Romănulŭ, octombrie 1863 (Anul 7)
1863-10-19
gajasă o polemica de jurnaliști, și limbagiulu de care se serva ambii scriitori este trivială și injuriosa. Mai ’nainte de a intra în examinarea acestei cești ini trebue se facem o distencțiune. Una jurnalu oficială conține două părți — una numită partea oficiale și cealaltă numită partea neoficiale. Partea oficiale neconțiindu de cătri decrete princiare și decrete ministeriale, nu póte da locu la o polemică de jurnalist, și prin urmare cestiunea ce voimă a dezbate nu se pute suleva. Romane dar a examina partea neoficiale, acesta fiindă opera privată a redactorului fóei oficiale. Aci se póte susține că redactorile fóei oficiale, fiindă responsabilă pentru partea neoficiale, intră în categoria redactoriloru foi elorfi private, și prin urmare fiindă și dînsulă supusă în acesta calitate prescripțiuneioru legel de presă și posițiunea sa deverindă egală cu aceea a redactorului unei foi private, acesta din urmă pate fi supusă penalităților dictate de legea de presă căndă printr’o polemică angajată cu redactorele fóei oficiale se va servi de termeni injurioși. Acesta nu este opiniunea nóstra, și argumentele pe care ne fondămă pentru a o combate, sunt ă cele următore. Principiul egalității înaintea legii exige într’una modă imperiosă ca situațiunea părților, între care se ivește ună conflictă se fie egală înaintea Justiției a tată în ceea ce conservă chiemarea în judecată, ceea ce este uni» mijlocă de atacul cătu și ceea ce conservă apărarea ce conține tóte mijlocele de defensă. Opiniunea pe care o combatemü incidă acostă principii alu legalității înaintea legii și înaintea Justiției. Redactoriile fóei private nu intră în generală în polemică cu redactoriul unei foi oficiale decătă prin discutarea actelor guvernului. Foia oficiale susțiindu-le în partea sa neoficiale , și foia privată discutândule și combătăndule. Ideile și principiile redactorului foiei oficiale nu suntă și nu potă fi altele decătă ideile și principiile guvernului și puterea de a acusa stăncifi în măna procurorului Curței Criminale , ce este și trebue se fie una agentă ală guvernului, redactorulă fóei private nu are mijlocele de a traduce la baza Curței pe redactorulu fôei oficiale, pe căndă redactorulă fôei oficiale posedă aceste mijloce. Iată clar probată într’ună modă evidentă, că mijlocele de atacare nu sunt egale și prin urmare principiul egalității înaintea legei se află violată. Asemenea în privința defensei, mijlocele de aperare iarăși nu sunt egale. Redactoriulu unei foi oficiale are pentru dînsulă sprijinulă morală și materială ală guvernului; sprijinulă morală îlă găsește în influinția ce orice guvernă póte avea și care este cu atătă mai mare, cu cătii guvernulă este una stimată; sprijinulă materială îlă găsește în representantul Ministeriului Publică ce este agentură guvernului și care nu pote veni se atace pe acela ce susține idele, opiniunile și actele unui guvern, cu a căruia confiență elu ocupă fotolială Ministerialul Publică. Acestea suntă motivele pentru care credemă că de s’ară admite opiniunea ce noi combatemă s’ar viola principiulă egalitaței înaintea legei, principiă sacru și fără care regimul» liberal» și egalitară nu póte exista. Cătă pentru argumentele ce s’ară ptea invoca că reductoriulă unei foi oficiale este însuși eră responsabilă pentru partea neoficiale a fóei și că pentru acestă parte intră în categoria redactoriloră foilor private , vom observa că acestă argumentă nu are nici măcar o meritulă de a fi specială. Redactoriul unei foi oficiale este una funcționariă salariată ală guvernuui, subalternă ministrului și movibilă , dupe placulă acestui ministrui , și pe cătă vreme ocupă funcțiunea de redactori ală unei foi oficiale, este învederată că totă ce publică în partea neoficiale este nu numai agreată și aprobată de guvernă, dar încă ordonată de dansulă. Cătă pentru articolele particularilor ce dobăndescă onorurile inserțiuni într’o foe oficială și care suntă subscrise de autori loră, credem« inutilă de a face o dîstințiune, fiindu-ca responsabilitatea publicațiunii cade asupra redactorului faei oficiale, carele n’ară priimi și n’ami publica aceste articole dacă nu ară împărtăși ideile autoriloră loră și modulă loră de a’șî exprima acele idei. Aceste principii ce susține că le-a avută și le nu mereă în vedere Franeia, Prusia, Belgiei și tote Statele cară o lege asupra presei, și nu numai că foile ofiiciale a acestoră State nu angaja să polemici cu redactorii foielor private, daru chiar și foile private oficiase căndă angaga să polemici cu foile oposțiunei, nu numai că nu întrebuințesă nici un termenu injuriosu, dară încă se servă de termeni cei mai aleși și cei mai eleganți pentru a conbate pe ai lor adversari. Și esperința a dovedită, că de multe ori nu solitorulis a perdută causa ce a susțintu și și’a alienată simpatiei a cei ară fi putută avè pentru că a întrebuințam unu limbagiu trivială, violinte și neusitatu în lumea civilisată. Trecemă acumu Sa dupa cessiune ce neamu propusă a examina, a cea de a se sei, dacă în virtutea legei de presă în vigore la noi, responsabilitatea trebue se cadă asupra autorelui unui articolă saă numai asupra gerantei iresponsabilă. Cestiunea acesta este curată o cestiune de interpretație a legei. Nu trebue se perdemnu din vedre cu santemă pe tarămuru dreptului penală și prin urmare interpretați» legei trebue se se facă într’un« sens» forte strictă și cazurile juctuoiase trebue se se interprete în favorul ă »cusutului. Un punctă constatată este că, termeni legii de presă nu suntă expliciți asupra acestei cestiuni. Articolul 48 declară de responsabilă pentru cuprinsulă jurnalului pe redactorulu sau pe gerantulă declarată, iară nu pe autoră. Articolul 43 vine a corobora disposițiunele Articolul 38 făcăndu se pesese tota responsabilitatea asupra redactorului sau gerantului. Astăfeliă cu aceste două articole se pate susține că ceea ce le«riui torul ă a considerată ca delict» și ceea ce a voită a reprima, nu este decătă numai publicitatea, și prin urmare agentul delictului în ochii legiuitorului este acela care dă publicității unu articolii, carii nu autorulă acelui articolă. Se pote încă aduce în sprijinirea acestei opiniuni următorulă argumentă: dacă legiuitorulă ară fi voită să se reprime și autorulă dinpreună cu gerantulă sau redactorul», atunci ără fi avută îngrijirea de a declara printr’ună articolă ală legei, de complice ală delictului, precum» există acestă în lege de presă francesă pe care redactorii legei nóstre de presă au avut’o do modelă și au copiat’o în mare parte. Astăfelă vedemă în legea de presă francesă din 9 Iuniu 1819, că articolulăe supune penalității nu numai pe propietari, editori și redactori, dar și pe autorii articolelor. Asemenea în articolul 8 din legea din 19 iuniu 1828 asupra jurnalelor și scrierilor, periodice, se zice explicită, că autorul unui articolă incriminată va fi considerată ca complice ală redactorului sau ală girantelui, căndă autorulă va fi cunoscută ; și tóte legile de presă ce au apărută în Francia pînă acumu, și care nu suntă de cătă niște modificațiuni aduse la legea de presă din anul 1819, tóte aceste legi, dacă, consideră și declară pe autoră ca complice ală delictului comisă. Dacă dacă legiuitorulă nostru, avăndă legea francesă subă ochii săi, nu a făcută acesta, se pote deduce de aci că ceea ce a voită a pena este numai faptulă publicității. Din articolulă 61 ală legei nostre de presă nu se pote trage ună argumentă solidă și peremptoriă, fiindăcă acestă articolă aflăndu-se sub rubrica de disposițiuni generale, se pate susține că cicerea de „autorii11 se aplică la autori de uvragiuri iară nu la autori de articolele lu care se prescrie o penalitate, nefăcăndu-se mențiune de autoră, acesta nu este posibilă de vr’o responsabilitate. Că este injustă a se reprima gerantulă sau redactorulu fără ca autorulă se fie considerată ca complice, nu este nici o îndoială. Greșelile însă ale legiuitorului nu se pot ă corecta de cei ce suntă chiamațî a aplica legea ci de puterea legiuitóre. Inconvenientele ce pot ă resulta din imperfecțiunea legiloru, suntă multă mai puțină funesie decătă acelea ce ar resulta din îndreptarea prin interpretațiuni silite ce ar voi să facă cei ce suntă chișnuiți a aplica legea. Din textură dat ală legei de presă în vigore la noi, nu vedemă resultăndă pentru autorul unui articolă publicătă într’o fațe periodică vr’o responsabilitate. Singurulă pasagră ce ar putea oferi ună argumentă coloră ce ar susține opiniunea contrarie, este alinientulă alu 2-le din articolul 65. Acelă aliniată dice : ,,Prin acestă legiuire nu se abrogă ,,din condica Penală decătă „acele dispoziții care voi îi „fi contrarii legei de faciă.“ In virtutea acestui paragrafă se pate susține, că complicitatea prevedută prin articolul 47 și 48 din codulă Penală nu este înlăturată, și prin urmare în virtutea acestor articole autoriului pate fi considerată ra complice. Cu t0tă tăria acestui argument , totuși nu putemudice că cestiunea nu este supusă controversei: fiindăcă se pate cu dreptă cuvăntă susține că legiuitoriubdicăuda că, prin legea de presă nu se abrogă din Codul Penală decătă numai acele disposițiuni contrarii legii celii noue, nu a înțeless de cătă disposițiunile codului Penală privitóre la delictele de presă. Cătă pentru noi înclinămă a crede că disposițiunile art. 47, 48 și 49 din Codulă Penală, nu sunt aplicabile la complicitate în delicte de presă fiindăcă din a lora redacțiune nu resultă nici ună indiciu că legiuitoriulu ar fi avută în vedere delictele de presă. Venimă acumula a treia cestiune ce ne am propusă a esamina, daca celă acusatu pentru ună delictu de presă ce conține atacuri in contra guvernului póte cere recusarea judecătoriloru ce s’ar fi aflăndit într’ună gradă apropiată de rudenie cu unuia din membrii ce compună cabinetul. In asemene procese ministeriului fiindă denundătorială, și între membrii ministeriului esistăndă o solidaritate ce face dintr’insii uă singură ființă morală numită guvernă , numai este pentru noi nici uă îndouință că tóte motivele de reculare prevedute prin codulă Penală potă fi invocate de acusată. Cătă pentru obiecțiunea ce ni s’ară putea face , că procurorulu Curței Criminale fiindă autorizată de lege a urmări de sine exeficio tóte delictele de presă, elă trebue se fie considerată ca jefuitor să vonă respunde că procuroriulü fiind b ună agentă directă ală guvernului, tóte actele sale, pe cătă timpii nu va fi dezavuată, nu numai că suntă făcute cu consimpțimentară guvernului, dar încă suntă presupuse a fi făcute din ordinul ă lui. Trecem» la a patra cestiune, aceia de a se sei da ca intrarea în camera de chibzuire, în timpul« deliberațiilor», a unui judecător» recusată constitue o violațiune de lege ce póte motiva casarea unei hotărîri. Se numesce călcare de lege ori ce actu contrariu unei disposițiuni prohibitive sau imperative a legii. Disposițiunile prohibitive trebuescu mai cu sumă păzite cu mare sfințenie și orice acru contrariu acestoră disposițiuni constitue ună motivă de casare. Curtea de Cassațiune a Franciei, nu a variată nici odată aupra acestui punctă, și cu dreptă cuvîntă. Căudă legiuitorulă a prohibată ună lucru, a făcut’o aceta pentru că a redută ună periclu sau ună gravă inconvenientă în comiterea lui. Legiuitorul ă la noi a prohibit tu, ca Procurorulu se póta intra în camera de deliberare, precumă a prohibată acesta pentru orecare persone, ordonăndă că numai judecătorii care judecă, se se afle în camera de chibzuire. Acestă prudentă măsură a legiuitorului a avută de scopă a lăsa pe judecătoră liberă în gîndirea sa de orice insuință streină, de orice înrîurire ce ar putea avea asupra cugetării sale persane ce nu assumă asupra loră aceași responsabilitate cu dînsulă. Dar ni s’ar obiecta că pate că judecătorulă recusată ce a intrată în camera de deliberație se nu fi luată parte la discuțiune! Dar și cine pote asigura despre acesta? Și prin ce mijlocă s’ar putea proba acesta ? Prin probă testimonială negreșită ! Iută inconveniente grave ce ar sulera obiectiuui ce prevedemü. Stăruima dată in a considera intrarea unui judecătoră recusată în camera de consiliu, ca ună mijlocă de casare a sentinții în virtutea art. 38 alin. 1 din legea Curții de Casațiune. Trecemă acusă la a cincea cestiune; aceea de a se ști, daca recusația unui judecătoră póte avea locm pentru motivulu că acestă judecătoră ar fi profesăndă opiniunî politice contrarii cu ale acuzatului sau ar fi inemiculu seu politică. Credemă că nu se póte cere recusația pentru asemenea motive. I. Pentru că legea nu enumera acestă casă printre motivele de recusare. II. Pentru că nimeni nu póte fi condemnata pentru opiniunile sale politice. Asupra celei de a șasea cestiuni ce consistă în a se ști daca judecători ce admită o escepțiune de incompetință propusă de acusată, mai potă judeca pricina în fondă căndă majoritatea judecătorilor, respinge acea escepțiune, nu vedemă nici ună inconvenientă ce ar putea opri pe acești judecători de a judeca. Gestiunea de competință nu are nimică de comună cu cestiunea de fondă. Ună judecătoră pate prea bine crede că Tribunalulu sau Curtea din care elă face parte nu sîntă competinte dupa lege de a judeca, fără ca acesta credință a sa se aibă vreoă inrîurire asupra decisiunii ce va da asupra culpabilității sau inocenția cusutului. Daca majoritatea s’a pronunțiat asupra competing într’iină modă afirmativă, minoritatea este obligată a judeca, precumă ară fi obligată o Curte de Apelă se judece căndă curtea de Casațiune ar tranșa o cestiune de Compentință. Trecemă acumă la ultima cestiune, acela de a se ști care potă fi consecințele juridice căndă Ministerială publică abandonă ședința. Nu vedemă nici o consecință juridică resultăndă dintr acestă faptă Ministeri Publică pe lingă Tribunalile Corecționale și Criminale, ese parte litigantă precumă este acusată, și precumă nevoința acuzatului de a sta pînă la sfărșitul desbateriloră, nu póte întrerupe pe Curte din lucrarea sa asemenea este și cu nevoința Ministerului publică de a sta până la sfărșitulu desbateriloră. Totă cestiunea clară se reduce la o cestie de disciplină ce conservă pe șefulă supremă al parchetului, carele este în dreptă a cere contă Procurorului seă, precumă ori ce împricinată este în dreptă a cere contă avocatului seă de ori ce notă ală acestuia ce ară compromite interesele a cărora apărare ii a constată. Afară de aceste șapte cestiuni de Dreptă cea sulerală procesulă intentată contra d-lui Rosetti, vomă examina acumii și o cestiune ce suferă sentința Curți Criminale. Acesta este aplicația Artic. 52 din codul Penal și a artic. 213 din Codul de procedură Criminală. Curtea prin a sa sentința apreciindă espresiunile de care s’a servită d. Rosetti, le declară de ațățăture la disprețiă contra guvernului, prin urmare represibile, fondăndu-se însă pe Artic. 52 din Codulă Penale și Art. 213 Alin. 1. din codulă de procedură Criminalii, declară pe acusatii de ne pasibilu de penalitate în privința acusațiunii ce i s’a adusă de ministerială publică. Articolulă 52 prevede casulă cănd voința agentului delictului nu a fostă liberă, și dice că nu se va socoti nici crimă nici delict căndă aca satură va fi fost» în stare de smintire a minții în vremea silvărșirei faptei sau căndă va fi fostă silită de o putere la care n’a putut ă resista“. In aceste dupe cașuri nu se póte imputa agentului delictului că ar fi fi avută voința de a comite delictul; în casulă d’ăntăiu voința lipsesce, în casulă de ală doilea această voință a fostă violată, constrînsă; astfel este voința omului în cașurile de legitimă defensă. Curtea Criminală după ce declară faptulă d - lui Rosetti de reprosibilă, prin alu 4-lea alăseă considerant admite existența provocațîunii și fondînduse pe acestă circumstanță declară pe acusată în virtutea Art. 52 de nepasibilu de penalitate și îl apară în virtutea art. 213 din Codul de procedură criminală care prescrie a se apăra acasa turu că noia faptula ce i se impută nu este prevezută și reprimată de legea penală. Nu ne putemă opri de a vedea aci o adeverată confusiune făcută între Provocațiune, legitimă defensă și nu existența delictului. Provocațiunea are locu căndă delictul» nu s’ar fi comisă daca nu s’ară fi făcut ună ce, cea motivată comiterea lui. Provocațiunea nu face se dispară culpabilitatea. In casă de provocațiune delicventulă a avută intențiunea de a face reală sub impursul unei rele pasiuni ce legea nu desvinovățesco de cătă numai încasurile prevăzute și specificate prin disposițiuni expresse și excepționale. Ceea ce împinge pe om la comiterea delictului în casă de provocațiune este un spiritu de pasiune, de resbunare. Legitima defensă este exersiciilă unui dreptă. Ceea ce împinge pe omu la acestă acta este unu spiritu de fermitate și de justiție desbrăcată de orice pasiune rea. Neexistența delictului are locă căndă faptulă ce s’a comisă nu este prevădută și reprimată prin legea penală fiindă că le^iuitorulu nu J’acreduță vetemătoră societății, Articolul 4 din Codulă Penal egice „Nici o abatere, nici nă vină, nici ,,nă crimă, nu vor fi supuse „la pedepse care nu vor fi fi „fostă hotărîte de legem„naintea sevîrșirei lor”. Art 213 din Codulă de procedură criminală citată mai sus, are în vedere punerea în aplicație a disposițiiloră articolulă 4, din codulă penale. Curtea apreciindu că faptul d-lui Rosetti con