co­prinde voca­bulab­ulă soră. Suptă astă învelitură aspră, este adesea ceva bună, multă chiară, și nu o rară d’a intîm­pina uă natură inteli­­ginte și vină, prindindă din sboră cu­getarea d-tele, capabile, în astuț­ă (vi­­(viclenia), a dă lecțiuni țeranului l­or­ Pîundăc ceiu m­ai îndrâcită, că de câtă scomote, dară ori și cum se vede, că puterile ocidentale idă în considarare eventualitatea unui resbelă și caută a se’nțelege între dănsele. „Tacta clara, bani amicii“ D. doctoriű P. Iatropolu, confor­­măndu-se voturiloru Adunării, a refu­­satű impositele, In urma acestui refusi­ d. Inspectorii­ generale alu serviciului, sanitariu, Davilla, după un adresă a mi­­nisteriului, a cerută d-lui Iatropolu explicarea motivelor­ acestui refusu. Eacă respunsulu ce­a dată d. Iatropolu. Domnule Inspectorul noscințțele ce le-am câștigată în stră­­inetate cu atătea sacrificie de timpă și de bani, și nu se să se fiă luată uă altă legătură decătu aceia de a res­pecta legile țereî și instituțiunile iei, cea ce am păzită pînă astăzi cu sfin­țenia. Dacă însă, domnule Inspectoriu, guvernul­ actuale privesce fancțiunile de medici ca dependinți cu totulu de voința sa și’mî pune greaua povară de a sacrifica credințele și datoriele mele de cetățiană spunlamenteloră ce prii­­mescu de la Stată, ve rogă se bine­voiți a privi acesta ca demisiunea mea. Iar în ce privesce motivele mele pentru cari am refusatu plata contri­­buțiunii, ele sunt­ astăzi cunoscute de țara íntrega. Religiunea , Moralea și tóte legislațiunile din lume, impună fiă­cărui omă, fiă mare fiă mică , fiă a­­celă omă rădicată pe trepta cea mai înaltă a scărei sociale sau pusă de cea mai de josă, îi impune, $ică, sacra datoriă de a respecta legile și insti­tuțiunile țerei. Camera nostru legis­lativă, în deplinită și legale esercițiă ală drepturilor­ sele, a dată unu votă prin care opresce pe ori ce cetățianu d’a plăti sau d’a împlini contribuțiu­­nile refusate acestui guvernă. M’am conformată dată acestui votă legale, refusăndă ilegalea plătire a imposite­­lorn. Plecăndă dară capulu înaintea voinției legale a Camerei, m’am fă­cută are călcătoria de lege? am vio­lată are jurămîntul­ meu de supunere la Instituțiunile țerei? Lasă acesta se o judece ori ce omă onestă și iubi­ torifi de țară. „Bară cătu despre apartamentele ce’mi imputați că aș să fi priimită dela guvernulă cătră care am refusată plata contribuțiunii personale, că nu le am mai reclamată, incepîndă de la ăntiiu Mariță, de căndă guvernulă nu mai are bugetă. Me oprescă aci, domnule Inspec­tor­, fiindă sicură de mai ’nainte că șî domnia ta ca Medică și ca omă de șolință vei aprețui cu imparțialitate motivele de mai susu și vei constata că nu m’am abătută în nimică din cer­­culă datorieloru mele. Priîtnițî domnule etc. P. Iatropolu. In urma acestui respunsu, guver­­nul­ a pri­mitu demisiunea d-lui Ia­­tropolu, și a și numitu una altă sjia­­diou în locul a d-sele. „Prin adresa cu No. 3482 me in­­­vitați a ve comunica îndată motivele „pentru cari m'am opusă la plata con­­stribuțiunii personale cătră guvernulă „de la care priimescă apartamentele „de fecționaria publică.“ „Mai ’nainte de a veni la aceste motive, cu tote că ele sun­­­ de noto­rietate publică, astăzi dă-mî voiă, dom­nule Inspectoriu, a lămuri în puține cuvinte posițiunea mea și a precisa na­tura relațiunilor­ mele cu guvernul­. Ca medică, ca omă de șciință, nu m’am socotită nici uă dată m­ă­rginte directă ală guvernului, precumă suntă de exem­­plu fecționarii administrativi și toți am­ploiații ministerielor­, asupra cărora guver­nulă esercită uă acțiune directă și asolută, acești din urmă fiindă da­tori a esecutu fără controlu ori­ce felu de ordine, cari ară emana de la din­­sulă. Foncțiunile nóstre medicali, stră­ine de ori­ce acțiune directă guverna­mentale, nu depindă de guvernă de­­cătă numai în ce privesce atribuțiunile postului, adică, îndeplinirea cu esacti­­tate a îndatoririloru impuse de lege. In cele mai multe țeze civilisate, pre­­cum­ și d-stră sciți mai bine dacătă ori­cine, foncțiunile medicale sunt­ decla­rate inamovibili de dreptă, cea ce dove­­deșce curată și lămurită că legiuitorii aceîoră țere­nă vrută se pară pe me­dică ca omă de șolință mai pre­susă de capriciasele osciliațiunî ale politi­cei și mai alesă se­ să apere de isbirile adesea arbitrarie și p­asionate ale a­­genților­ superiori ai puterii executive. Petrunsa dată de aceste principie, n’am socotită nici uă dată, domnule inspec­­tor­ă că priimindă funcțiunea de Ma­ri­os ală Capitalii, a trebuită se abdică totă­ uădată de la libertatea consciinței mele, precum­ și drepturile și dato­­riele mele de omă și de cetățiană. Cînd ați bine-voită a me onora cu a­­cestă poștă, l’am priimită cu mulțămire, fiindă fericită de a pune în servițiulă societății și alu omenirii suferinde cu­ar fi departe de adeveră acela ce și-ar imagină că maiestrulă Ioană se miră de propunerea comitelui. Ioană era ună omă cu pră multă bună simplă ca se nu fiă prevestută că acesta se va in­­tîmpla mai curîndă sau mai lăruțiu; dară fiindă că totă d’ua dată avea pré multă probitate și mai alesă nu îndestulă va­nitate neghioba spre a ambiționa uă a­­lianț­ă disproporționată pe cătă oră și onorabile, elă respunse comitelui cu uă franceză netedă ce credea despre astă căsătoriă­— D-nule comite, ^ise, nu sc­ă dacă cunosc­ cine suntemu, și fiindă c’aieți dorinția d’a te altă cu noi, credă de trebuințiă a ți-o spune. Me numescă Ioană Pécou. Astă nume îlă am de la bunu-meu, celă d’ănleiă care l’a purtată... E că cumă i-a fostă dată. D. Comite de Montsaltiers, stră­­bunulu celui actuale, revenindă într’uă sără de la vînătoriă, auiți, trecindă pe lingă ripă, nișce țipete ca d’ună copilă ce plănge ; elă găsi u­ă bătățolă în fa­­șia făcîn­du p’uă grămadă de code de prune sdă de caise, — feb­ulu fruptului nu ne interesă. —* D. Comite vedindă D’acea­ra, î p’acestă bietă băiată, despuiată, fără­ MAIDRII C GENERALE. Maiorii generale. Funcțiune care nu este de cătă timpurariă și nu s’acordă de cătă unui oficiăliă esercitatu în tóte­­­­ operațiunile unei armate. (W. Duckett, diez, de conversation, voi. 12, pag. 611.) Maiori-generale. Oficiării generale esercitatu în tote amenuntele operațiu­­niloru unei armate. Este unulă din principalii oficiali ai armatei. Ele trans­mite generalilor­ și diferiteloru cor­puri ordinile generaliului primarîă, și trimite directe raporturile diferitei eră operațiuni militat­ie ministrului de res­­belîi. Elă este centrală tutoră ame­­nunțelor, armatei, elă dă ordinea miș­­căriloră generali, tăberîriloru și can­­tonamenteloră. Elă este însărcinată cu recunoscerea terîmurilor­ și posițiuni­­lor­ m­ilitaire de bătălie. Ele suprave­­ghid­ă operațiunile de asedie și esecu­­țiunea planuriloru de atacă, ele.­­Bes­­edereile, dictionnaire national, vol. II, pag. 426.) Otărîrea din anulă IX reorganisă statală majore. Bonaparte, devenită im­­perată, reintroduse unu conetabile, unu vice-conetabile, creă maiori generali, lo­­cotenenți generali. (Alte mai multe asemeni grade fură create de Napoleone I, dară la 1814 ele fură în mare parte desființate.) în timpul celor 100 de zile legislațiunea de atunci confirmă restabilirea neîndemâ­natică și nefericită a acestor­ grade, ale căroră sensu este ecivocă,a căror și denumire chiară este falsă, și pe cari revoluțiunea din 1848 singură le-a pu­tut­ afunda în pulberea trecutului, de unde n’ar fi trebuită se țisă nici uă dată. Denumirea de capă de Stată-maioră este falsă și reăaldsă, generaliulă ar­matei este capulă Statului seu maiorii. Oficialiulă generale seu superioriu ce se numesce capă de Stată-maioră nu este în realitate de cătă ună capă de masă, cu spata la capsă. Totulu se măria suptă Bonaparte, trebue a mări și titlurile : celă de capă de statu-maioră, devenită infimă (neînsemnată,) su­pri­mată de calificarea de maioră-generale; asta fii­că nouă șî mai de mirată a­­berățiune de limba giă, căci vechiulu maioră-generale, pe care credeau a-lă reinvina, nu fusese din contra nici uă dată de cătă ună adjutante de gradă neînsemnată; era de ordinariă ună lo­­cotenento-colonelă, mai adese­a că că­­pitanu cu tudorițe epolete, ce se nu­mise ăntîiă serginto-generale, apoi maioră; elă devenia maioro-generale cănd avea sarcina de a comunica ordinea tu­toră maioriloră tu­truă taberă de asediu. Funcțiunile actuale ale unui capă de stază-majoră, sau majoră-generale, con­sistă a regula mersurile, a așez­a ta­berele, a pune gazdele cele mari, a­­transmite cuvîntulu de ordine, a spadi de peștele, a combina convoiurile și su­prețul. Am cinci copii, și fiindă­că nici unul­ din ei nu e mai bastardă de cătă cei­l­alți, după cumă pretinde Măr­gărita, fie­care își va ave partea, după mortea nostru, se înțelege. Dară se renimă la subiectuljă ce te aduce, și per­­mite-mi a-țî face căte-va oservări pe cari le credă trebuinciose. ragiele, a supraveghia partea admini­strativă, a ține statu despre materiale și despre puterile armate, a împărți pe căleudi, a pune în mișcare pe spioni și a administra partea loră secretă, a îngriji de provisiuni, a asigura loja, a distribui cantonamentele, a însemna posturile luptătorilor­ în TIMPULU BĂTĂLIEI, a țină corespondință cu­­vinte cu ministrulu și a-i adresa pe­riodice buletinele istorice, carta mar­­șeloră, descripțiunea grafică a bătălie­­loră, în fire a fi ce a fostă atătu timpă mare și alele, adeveratură capă de stată­­majoră d’altă dată, adică, după terme­nii lui Biron, care scriea în 1611, „chelariulă și cărătoriulă de lemne ală ostii și ală armatei.“ (Generaliulă Bardin.) Este dlară constatată c’acastă func­țiune, n’a fostă de cătă în monarh­ie asolute și chiară acolo numai în tim­­pul fi­resbelului, numai pe cămpulă de bătaiă și’n fața străinului. Luptă Na­poleone I acesta funcțiune a fostă o­­cupată de Berthier. Acestă ornă cu to­tulu incapabile d’a comanda, avea celă mai mare talentă pentru a prinde ideia comandantelui scă, a lui Napoleone, ș’a regula apoi tóte amenunțele.. Elă fuse încărcată de Napoleone I cu cele mai mari răsplătiri; mareșiale alu im­periului, mare veneur, vice-conetabile, capă ală Salciei coprți a legiunii de onore, principe de Wagram, de Neu­châtel, de Valencay, ș’a luatu de scclă^ din minele împeratului pe principesa Elisabeta-Maria, nepota regelui Bava­­riei. Cu tóte acestea, la 1814, s’a dusă de s’a ’nchinală partitei cele i ve­chie. S’a fosoritu pîn’a priimi a fi nu­mită unulă din căpitanii gardiei lui Lu­dovicii ală XVIII. Căndă Napoleone a revenită, la 1815, ca uă aquilă asupra Parisului, Berthier a fugită la socrul ă scă în Bavaria. Intr’vă iți aude tobele și ese în balcone. Treceaă oștirile ce mergeau se cucerescu patria lui, căndă le veiju, fu lovită de apoplesiă, și că-o peste balcone la piciurele oștirii de in­­vasiune. Asta-se!ă­muri acelă mare maioru-generale. Corespondințiă particulariă a ROMÂNULUI Iași, 18«8 Mai. 26. AQu că unii din din egumenii Greci suntu în ajunul r­espeduirii u­­nei circulate către tribunalile judecă­­toresei, prin care le cere suspenderea tutoră proceseloru, nevoindă ei a le pleda alăturea cu advocații publici.—, Acésta s’a vestită, credemă, d-lui Mi­nistru de culte, de cătră acești din sită, îi fu milă de elă, îlă luă în tra­de, îlă duse la castelu și dede ordinii se îngrijască de elă. Femeia arendarului, însărcinată a-I da lapte, întrebă fireșce cumă se chia­­mă; dar nimine nu scria, nici e. Co­mite nici alții. Atunci prepuindă că póte se fiă nebotezată, îi căutară una nașiă și vă nașiă, și—le presintară la biserica de la Lannes ca să-lu crești­­nască. Preotulă, care sosea totă, îl­ numi Pécou, pentru că fusese găsită p’uă grămadă de cade de frupte, și pentru că în limba țetei pécou însem­­nază cadă. Copilulă se numi Pécou și din boteză Antoniă, elfi construi mai tărețiă laculă de la Borde, și noi sun­tem­ următori! sei. Dacă tótá genealogia nostru, ea nu este, cumă vei fi bine, nici lungă nici încurcată. Cătă despre probitate, nu vorbescă, familia Pécou a avută totă deuna bună nume. Ș’apoi, de doresc­ a sei mai multă în acesta privinț­ă, adreseza la d. de Montsalliers; nimine nu te póte informa mai bine de cătă elă. Cătă despre averea mea, prelegea mea­­, ea este volută de toți și toți o potă ! — Spune, măiestre Ioane, te as­cultă. — Vrei se iei de soc­ă pe Te­resa, ițise unorariulat. Bine. Nu veiță nici uă opunere și de ore ce voiți a­­mîndoui, nu ve voiă opri că. Me temă numai se nu faci că neghiobiă... — O! Măiestre Ioane!.. — Ierta-me, d­­e comite. Dacă espresiunea te supără, îmi pare reă, dară nu stim deprinsă a face ocoluri. ț­ică ce cugetă. Féta este bună, este adeverată. Este frumósă și înțeleptă și multă mai bine educată de cătă­ne ierta starea nóstru; ș’asta e adeverată. Dară, cu tóte aceste avantagie, pe cari toată lumea i le acordă, ea nu e de cătă fata de moralcă ... de­ore­ce d-ta, d-le, ești nobile, ai ună titlu, unu raugăi avere, ce mai soiă eu?.... și înțelegi c’astu­feliu partia nu este egale... —■ Dă-mî voiă, măiestre Ioane. Totă ce mi-ai spusă, sciam înainte d’a veni și nu póte schimba în nimică­o­­tărîrea ce am luată. Teresa este un copilă încăntătăriă. Fiă avută, săracă, domnu mare sau țerană, pucină îmi pesa; cestiun­a nu este aci, nici n’am cugetată la asta. Ce voiă că este uă femeiă dulce, iubitoriu, devotată. Ca­litățile acestea fiin­d­ tele le posede la una înaltă grabă, îngrijirile neconte­nite ce mi-a dată în timpă de șăse sep­­temăne cătă a durată bala mea, mi-au dată ocasiune a o a prețui și a mesura bunetatea inimei sele. Sc­ă, prin ur­mare, ce prețuesce ea, și dacă îți ima­gini că cerându-țî măna­sea lucreză cu ușiurințță și fără se cugetă, greșesc­ forte, maiestre Ioane. Voiă s’o iau de sod­ă nu pentru a satisface una caprin­ă sau uă fantasiă de june, ci pentru că el convine, pentru că o iubescu sincere, profunde, cumă merită ea a fi iubită, și că am asigurarea d’a găsi în ea virtuțile ce dau pacea interiőriu, acea liniscită și dulce felicitate de tóte mo­mentele vieței, ce îndoiesce­esistinția înfrumusețăndu-o și consitue singură adeverata fericire. X •v­X­r­4

Next