Romanulu, octombrie 1867 (Anul 11)

1867-10-23

908 ea titlu, a coprinde iron la mâs» p?‘s perelorü mari?! Are ca drepții, a spera vidța și rola istorică; are ca titlu a pretinde parte din nemurire?! ! Respundă dloru: Da! ! Numerósele nóstre organe de publicitate, cari respăndescă lumina în tote s părțile locuite de români; multele pro- f duoturĭ literarie, cele vedemü »parând rituulu după altulü în tóte ramurile sciiistelor și; institutele nóstre de cultură, i caii se rîdică superbe pe locurile mai î nainte deșierta; cele trei asociațiuni ale nóstre cu surorile sorii din România, cari purta înainte flamura civilisațiunii; < societatea literarist din Bucuresci, care după despărțire de sece întruni pentru prima oră tóte ramurile națiunii I < romane pe lângă altabiulu culture? naționaiiau nu vestescu aceste mai pui linte decâtă ori-ce cuvinte elocind, ca națiunea, care făcea se afiliără odinióru triumfătorii stîndariură de luptă la Valea-Albă și Călugareni, astă-<i se închina și ea ideieloră epocei none, și sierfesce sciințeloră I Eî d-lore duru pînă ce ajunse ideia ia triumfă, pînă ,ce se încălziră tóte inimele, și se luminară tóte mințile române de la^iele noue ale sorelui, pînă atunci val! căte piciore au sângerată de petrele căței neumblate, câte frunți n’au scăldată In valuri de sudori, și ahi căte bracie au eäijutu obosite suptă sarcina operei grele! Căci Românul«, deși tractate cu asprime de sórte, deși trebuia se vegheze vocuri întrege cu fruntea sângerândă și cu paloșială iumănă la hotarele țerei sale, ca se-și apere moșia, ca so-șî scape esistența politică națională, totuși lângă Mihail, Ștefanii și Cantemiri, și Doritei, cari prin lucrările lorii literarie întrețineau suvenire strebune și perenau noțiunea iubită. Asta e! căndănaționalitatea română părea perdută in lupte cu dușmanii, — ea renăscu în literatură ! II. Dați-voi voiă d-lorit a aruncară privire preste laturi câmpii, ce se numesc«: „Literatura Română.“ Nu mi-e scopulu a face pe acesta câmpu uă escursiune lungă, ostenitoriă; căci nu mă idrtă nici timpulă, de care dispună, nici loculu unde ie aflu. Void numai a indegeta ca prin trecutu la bărbații, cari asudară din timpii în timpii în cultivarea limbei naționali, și dintre aceștia mai vârtosu la aceia, cari esceiciză mai multu prin anteeitatea lorii, seci cari contribuiră mai multa la înflorirea literaturei, și se inălțară mai preste contimpuranil lorii, lăsându de astă dată la uă parte, sau abia amintindu pre cei-lalți, cari curseră pe aceiași cale, cu asemenea relă, darii cu mai puțîin sucesii. D-loriil anima română petrece bucurosă cu suvenirea* strămoșilor iubiți. Animele nóstre suntu romăne, și se nu iubescă ele a petrece cu memoria acelorii bravi, cari au celii mai demnii titlu lu recunoscința posterității?! Dar cine ar sei are nara istoria acelorftănime Infrunte, cari aruncate de prada flacărei nestinse, ce se rodea, în timpuri critice, cându totulil părea amorțdlâ, și-au sierfitul» și nópte, și-au sierfitii sănetatea și odihna întru cultivarea limbei, întru Învețarea și luminarea națiunii?! Deschideți-ve morminte intunecase , lăsați se esá încă uă dată la viéji acei bravi, cari ne au dată primele cărți române, cari au pusu fundamentul« la mărețul« edificiu naționale, ca se ne desfatămu în trăsurele loru nobile, ca se le scimbămă cu flori noue cununele veselite, c e se adorna frunțile mărețe. Și dacă viersu-mi debilă nu străbate în adâncimea morminteloru, nu ve fie greu, nu ve fie frică d-lor și a veni înșire cu mine, și a cănta pudnu în giumii în urnele morților«, in marele cimitiruî, unde duce cenușia răcită a ante-luptătorilor» literaturei naționali. Veniți, nu ve fie greul Acolo patra iubiții noștri. Veniți nu ve fie frică ! El dorm și somnul« eternii, nu -i vor« conturba, nu vor fi descents nici șioptele, nici suspinele nóstre. Darii ahi ce loc« e ,acesta? 1 Voiam« se ve conducă d - loru I la loculu glose ve conducu d-loru i la jocuiu glorieloră nóstre; »seeptamă se ve areta măreției« monuminte, cari le eterniseza numele, și vestescu posterității meritele lorii neuitate. *Și ata că nu dămă de câtă de nesce gire, formate din cenușia animeloru înfrânte; nu dămii de cătă de nesce crucifițe simple, cădute și ele suptă puterea nimicitóre a timpului. Nu Ye mirați! ve rogü. Chiară de pe acesta i’ cunosoemü, că suntu bravii noștri. Pe omenii mari, și destinsă pe lucrătorii literaturei, mai aceași sarie il ascuptă la tóte popórele* Unu Camoens, unu Moreau, unu Gilbert, sunt o uă îristă adeverință a cuvintelor mele. Și lucrătorii spiritului secerară și la noi mai multă miseriă, de cătă cunune. Costina mare sub paloșul«! călcâiul. Seavînă se inveninä desperata de train; șî ceialalți morți mai toțî necunoscuți!, uitați de multe ori persecutați. „Trista răsplătire celora cari sierfesoți, „Viața și odihna, ginții ce iubescăI“ Dară în lipsa monumentelor» mărețe, fiă care cruciuliță de pe mormintele loru, ne aduce aminte căte uă istoriă, fiă care gică ne vorbesc« de ghirist. III. Ci se lăsămu la uă parte lamentările sărdie, se privinau in ginjü. Eră ici mormântul» betrănului Nurula. Cine a fostu acel» Hurula ? voră , întreba mulți dintre onormei ascultători. Hurula fostă cancelariulu lui Dragoștfi, domnului Moldovei, carele a scris j!« sec. 14. I, cronica, ca se arete, evenimentele și modulă, cumu se putut ținea, și cumă se luptă țara, in contra gințiloră, cari o inundară, după ce se rupse de cătră Roma cea tare. Er a scrisă latinesce, dară cu inima, cu sentimente romane. Veni apoi Petru Clancă, secretarul« lui Ștefan celui mare, carele, cumă insamnă însuși la cölcäiului acelei cronice, a scosu acelst isvodu de pe latinja; și l’a scriptŭ cu roăna sea în tergă în Vasluiă, la 13 apr. 1494. Hurula este acela, de la care se datază literatura nóstră în înțeleșii ma j strínsu. Deju cumul veți întreba póte cu mirare și nu fără cuvântă, cumă se nu fiă cultivat« români și mai nainte literele?! Musele se nu fiă aflată óre tutore români adoratori și înainte de Hurula ?! 3 Dlori 1 ve mărturisescu, ezumu pregătită la acesta reflesiune. Da! romănii aă cultivată literele, și museie aă avută închinătorii sei pe pământuiu romănii și înainte de Hurula, însuși Hurula adeverescu in introducerea cronicei sale, că o scrise acea asta, cum o află scrisă din isile betrăne de Arbure, ducele campestru. Gregoriu Urechiă, marele cronicariu din capetulA sec. 16 scrie in precuvintarea sa la viața domniloru Moldovei, că „nu numai isvódele nóstre, ci și cărțile străine , amu cercat«, ca se putemu afla adeveruri.“ Cri isvóde, adecă isvódele nóstre rapido-romăne, scrise pe scurta, însemnau cele întâmplata de la Începută pănă la domnia lui Petru Raroșiu (1527 — 1538 și 1540—1546), și s’afl 1 stinse — zice Urechia — că de aici înainte nu au mai scrisu nraime.“ Asia dară românii au avută scrietorii sei și înainte de Huruiu, cari au scrisă unii póte latinesce ca Hurulu, éra alții romanesc ca Urechiă, însemnându faptele națiunii pentru de a le lăsa eredite posterității. Căci unde suntu eroi, unde suntü fapte eroice, — și aceste la noi nu au üpstiü, — acolo trebue se fiă și bărbați, cari se le eterniseze! Ce mirare însă, dacă nnmici’loculă luptelor« continue, românii nu putură cugeta la păstrarea acestora do*] cumente prețiose, și sstü feli căi furăr și ele victima nemicirii, ca multe alte , reminiscinție ale gloriei nóstre străbune. Chiar și operele scriitoriloru noștri din sec. 16 — 18, nu nu făcură ele necunoscute, uitate în pulberea bibliotecilor, pănă erl alația, căndă prin fatigiele și scrutările unorü bravi ai noștri deveniră eră și avere», proprietatea publică a națiunii? Lângă Hurula zace osele lui Luca Stroici, numită de comună „Lupulu“, părintelui filologiei latine romăne, cumă ’su numesce neobositului nostru Hâjdeu. Bărbații născute camă pe la 1533—4 din familia înaltă aristocratică adăpată din tinerețea isvorulu sclințelor, purtá supt șase domni al Moldovei onorificulu postă de mare logofeții. Ne-a remnsat de la dânsulu. „Orațiunea Domnului,“ (Tatălă nostru), scrisă cu litere latine și purificată de barbarism«, care o descoperi mai anu nefatigabiliila literară Hăjdeă, într’uă carte polonă, intitulată: „Corpulu legîloru polone, adunate de Stanislav Sarnicki“ in Crecovici, 1697. Făcândă adecă Luca Stroici cunoscînța cu acestu enciclopedistii polonii, și dorindu ai dauă ideiă despre originea limbei nóstre, ti împărtăși rugăciunea domnului in limba română, scrisă cu vechiele litere romane, și poresa in cuvintele cari i se par du străine, felii mai vechiu monumentru ală purismului limbei nóstre, și alu scrierii ei cu litere latine române, însemnată atătă în privința ortografie) care și-o formă elit Însuși pe basa etimologică cu adânca pătrundere in firea limbei romăne, și care petrece in deplinătatea sa multe pretinse sisteme otografice de astă jf. p. e. elit scrie: , „ceriu, se fie voia ta etc.,“ cătu și In , privința stilului, căci aflamu In dînsuși In dinsulu mai ăntâiu insuiuția nobile, de a șterge din limba română elementele , străine, vîrtte în ea prin usulu litur—gică alu limbei slavice. Asia citimu în , dânsulu: „pane*, ispita, mântuire etc.“ , in locu de: „pita, năpaste, isbăvesce etc.“ cuvinte, ce se află muncă în rugăciunile dominicale contimporane. I micii acostă document , ce e dreptu. Ea stă abia din căteva șire; daru așia cătă e de mică, ajunge célu puținu cu unu domnică mare , și e de ajunsă , a face numele lui Luca Stroici venerată la totu posteritatea română. Sosință acum șiro mormântulu lui Gregoriă Urochiă cronicară moldavă din capetulă sec. 16 caruia, dup’acumu eschisma despre elü Mirona Costina, singură i-o fostă milă de acea țâră , se nu semănă întru intunerecule nesciințe; și carele — după mărturisirea sea — citindu isvódeie și ele nóstre și cele străine, a aflată capulu și începătura uioșitoră, de unde au isvorîtu in țară, și s’au îmulțită , și s’au lățită „ca se nu se înece anii cel trecuți au tótá țâra, și apoi se nu se póta sei, „ce s’a lucrată.“ Cronica lui respiră din tóte șirele celu mai curată patriotism«, și zelulă celii mai înflăcărată pentru națiune. Acolo zace și marea animă a lui Mirona Costina, cronicarii din sec. 17. Ela era póte primura latinistă ale seciului seu, patriotă Sufocată, care se vedându cu durere, cuină se umpica și se storcea țara prin biruri necumpătate, adese ori strigă către domnulu Cantemirú le masă: „Mai deșii cu po„darele Măria Ta, și mai rară cu prîn„duielile (de dar“) ; că vrea se țî „da Măria Ta séma vădată , și nu-i „putea.“ Elü apucă pana, se înfrunte ocarele și basnele lui Eusistie logofetule, lui Skoeonă dascălul*), și Misailă călugarulă, scriitori contimpurani, cari denegriseră originea română. Se speria a începe ostemeni acesta dupe atătea veciii de la descalecatula dinteiu, de la Traiane, imperatură Romului, a lăsa iarăși nescrisă, cu mare ocară înfundată poporală română de la n o sumă de scriitori, — țlice — că este ănime) durerel Și elă a scrisă alia precumű s’a intamplata, gata e v ® 8 ,,scrin despre, cele ce a scrisă.“ E caracteristică, că precumQ Hurula, Urechiă, asia și Miron Costin'* și alții după ei, acentueza cu totü dinadinsulü nopurile lor, descendința nóstra latină. Pare că ar fi simpluu, că va veni timpul«, căndă va fi vr’una adeverit iserică atacată cu mai multă amăriciune, de câtG chiară acesta ». Atunci nepoții se pot« provoca la consciința părinților», cari le-au permisă. „Caută„te dar acum cititorule!“ esclamă M. Costina, mândru de originea sea, și „prin vesee de unde e9o), lăpodăndă de la „tine tóte celelalte basne, căte au ,însemnată unii de tine Nu „numai numele acestua, (adecă vlach„latină) ci și dintr’elteie te recunoasce, obiceiurile, firea, și graiulă pănă „astă<]I, că este dreptă voloh, adecă „itaUanu și romleanu.“ Asia scriau strămoșii noștri, asia susțin că el în popor« suvenirile descendinței sale gloriase de la cuceritorii lumi) Și oare fu resplata marelui patriotă !! Acusată fără vină, fu silită a-și pleca capul și supt paloștiilu călăului, și a muri fără nici uă sentință premergetoriu ca martirulu patriei. Lângă elă zace ființă seü Nicolau Costina, bravulu fiu alu bravului părinte (1712) carele prin operele sale de mai multe rânduri ’și pășcigă unu dreptă titlu la recunoscința națiunii. Be nu uităm« a cerceta mormântulu zelosului naționalistă, eruditului literaturii și pricipe Pemetică Cantemiră (1723). Eilcăpănă ce Domnii și aristocrații altoră popóre, îndestulați cu gloria ce le dede nascerea, risipită timpulă în jocuri și deprinderi nefolositorie, la noi înfloriau Cantemirii, Stroicii și Costinescu 1 Cantemiră înțelegea a purta chiar și așia de bine pana, ca frenele guvernului. Primulă erudită a tota țara , și pute a tota Europa pe acelă timpii , elă escela în mai multe ramuri ale sciințelor, dar mai multă decătfi în tóte, în ramuri istorică. A scrisă românesce, latinesce, grecesce, rusesce și turcesce 1 dară inimalul cea nobilei sințitu totă românesce. Nimeni nu a scrisă cu mai mare iubire pentru român), de cătă dânsulu, cumă dovedesce: „Istoria Daciei vechie și noue.“ „Descrie „rea Moldovei“ și alte opuri ale séle. Dară ală cui e acelă mormântu fără semnă, fără nume?! Acolo zace esemniarulu vorbirii retorice , necrologistulă Iu Ștefană celă mare, ală căruia nume durere,ni« reface istoria oarele cu multă după mórte» acelui Domnă erou nu plânge cu inima unui adeverată patriotă, și vedându , cumu se răreșcă, cumu pferă datinele sacre ale străbuniloru, — bagă sémn supt domnirea fanarioților — e sobiama in necrolgulu seu cu gură de aură : „Or obiceie de aură, oreți mai veni „vre uădată? Ore ați fostă numai și ați „trecut, lăsăndu-ne noue numai că a„mare aducere aminte de voi ? Atâta „e de dulce dreptatea la uă stăpînire, și „atâta e strămbătatea de amară, in cătă „noi după atâte vecuri plângem pe unu „domnu dreptö.“Pucinele cuvinte, ce le reproducem« aci, au nu suntu ele de ajunsă a spune, ce fiu a avută națiunea nn nenumitulă necrologistu? Și acuma versandruă lacrimă de pietate pe mormintele, unde zacă Asentiu Uricariulu, Nicolau Mustea, Ioan Neculcea, Ioan Canta, Radu Greceanu, Radu Popescu și alți renumiți cronicari și istorici moldo-romăni din sec. 18 se ne oprimă pentruă clipită la mormântulü, ce acopere cenușia lui Enache Cogâlnicénu (1777), erodulă de pe urmă alu cetății naționali în Moldo- România, cumă nu numesce eruditulu nostru Ureche Alexandrescu în clasiculu seu discursu despre cronicarii români. Candu elu va depune trombeta sa,—aceste elodiuțî cuvinte le împrumutăm« din amintitulu discursu — cetatea va f devastat’o dară sonetulu seu va fi desceptatu ecourile carpatice, unde se voră ridica noul erddi. (Va urma).Albina). Bucuresci, 30 Octobre. Din raportulu prefecturei județului Prahova sub No 15,076, ministeriul grădesce a face cunoscută că consiliulă generale ală județului Prahova a pusă la disposițiunea comitetului permaninte unu sondă, din care se se adaoge la onorariulă ce guvernulă da învețătorilorii. Din acestă sondă s’a dispusă a se da mai ântâiă ca adaosă la onorariul« învețătoriloră ce se voră numi prin comunele rurali cu lipsă de scaie. Teză din acestă sondă s’a decisă a se împărți ca gratificațîune aceloră invețători, cari voră fi pusü mai multe silințe pentru învățătura sătenilor»; éra parte din acestă fondă s’a și întrebuințată pentru dare de premii pe la școlari. S’vă luată asemenea disposițiuni prin publicare de concursă în Monitorulu oficialü, a se mai adăogi pe lângă cele 79 scale, cari funcționază astăzi în județul Prahova, ânca unu numeră de 30 Invețători, cari asemenea voră primi subvențiune din partea comitetului permanente ală consiliului județean, pe lângă onorabulă ce se dă guvernulă. Pătrunsă de recunoscința, ministerul», iu numele guvernului întregă, mulțămesce consiliului generaleală județului Prahova pentru stăruința și sumele ce pune in interesul invețătorii poporului, care este de folosit și bine pentru țară p. ministru, V. A. Urechiă. ESPUNEREA SITUAȚIUNII DIS.ILFOV făcută cu ocasiunea deschiderii sesiunei ordinare a consiliului generale din anul 1867. Fericită cu am ocasiunea a deschide sesiunea ordinară a acestui onorabile consiliu pe anulă curentă, viu, la calitatea mea de președinte alu comitatului, lăsata din sinulu d-vóstru ca, conformă art. 97 din legea organică a instituirei acestoră consilii, se va eapună situațiunea districtului, a cărui administrațiune imi este încredințată. Incepândă dere de la budgetulă votată de d-v0stră, pentru esercițială acestui ană, amănarea se face cunoscută, că, la aprobarea lui de către guvernă, s’a redusă la venită suma de lei 393.308, ce a fostă alocată ca subvențiune datorată de Statu casei districtului, in proporțiune cu cheltuielile ce au trecută de la administrațiunea centrale în sarcina sa, pe anii 1865, 1866 și 1867. Că cheltuelile s’au efectuată la limitele votului d-vóstre, resultăndă la cele mai multe articole economii In sumă de le 187,483, și la prea puține necesitatea de a se mai acorda in present« sesiune, ca credite suplimentarii, suma de lei 38.725, in care intră și uă nouă cheltuiala ce se impune județului, cu ocasiunea promulgării legei de percepțiune, pentru plata remiseloru cuvenite coloră însărcinați cu perceperea vecimîloru, după cumu pentru acesta ve veți putea informa pe largă dintr’una osebită tablou ce este a vi se supune. Administrațiunea comunei rurale, deși lasă încă multă de dorită, din causa lipsei de instrucțiune, în care se găsescu cei chrămați In capulü ei, cu tote astea, prin silințele puse de guvernă, ea se desvoltă din <> In <', și am plăcerea d’a ve comunica, că după inițiativa ce am luat», consiliere comunali ln anulă curentă, ’șî aă votată unu reglementă de administrațiune ínterioră, prindu-se și în aplicațiunea începută a produce resultate forte satisfăcătóre. Pentru că îu privesce obligațiunea ce se impune legea comunale, suptuă strictă observațiune din partea comitetului, creăndu’și venituri într’unu modă cătu s’a putută mai neimpoverătoriu pentru locuitori, budgetele loru de venituri și cheltueli ordinare și estraordinare pe anală curentă au fostă nu numai equilibrate dară ca escedente; voiă a-