Romanulu, mai 1864 (Anul 8)
1864-05-26
ANI LU ALU OPTULEA. VCKESCE Și VEI PUT.t. Capii. — Di sir. Pe ani — — lei 128 — 152. Pe ț'doe luni — „ 64 — 76. Pe trei luni — „ 32 — 38. Pe aă lună — „ 11 — — Unu esemplam 24. par. Pentru Paris pe trimestru fr. 20 — Pentru Austria „ fior. 10 v. a APMINISTRAȚIUNEA, PASAGWLO ROMANU No. 48. Gerante respunsetcriü ANGHELU IONESCU. Redacțiunea, Strada Fortunei (Cairnata) No. 15.— Artblele trimise și nepublicate se vor fi arde. MARȚI, 26 MAIU 1864 LUMINEZA-TE ȘI VEI VI. Abonamentul, în Bucuresci, Pasagili o mână No. 48.— în districte la Coresponding! ^iarulu! și prin Poștă. —La Paris, la 1. Ilai legrain, rue de l’ancienne Comedie, Nr. 5. — Administratorele ziarului 11. Gr. Serurie, ANONCIOIÎILE, urnă de 30 litere — 1 — leu. inserțiuni și reclame, linia 3 — „ REVISTA POLITICĂ. IHICIRESCISA In acestă limpa de ascultare, de repaos, și prin urmare de cugetare, în care ne aflămă d’uă cam dată , se ne fi’ ertatu se’ncepemu revista nóstra prin a recomanda tutorii cititoriiori Romanului, fără osebire de condițiune, de profesiune, de educațiune și de opiniune,a ceti scrierea ce începurămu ’ rĭ a publica, suptă titlului,tristit în America. Ii rugăm se necruză pe parolă, și se citască trei, patru capitol!, ș’apoi d’aci ’nainte nu-i maî rugămu, căci suntemă încredințați nu numai că le voru citi tóte cu cea mai mare plăcere, și că vor fi ascepta cu nerăbdare pe cele d’a doua zi, daru ăncă că toți voru culege din ele cele mai mari și mai folositorie învățăminte și pentru dânșii și pentru interesele generale. Acastă scriere, pe lângă stiluri cele mai plăcută și cele mai atrăgătorii, întrunesce tablourile cele mai viui și cele mai adeverate ale divei lumi, Europa și America. Se póte asemena citi, cu întrerupere, căci deși totă scrierea este ună trupă întregă. Inso fră care Capitolu vorbesce despre ună singură subiectu. Trebue se c citască toți, căci, deși noi nu oferimu aci de cătă uă traducere, nu se póte înse d’uâcamdată se se citască în originale fiindă-că librăriele nóstre n’au adusu-o ăncă; trebue s’o citască toți, căci nu este ună singură subiectu, unulă singură, din cele ce pot ă interesa, și fórte multă și pe individă, și familia, și societatea, ce póte interesa și pe ună june, și pe ună bărbată, și pe uă femeie, și uă familie, și societatea, depre care se nu vorbască acastă scriere și se nu dea, celui care o citesce, pe lângă uă mare plăcere ș’uă mulțime de cunoscințe, din care póte culege uă mulțime de învățăminte; trebue s’o citescă, căci s’a tradusă îndată în tóte limbele și ’n doue luni s’aă făcută numai în Paris țină spre dece edițiuni; trebue s’o citescă, în sfirșită, căci cumă diserămu, mai nu se póte găsi încă în Bucuresci în limba francesă, (nu surită de cătă vre doue esemplare) și d’aceia ne silimă se oferimu uă traducere care nu este, credemă, forte rea. Uă recomandămă dară din nou, vă recomandămă cu mare stăruință și și cumfundă că toți ne voru mulțămi d’acastă recomendare, mergemă nainte. Nici unu decretă până în acestu minutu despre noua organisare, despre noue creațiune nu ne a adusă încă Monitoriulu, în adeverii, și de ne-ar fi adusă, n’am fi putută analisa, desbate legea cea nouă, dară totuși am fi putută s'o anunțțămă, însă ne lipsesce ș’acostă materia, și prin urmare, afară din suprimarea diariului Nichipercea n’avemă nici uă altă scrie se facemu cunoscută publicului de cată că de la 3 Maiu și păn’ acumu dia — riulă Romănulu a fostă, cu uă mare solemnitate, și ’n mijiloculu negreșită a ținui publică numerósă și liberă, arsă în piețele orașieloru Buscă și Ploești. Nimică nu se face, și mai cu sumă nimică din ce se face nu isbutesce, dacă ceaa ce se face nu are cuvântulă cea d’a se face. I>iabiulă Romănulă dară, de vreme ce a fostă arsă, și arsă negreșită d’ună numeră însemnată de cetățiani, și în două orașie luminate, cumă suntă Ploieștii și Buscă, de figură că cei cari le au arsă, în deplină cunoșcință de lucru și în întrâga loră libertate, au avută cuvântă d’alu arde. Noi însă nu ne plîngemă nici intr’ună modă d’acestu faptă, și acă pentru ce . Amu fostă, suntemă și vomă fi pentru domnirea asolută a libertății. Totă ce se face, prin asoluta libertate, trebue se fie dreptu, și dacă nu este dreptu, libertatea, și numai libertatea póte îndrepta acea greșială. Dacă daru ómenii cugetândă, desbătându și lucrându în deplină libertate au găsită că diabului o mănuță meritase a fi arsă, pentru rătăcirile, pentru păcatele lui, și dacă, în mijloculu acestei frumóse, bine făcătorie și sfânte libertăți nu s’a găsită nimine, in desbaterea prealabilă, ce s’a făcută negreșită, mai nainte d’a se osândi fóia la ardere și d’a se esecuta sentința, nu s’a găsită * dhemă nimine care se ia cuvântul, si s’o apore, apoi este mai sigură, dupe noi, că fóia a meritată osânda de mórie ce i s’a dată și esecutarea ce i s’a făcută. Și căndă desbaterea este liberă și osânda meritată, cumă óre se ne plîngemâ noi ? Ară fi trebuită în adevăru se no și recunoscerau greșialele, se le marturizaă și prin căință și cu timpul ă se merită mă pate ertaren. Inse, mărturism că flacăra n’a fostă încă destulă de vie pentru noi spre a ne lumina. O respectămu, precumu respectămu ori ce faptă ce se face prin voința publică, dupe uă desbatere liberă în totă deplinitatea iei; înse, n’avemu credința diariului Dîmbovița, (edițiunea 1864) și nu tricemu ca dânsa: „mai bine voiă a me retăci împreună cu t0tă națiunea de cătă a lua calea dreptă ș’a nu me alia cu națiunea.“ In ori ce cestiune națiunea se va manifesta, dacă acea manifestare se va face dupe desbateri prealabile și nn deplină libertate, atunci noi ne supunemu; înse chiaru atunci nu abdicămă credințele nóstre și tricemu acumu, cea’a ce diserămu totu dauna, și chiară în No. nostru de la 27 Apriliă 1864, că nici prigonirile, nici temnițile, nici lovirea cu petre, și prin urmare nici arderea prin focă, nu ne va face se abdicămă credințele nóstre, nici se sacrificămu libertatea. Dacă arderile ce s’aă făcură și se voră mai *» face diariului Romănulu, s’au făcută în deplină libertate, respectămu p’așei ce tîihfăni liberi, vi se remănemu statorici în credințele nóstre și n’avemu a mai dice de cătă: „Facă cerulă ca cu arderea diariului Romănulă și chiară cu arderea redaptoriloru sei se se anlă abusurile, unicitățile, despotismulu și se domnască libertatea și dreptatea pe pământul României. Ș’atunci, dară numai atunci ne vomă înclina și noi, căci noi amă ne cătu voră voi, nu ne vom înclina în viitoră ca și ’n trecută la oment, ci numai la principie, și numai la libertate. CE AMU VOITU ȘI CE VOI MII Căndă noi, cești mai puțină naintați în vârstă, deschiserămă ochii, soréle civilisațiunii moderne se rădicase destulă de sosa și rudele lui pătrunseseră până în România; puturămu darű vedea mai limpede și mai departe de cătă ce veduserâ părinții nostrii. Unii dintre noi puturămu a ne duce chiaru în vatra luminelor a ceiora noui, cari suntu menite se transforme facia lamei. Spectaclulü ce ni se înfățișă era sublima; istoria omenirii până aci nuri putea opune nimicu ; nisce națiuni cu uă individualitate, cu o personalitate care lăsase indaratu pe poporulu rege, pe poporule Romanu, cu uă energia de acțiune, cu uă seconditate în creațiunea lor, și cu unu spiritu de iniciațiune ce nici macaru nu—Iu bănuiau cei vechi. Ceaa insă ce ne minuna și mai multu era libertatea, independința fiecărui omu, fără escepțiune de clasă și de profesiune, într’aceste societăți compacte și puterice, căci cine nu scie că în vechime era o credință că Statulu nu póte deveni puteri c și de cătu cu sacrificiul independinței cetățenului. La unu asemenea spectaclu, care este Romănulu ce nu s’a simțită umilitu, nu numai întrensulu, daru în națiunea lui întregă? Toți daru ne’nterseramu cugetările nóstre către România și, cu anima strînsâ de durere, căutarămu căușele cari ne ținu într’uă stare atătu de degrădătorie, toți ne diserămu. Ce felul Dumnezeu a fostu mai puținil darnicii pentru noi? facultățile nóstre intelectuale și morale sunt cele mai slabe de câtu ale celorúleste națiuni europeane? Daru, streinulu însuși mărturesce că la umbra satelor și căciulii țurcănești schinteiază mai multă inteligință de cătu din ochii țeraniloru națiuniloru celora mai civilizate. Apoi, tinerii noștri nu rivaliseră ei cu Junimea Franciei în facultățile Parisului? Asemene, nu putem găsi că reală vine din săracia pământului, a cărui fertilitate este tîmuită de Europa vitregă, nici din posițiunea nostră geografică, a cărea a însemnetate interesă tóte puterile cele mari europeane. Ș’atunci cei mai ageri dintre noi, rădicară unu colțu ale mantiei României și ve<iu~ rămu unu lanțu nesfirșitu ce ținea încleștate tóte medularile iei: cea d’ânteiezală era degetulu țeranului și cea din urmă degetulu Domnului. Era daru lucru firescu se ne punemu la lucru ca se sfărămămu acelu lanțu. Regulamentulu organicii era codificarea sclaviei României: elu supunea pe Domnu împĕratului Rusiei, Domnului pe Boiari, și boiariloru pe tóte celelalte clase ale societății. Arderea regulamentului fu cea mai vine manifestare a simțimentului naționalu de emancipare. Ora însă a unei emancipări în faptu nu sunase încă; revoluțiunea de la 48 se găsi în neajungere d’a reconstitui odificiulücelú nou, care trebuia s’asigure libertățile României, și că nu luptă lovirile străinilor, fără se aibă macaraonerele resbelului. Acesta este causa că fu dată puteriiorii Occidentale se ne scape de protectoratul musculeseu și se ne facă se reintrămui în autonomia nostră. Invasiunile turcești, muscălesci și austriace ce bîntuiră Romănia de la 4 p en. la 5^ mai fără întrerupere, împedicaserâ desvoltarea ideiloru ce la 48 făcuseră cea d’ănteiă esplosiune. Era daru lucru firescu ca Divanuriioru ad hoc se le lipsescă agerimea și mai cu osebire coragiulu, ca corpuri politice; ele nu locu se devie constituante, nu seiură a fi de cătu cerșiătorie. Convențiunea de la Paris em mcipă pe Domnii de jugulă străină, pe boiari de jugulă Domnului și până la orecare puntă pe comercianți și meseriași de jugulă boiarilor. Partea ce se făcu clăcașilor din acestă Chartă fu numai că promisiune. Defectele Convențiunii erau nenumărate; cela mai însemnată însă era că dedese prin legea electorală că preponderință sugrumătorie clasei ce domnise până aci peste celelalte clase. Dar acestă reă era mărginită, era înfrânată de chiară acestă Conversiune, care fiindu pusă suptă scutură garanției tuturoru puterii oru coloră mari ale Europei, tăia coragiulu celui mai îndrăsneță d’a face unu pasă spre trecută, ș’a sta în locu era peste putință, căci Convențiunea, decă nu instituise mai nimică, dară dezemase basele societății celei vechi, ș’uă societate nu póte trăi în ventú. Bacă, ce ne făcu că de la începută s’adoptămă Convențiunea și se ne punem» cu franchețe pe terămură ce ea ne oferea. Cursulă cveneminteloră a dovedită drepta nóstra apreciare, caimăcămia de trei din Bucureșt i, cu ministeriul ă seă, era compusă de totă ce partita trecutului avea mai iscusite, mai intelingite, mai cu cunoscință, mai tare, mai ageră și mai îndresneță..Majoritatea Camerei ce veni ca se dispue de destinele României da dincolo de Milcovă, era una batalionă compactă ală pretendintelui la Domnie ce dase probele cele mai vi de simțimintele sale aristocratice; de ce dară, puterea esecutivă cu cea legislativă, nu pășiră spre a reconstitui trecutului pentru că in facia iei se afla minoritatea Camerei cu mai totă națiunea, și pentru că pe drapelului ei era scrise cele patru ponturi votate de Divanulă adhocă; ea se reușea o dlară partita cea vechie trebuia mai ăntâiuită luptă ale cărei aganțe însearaă se sfișie și Convențiunea; și acumu intervențiunea nu era se fie numai luptă drapelulu asolutismului, ci șî suplă ală libertății. Totă sfișierea Convențiunea și intervențiunea străină opri și pe partita liberală d’a realisa printr’uă revoluția— ne programa de la 57. Amândoue partitele fură nevoite a ajunge la una compromisă și făcură una pasă înainte, care, deși mică, deschidea însă drumulu viitoriului. Acesta pasă fu uniunea personală a Principatelor. Deși alegerea unui singur Coranú peste amândoue Principatele nu era poprită espresu iu Convențiune, totă vise este de netăgăduită că mergea mai departe de cătu ce era stipulată într’acesta pactă Europeană. Unanima înse, libera și puterica manifestare a națiunii în acestă ocasiune, încredință pe Europa întregă că unirea este uă trebuință simțită și voită de tóte inimile și de tóte interesele, fără osebire, și astăfelă puterile garanți îi dete sancțiunea, fără ca vreuna se opue veriile seu. Ună asemene triumfă ne întărimn credința că cu consîmțimântulă națiunii întregi nu numai c’o se putemă realisa principiile binefăcătorie din Convențiune, dară c’o se le putemă chiară întinde mai departe de marginile însemnate de Convențiune, fără ca cu acesta se perdeau beneficiulu neutralității teritoriului Română, garantată de cele șapte mari puteri subscriitorie tratatului de la Paris. In facța unei asemene situațiuni, și prini două asemene credință, asceptamă ca lupta partiteloră se-și schimbe caracterială, ca atacurile se facă locu disensiunii, și partitele se caute a se convinge eră nu a se birui. Acestă transformare vu se nu se putea face îndată, suvenirile trecutului ira ă încă prea viui, și este scrtită că numai fapte mari puteau se le ștergă. Luptele fuseseră prea invierșionate pentru ca se se fi putută potoli îndată, loviturile prea tari pentru ca se se fi putută uita în pripă, și raneie atetă de adânci în cătă numai timpul ă le putea vindeca. Dară, numai timpulă, acestă mare Domnitoră alu tutorii lucrăriloră nóstre, putea se încoroneze dorințele nóstre, ostenelele nóstre. O se mi se țlică póte, și cu drepții cuventű, că cinci ani și jumetate au fostă destulă timpă care se potolescă spiritile și se dămură organisare terei, mai cu sdmă căndă împrejurările d’afară nu o iertă a sta în slăbiciunea desorganisațiunii de astăzi. 51 APsim ti fVwfifi cinAniinivn prin not hît • — ««un. MyI Gviiriu^uiou un obia j care au fostu înse căușele care a făcută ca acestă timpă preciosă se nu fie d’ajunsă? Nici cadrul acestoră article, nici împrejurările, nu ne iertă ae mai repeți; ele suntă viui în memoria tutore acelora ce nu suntă orbiți de pasiuni sau de interese. Dară oricâtă de iscusită și de neobosită a fostă fatalitatea ce împedica creațiunea și desvoltarea instituțiuneloru nouí, sperancțele nóstre totu n’au fostă nimicite. Urmele trecutului se ștergeau una câte una, și instituțiunile cele nouă se rădicau în loculu celoru vechi; aLcesta nu cu sila, ci cu consimțimintalu unanimității națiunii, și ceea ce era mai frumosă este că nașii acestoru instituțiuni, acestoră reforme, erau acumu chiară acei cari prin posițiunile lor sociale ar fi putută fi bănuiți că suntu adversarii reformelor”. N’amă luată astăzi condeiulu ca se spui cari suntă reformele și instituțiunile ce amu voită și voimă pentru era nóstre, și s’aretă că teamu dobîndită dintrénsele pană la 5 Maiu, singurulu punză despre care voiescu a me rosti în aceste article, este numai cea-a ce privesce proprietatea, și d’acee a, cea-a ce scii acumu nu este de cătu urmarea epistolelor mele către d. Cogâlnicianu, care și ele n’au fostă de cătă completarea unui șiră amu publicatu despre de article ce proiectele de lege in privința emancipării clăcașilor”. Ion Brătianu. ÎMPROPRIETĂRIREA PRIN URAS Esecutarea uriașului pentru emanmanciparea țeraniloru în Polonia a provocată mari lupte chiare între bărbații guvernului rusesc la Warszawa. Comitatulu, numiții spre regularea acestei cestiuni, suplă președința consilierului de stată rusescă, Miliutin, a produsă un încurcătură atătă de mare, in cătu guvernatorulu, Cornițele Berg, generalul Trepol» și alții, însărcinați cu guvernarea, se îndcuiescu, dacă va fi cu putință a aplica acestă uriașă. Comitatul și președintele sef, domnu Miliutin, aumas ureată pretențiunile exagerate ale țeraniloru, astăfelă că acumu guvernulu se vede silitu a întrebuința miijlace de siluire spre a mărgini abusurile țeranilor și a’i constrînge a relua lucrările câmpului ce în multe locuri au încetată cu totulă, căci emancipații s’aă dedată lasă viața desfrânată, petrecêndö tótu ifioa Ja cârciumă și în trăndăviă. Arau osteni pe cititorii nostril daca amu intra în amănunte și a mă descrie relele suptă cari sufere rigaturi. In sînulu guvernului domn seenă desăvârșită desorganisare, tóte autoritățile civile suntă condamnate la neactivitate, șî autoritățile militare nu mai sciu ce se facă ca se puie celu pucinu uă aparință de ordină, între țăranii instigați de ofițeri ruși, domnescö patimile cele mai sălbatice, și cea mai mare dificultate a regularei împroprietărirei este aceia ca cultivatorii pământului n’au nici uă ideie limpede despre scopulu legei și pretindă mai multă pământii de casă cuprinde totă teritoriulărigatului.