Romanulu, mai 1864 (Anul 8)

1864-05-26

ANI LU ALU OPTULEA. VCKESCE Și VEI PUT.t. Capii. — Di sir. Pe ani — — lei 128 — 152. Pe ț'doe luni — „ 64 — 76. Pe trei luni — „ 32 — 38. Pe aă lună — „ 11 — — Unu esemplam 24. par. Pentru Paris pe trimestru fr. 20 — P­­entru Austria „ fior. 10 v. a A­P­MIN­IST­RA­Ț­IU­NEA, PASAGWLO ROMANU No. 48. Gerante respunsetcriü ANGHELU IONESCU. Re­d­acțiunea, Strada Fortunei (Cairnata) No. 15.— Artblele trimise și nepublicate se vor fi arde. MARȚI, 26 MAIU 1864 L­UMINEZA-TE ȘI VEI VI. Abonamentul, în Bucuresci, Pasagi­­li o mână No. 48.— în districte la Co­responding! ^iarulu! și prin Poștă. —La Paris, la 1­. Ilai l­egrain, rue de l’an­­cienne Comedie, Nr. 5. — Administra­­tor­ele ziarului 11. Gr. Serurie, ANONCIOIÎILE, urnă de 30 litere — 1 — leu. inserțiuni și reclame, linia 3 — „ REVISTA POLITICĂ. IHICIRESCISA In acestă limpa de ascultare, de repaos, și prin urmare de cugetare, în care ne aflămă d’uă cam dată , se ne fi’ er­­tatu se’ncepemu revista nóstra prin a recomanda tutorii cititor­iiori Romanu­lui, fără osebire de condițiune, de pro­fesiune, de educațiune și de opiniune,a ceti scrierea ce începurămu ’ rĭ a publica, suptă titlului,­tristit în America. Ii rugăm se ne­cruză pe parolă, și se citască trei, patru capitol!, ș’apoi d’aci ’na­­inte nu-i maî rugămu, căci suntemă încredințați nu numai că le voru citi tóte cu cea mai mare plăcere, și că vor fi ascepta cu nerăbdare pe cele d’a doua­ z­i, daru ăncă că toți voru culege din ele cele mai mari și mai folosi­­torie învățăminte și pentru dânșii și pentru interesele generale. Acastă scriere, pe lângă stiluri cele mai plăcută și cele mai atrăgă­torii­, întrunesce tablourile cele mai viui și cele mai adeverate a­le divei lumi, Europa și America. Se póte a­­semena citi, cu întrerupere, căci de­și totă scrierea este ună trupă întregă. Inso fră care Capitolu vorbesce despre ună singură subiectu. Trebue se c ci­­tască toți, căci, de­și noi nu oferimu aci de cătă uă traducere, nu se póte înse d’uâ­camdată se se citască în o­­riginale fiindă-că librăriele nóstre n’au a­­dusu-o ăncă; trebue s’o citască toți, căci nu este ună singură subiectu, unulă singură, din cele ce pot ă interesa, și fórte multă și pe individă, și familia, și societatea, ce póte interesa și pe ună june, și pe ună bărbată, și pe uă femeie, și uă familie, și societatea, de­­pre care se nu vorbască acastă scriere și se nu dea, celui care o citesce, pe lângă uă mare plăcere ș’uă mulțime de cunoscințe, din care póte culege uă mulțime de învățăminte; trebue s’o ci­tescă, căci s’a tradusă îndată în tóte limbele și ’n doue luni s’aă făcută nu­­mai în Paris țină­ spre­ dece edițiuni; trebue s’o citescă, în sfirșită, căci cumă diserămu, mai nu se póte găsi încă în Bucuresci în limba francesă, (nu surită de cătă vre doue esemplare) și d’aceia ne silimă se oferimu uă traducere care nu este, credemă, forte rea. Uă re­­com­andăm­ă dară din nou, vă reco­­mandămă cu mare stăruință și și cum­­fundă că toți ne voru mulțămi d’acastă r­ecomendare, mergemă nainte. Nici unu decretă până în a­­cestu minutu despre noua organi­­sare, despre noue creațiune nu ne a adusă încă Monitoriulu, în adeverii, și de ne-ar fi adusă, n’am fi putută ana­­lisa, desbate legea cea nouă, dară to­­tu­și am fi putută s'o anunțțămă, însă ne lipsesce ș’acostă materia, și prin ur­mare, afară din suprimarea diariului Nichipercea n’avemă nici uă altă scrie se facemu cunoscută publicului de cată că de la 3 Maiu și păn’ acumu di­a — riulă Romănulu a fostă, cu uă mare so­lemnitate, și ’n mijiloculu negreșită a ținui publică numerósă și liberă, arsă în piețele orașieloru Buscă și Ploești. Nimică nu se face, și mai cu su­­mă nimică din ce se face nu isbutes­­ce, dacă cea­a ce se face nu are cu­­vântulă cea d’a se face. I>iabiulă Romănulă dară, de vre­me ce a fostă arsă, și arsă negreșită d’ună numeră însemnată de cetățiani, și în două orașie luminate, cumă suntă Ploieștii și Buscă, de figură că cei cari le au arsă, în deplină cunoșcință de lucru și în întrâga loră libertate, au avută cuvântă d’alu arde. Noi în­să nu ne plîngemă nici intr’ună modă d’acestu faptă, și acă pentru ce . Amu fostă, suntemă și vomă fi pentru domnirea asolu­tă a libertății. Totă ce se face, prin asoluta liber­tate, trebue se fie dreptu, și dacă nu este dreptu, libertatea, și numai liber­tatea póte îndrepta acea greșială. Da­că daru ómenii cugetândă, desbătându și lucrându în deplină libertate au gă­sită că diab­ulu­i o m­ăn­u­ț­ă meritase a fi arsă, pentru rătăcirile, pentru păcatele lui, și dacă, în mijloculu acestei fru­­m­óse, bine făcătorie și sfânte libertăți nu s’a găsită nimine, in desbaterea prealabilă, ce s’a făcută negreșită, mai nainte d’a se osândi fóia la ardere și d’a se esecuta sentința, nu s’a găsită * dh­emă nimine care se ia cuvântul, si­­ s’o apore, apoi este mai sigură, dupe noi, că fóia a meritată osânda de mór­ie ce i s’a dată și esecutarea ce i s’a făcută. Și căndă desbaterea este liberă și osânda meritată, cumă óre se ne plîngemâ noi ? Ară fi trebuită în adevăru se no și recunoscerau greșialele, se le martu­­rizaă și prin căință și cu timpul ă se merită mă pate ertaren. Inse, mărturism că flacăra n’a fostă încă destulă de vie pentru noi spre a ne lumina. O respectămu, precumu respectămu ori ce faptă ce se face prin voința publică, dupe uă desbatere liberă în totă deplini­­tatea iei; înse, n’avemu credința diari­ului Dîmbovița, (edițiunea 1864) și nu tricemu ca dânsa: „mai bine voiă a me retăci împreună cu t0tă națiunea de cătă a lua calea dreptă ș’a nu me alia cu națiunea.“ In ori ce cestiune națiunea se va manifesta, dacă acea manifestare se va face dupe desbateri prealabile și nn deplină libertate, atunci noi ne su­­punemu; înse chiaru atunci nu abdi­­căm­ă credințele nóstre și tricemu a­­cumu, cea’a ce diserămu totu dauna, și chiară în No. nostru de la 27 A­­priliă 1864, că nici prigonirile, nici temnițile, nici lovirea cu petre, și prin urmare nici arderea prin focă, nu ne va face se abdicămă credințele nóstre, nici se sacrificămu libertatea. Dacă ar­derile ce s’aă făcură și se voră mai *» face diariului Romănulu, s’au făcută în deplină libertate, respectămu p’așei ce tîihfăni liberi, vi se remănemu statorici în credințele nóstre și n’avemu a mai dice de cătă: „Facă cerulă ca cu ar­derea diariului Romănulă și chiară cu arderea re­daptoriloru sei se se anlă abusurile, unicitățile, despotismulu și se domnască libertatea și dreptatea pe pământul­ României. Ș’atunci, dară nu­mai atunci ne vomă înclina și noi, căci noi am­ă­ ne cătu voră voi, nu ne vom înclina în viitoră ca și ’n trecută la om­ent, ci numai la principie, și numai la libertate. CE AMU VOITU ȘI CE VOI MII Căndă noi, cești mai puțină na­­intați în vârstă, deschiserămă ochii, so­réle civilisațiunii moderne se rădicase destulă de sosa și rudele lui pătrunse­seră până în România; puturămu darű vedea mai limpede și mai departe de cătă ce ved­userâ părinții nostrii. Unii­ dintre noi puturămu a ne duce chiaru în vatra luminelor a ceiora noui, cari suntu menite se transforme facia la­mei. Spectaclulü ce ni se înfățișă era sublima; istoria omenirii până aci nuri putea opune nimicu ; nisce națiuni cu uă individualitate, cu o personalitate care lăsase indaratu pe poporulu rege, pe poporule Romanu, cu uă energia de acțiune, cu uă seconditate în creațiu­­nea lor, și cu unu spiritu de inicia­­țiune ce nici macaru nu—Iu bănuiau cei vechi. Cea­a insă ce ne minuna și mai multu era libertatea, indepen­­dința fie­cărui omu, fără escepțiune de clasă și de profesiune, într’aceste so­cietăți compacte și puterice, căci ci­ne nu scie că în vechime era o cre­dință că Statulu nu póte deveni pu­teri c și de cătu cu sacrificiul­ indepen­­dinței cetățenului. La unu asemenea spectaclu, care este Romănulu ce nu s’a simțită umilitu, nu numai întren­­sulu, daru în națiunea lui întregă? Toți daru ne’nterseramu cugetările nóstre către România și, cu anima strînsâ de durere, căutarămu căușele cari ne ținu într’uă stare atătu de degrădătorie, toți ne diserămu. Ce felu­l Dumnezeu a fostu mai puținil darnicii pentru noi? facultățile nóstre intelectuale și morale sunt c­ele mai slabe de câtu ale celorú­leste națiuni europeane? Daru, streinulu însuși mărturesce că la umbra satelor și căciulii țurcănești schin­­teiază mai multă inteligință de cătu din ochii țeraniloru n­ațiuniloru celora mai civilizate. Apoi, tinerii noștri nu rivaliseră ei cu Junimea Franciei în facultățile Parisului? Asemene, nu pu­­tem­ găsi că reală vine din să­racia pământului, a cărui fertilitate este tîmuită de Europa vitregă, nici din posițiunea nostră geografică, a că­­rea a însemnetate interesă tóte pute­­rile cele mari europeane. Ș’atunci cei mai ageri dintre noi, rădicară unu colțu ale mantiei României și ve<iu~ rămu unu lanțu nesfirșitu ce ținea în­cleștate tóte medularile iei: cea d’ân­­teie­zală era de­getulu țeranului și cea din urmă de­getulu Domnului. Era daru lucru firescu se ne punemu la lucru ca se sfărămămu acelu lanțu. Regulamentulu organicii era codifica­rea sclaviei României: elu supunea pe Domnu împĕratului Rusiei, Domnului pe Boiari, și boiariloru pe tóte cele­lalte clase ale societății. Arderea re­gulamentului fu cea mai vine manifes­tare a simțimentului naționalu de e­­mancipare. Ora însă a unei emanci­pări în faptu nu sunase încă; revo­­luțiunea de la 48 se găsi în neajun­­gere d’a reconstitui odificiulü­celú nou­, care trebuia s’asigure libertățile Ro­mâniei, și că nu luptă lovirile străinilor, fără se aibă macara­onerele resbelului. A­­cesta este causa că fu dată puteriiorii Oc­cidentale se ne scape de protectoratul musculeseu și se ne facă se reintrămui în autonomia nostră. Invasiunile tur­cești, muscălesci și austriace ce bîn­­tuiră Rom­ănia de la 4 p­­ en. la 5^ mai fără întrerupere, împedicaserâ des­­voltarea ideiloru ce la 48 făcuseră cea d’ănteiă esplosiune. Era daru lucru fi­­rescu ca Divanuriioru ad hoc se le lipsescă agerimea și mai cu osebire coragiulu, ca corpuri politice; ele nu locu se devie constituante, nu seiură a fi de cătu cerșiătorie. Convențiunea de la Paris em m­­cipă pe Domnii de jugulă străină, pe boiari de jugulă Domnului și până la ore­care puntă pe comercianți și me­seriași de jugulă boiarilor­. Pa­rtea ce se făcu clăcașilor d­in acestă Chartă fu numai că promisiune. Defectele Con­­vențiunii erau nenumărate; cela mai însemnată însă era că dedese prin le­gea electorală că preponderință sugru­­mătorie clasei ce domnise până aci peste cele­­­lalte clase. Dar acestă reă era mărginită, era înfrânată de chiară acestă Conversiune, care fiindu pusă suptă scutură garanției tuturoru puterii oru co­loră mari ale Europei, tăia coragiulu celui mai îndrăsneță d’a face unu pasă spre trecută, ș’a sta în locu era pes­te putință, căci Convențiunea, decă nu instituise mai nimică, dară dezemase basele societății celei vechi, ș’uă socie­tate nu póte trăi în ventú. Bacă, ce ne făcu că de la începută s’adoptămă Convențiunea și se ne punem» cu fran­chețe pe terămură ce ea ne oferea. Cursulă cveneminteloră a dove­dită drepta nóstra apreciare, caimă­­cămia de trei din Bucureșt i, cu mi­­nisteriul ă seă, era compusă de totă ce partita trecutului avea mai iscusite, mai intelingite, mai cu cunoscință, mai tare, mai ageră și mai îndresneță..Ma­joritatea Camerei ce veni ca se dis­­pue de destinele României da dincolo de Milcovă, era una batalionă com­­pactă ală pretendintelui la Domnie ce dase probele cele mai vi de simți­­mintele sale aristocratice; de ce dară, puterea esecutivă cu cea legislativă, nu pășiră spre a reconstitui trecutulu­i pen­tru că in facia iei se afla minoritatea Camerei cu mai totă națiunea, și pen­tru că pe drapelulu­i ei era scrise cele patru ponturi votate de Divanulă ad­­hocă; ea se reușea o dlară partita cea vechie trebuia mai ăntâiu­ită luptă ale cărei­ a­g­anțe înse­araă se sfișie și Con­vențiunea; și acumu intervențiunea nu era se fie numai luptă drapelulu a­­solutismului, ci șî suplă ală libertății. Totă sfișierea Convențiunea și inter­vențiunea străină opri și pe partita li­berală d’a realisa printr’uă revoluția— ne programa de la 57. Amândoue partitele fură nevoite a ajunge la una compromisă și făcură una pasă îna­inte, care, de­și mică, deschidea însă drumulu viitoriului. Acesta pasă fu u­­niunea personală a Principatelor­. De­și alegerea unui singur Coranú pe­ste amândoue Principatele nu era poprită espresu iu Convențiune, totă vise este de netăgăduită că mergea mai depar­te de cătu ce era stipulată într’acesta pactă Europeană. Unanima înse, li­bera și puterica manifestare a națiu­nii în acestă ocasiune, încredință pe Europa întregă că unirea este uă tre­buință simțită și voită de tóte inimile și de tóte interesele, fără osebire, și astăfelă puterile garanți îi dete sanc­țiunea, fără ca vre­una se opue ve­riile seu. Ună asemene triumfă ne în­tări­mn credința că cu consîmțimântulă națiunii întregi nu numai c’o se pu­­temă realisa principiile bine­făcătorie din Convențiune, dară c’o se le pu­te­mă chiară întinde mai departe de marginile însemnate de Convențiune, fără ca cu acesta se perdeau bene­­ficiulu neutralității teritoriului Română, garantată de cele șapte mari puteri subscriitorie tratatului de la Paris. In facța unei asemene situațiuni, și prini două asemene credință, ascep­­tamă ca lupta partiteloră se-și schim­be caracterială, ca atacurile se facă locu disensiunii, și partitele se caute a se convinge eră nu a se birui. A­­cestă transformare vu se nu se putea face îndată, suvenirile trecutului i­ra ă încă prea viui, și este scrtită că nu­mai fapte mari puteau se le ștergă. Luptele fuseseră prea invierșionate pen­tru ca se se fi putută potoli îndată, loviturile prea tari pentru ca se se fi putută uita în pripă, și raneie atetă de adânci în cătă numai timpul ă le putea vindeca. Dară, numai timpulă, acestă mare Domnitoră alu tutorii lu­­crăriloră nóstre, putea se încoroneze dorințele nóstre, ostenelele nóstre. O se mi se țlică póte, și cu drepții cu­ventű, că cinci ani și jumetate au fostă destulă timpă ca­re se potoles­­că spiritile și se dămu­ră organisare terei, mai cu sdmă căndă împrejură­rile d’afară nu o iertă a sta în slă­biciunea desorganisațiunii de astăzi. 51 APsim ti fVwfifi ci­nAni­inivn pri­n n­o­t h­ît • — ««un. M­yI Gviiriu^uiou un obia j care au fostu înse căușele care a fă­cută ca acestă timpă preciosă se nu fie d’ajunsă? Nici cadrul­ acestoră article, nici împrejurările, nu ne iertă a­­e mai repeți; ele suntă viui în me­moria tutore acelora ce nu suntă or­biți de pasiuni sau de interese. Dară ori­câtă de iscusită și de ne­obosită a fostă fatalitatea ce împedica crea­­țiunea și desvoltarea instituțiuneloru nouí, sperancțele nóstre totu n’au fostă nimicite. Urmele trecutului se ștergeau una câte una, și instituțiunile cele nouă se rădicau în loculu celoru vechi; aLcesta nu cu sila, ci cu consimți­­mintalu unanimității națiunii, și cee­a ce era mai frumosă este că nașii a­­cestoru instituțiuni, acestoră reforme, erau acumu chiară acei cari prin po­­sițiunile lor­ sociale ar fi putută fi bănuiți că suntu adversarii reformelor”. N’amă luată astăzi condeiulu ca se spui cari suntă reformele și insti­­tuțiunile ce amu voită și voimă pen­tru­­ era nóstre, și s’aretă că te­amu dobîndită dintrénsele pană la 5 Maiu, singurulu punză despre care voiescu a me rosti în aceste article, este nu­mai cea-a ce privesce proprietatea, și d’acee­ a, cea-a ce scii acumu nu este de cătu urm­area epistolelor­ mele către d. Cogâlnicianu, care și ele n’au fostă de c­ătă completar­ea unui șiră amu publicatu despre de article ce proiectele de lege in privința emancipării clăcașilor”. Ion Brătianu. ÎMPROPRIETĂRIREA PRIN URAS Esecutarea uriașului pentru eman­­manciparea țeraniloru în Polonia a pro­vocată mari lupte chiare între bărbații guvernului rusesc­ la Warszawa. Co­­m­itatulu, numiții spre regularea aces­tei cestiuni, suplă președința consilie­rului de stată rusescă, Miliutin, a pro­dusă un încurcătură atătă de mare, in cătu guvernatorulu, Cornițele Berg, ge­neralul­ Trepol» și alții, însărcinați cu guvernarea, se îndcuiescu, dacă va fi cu putință a aplica acestă uriașă. Co­­mitatul­ și președintele sef, domnu Miliutin, au­mas ureată pretențiunile e­­xagerate ale țeraniloru, astăfelă că a­­cumu guvernulu se vede silitu a în­trebuința miij­lace de siluire spre a mărgini abusurile țeranilor­ și a’i con­­strînge a relua lucrările câmpului ce în multe locuri au încetată cu totulă, căci emancipații s’aă dedată la­să via­ța desfrânată, petrecêndö tótu ifioa Ja cârciumă și în trăndăviă. Arau osteni pe cititorii nostril d­aca amu intra în amănunte și a mă descrie relele suptă cari sufere rigaturi. In sînulu guver­nului domn­ see­nă desăvârșită desor­­ganisare, tóte autoritățile civile suntă condamnate la neactivitate, șî autori­tățile militare nu mai sciu ce se facă ca se puie celu pucinu uă aparință de ordină, între țăranii instigați de o­­fițeri ruși, domnescö patimile cele mai sălbatice, și cea mai mare dificultate a regularei împroprietărirei este aceia ca cultivatorii pământului n’au nici uă ideie limpede despre scopulu legei și pretindă mai multă pământii de casă cuprinde totă teritoriulă­rigatului.

Next