Romanulu, octombrie 1869 (Anul 13)

1869-10-10

ADMINISTRAȚIUNEA IN PASAGIULU ROMANU, No. 1. — REDACȚIUNEA IN STRADA GOLDEA No. 42. ANULU ALU TREI­SPRE­ țJECELEA VOIESCE ȘI VEI PUTEA. Lei n. Le­n Pe anu.....p. capitală 48 p. distr. 58 pe gese luni « « 24 « 29 pe trei luni « « 12 « 15 pe uă lună « « 5 « 6 Anu esemplaru 24 bani. Pentru Paris, pe trimestru fr. 20. Pentru Austria * fior. 7 val. aust Articlele trimise și nepublicate se vor­ arde. —Redactorii respundătorii EUGENIA CARADA. VINERI, 10 OCTOMBRE 18­69. LUMIMÉZA­JE ȘI VEI FI. Pentru abonamente, anunciurî și reclame a se adresa în Bucuresci, la administra­­țiunea­­ siariului. In districte la corespondințiî­­ Jiariului prin poștă. La Pans la D. Darras-Hallé grain rue de l’ancienne comedie Ne. 5. ANUNȘIREXLE Linia de 30 litere................ 40 bani Inserțiunî și reclame, linia.. 2 reînoiți Bucurescî, 21 Brumarelu. A doua amânare astă­ d­î a pro­cesului d-lui G. Lahovari cu minis­­trulu instrucțiunii publice; alți mem­brii au lipsita astă­zi și noul bâle S’au ivită. Vomă vede acuma ce va mai fi Joaia viitóre, și căndă în sfârșită se va msănătoși întréga cur­te de justițiă. Făcurămă cunoscută că trei sute de suflete, de Eomăni, cu copiii în leganü, suntă de 8 dile în mișlilo­­culu drumului, goniți din locurile și din casele lor, și espușî a muri de frigă și de fume. Și de ce a­­cesta? Fiindă că suntă Români și conlocuiescă cu Ungurii. De ce a­­cesta? Fiindă­că celă care i-a es­­propriată este Ungură, este baronă și președinte ală curții de Justițiă. Și justiția nici c’a voită a cerceta posesiunea, după actele ce are fiă­care, justiția maghiară a cerută ca baronul. Apoi se jure, întruna din reclamările loră, nenorocitele vic­time Șică: „Baronule nu s’a inflorată a jura, pe când o nouie nu ni s’a permis și nici măgarii s’asi­­stemű la depunerea jurământului. „Este unicii In procesele verbale ale a­­cesta moda de atestare, faciă cu documentele. „Cea­a ce s’a intâmplatü cu noi nu este uă espropriare, ci unultî din vandalismele cele mai feroce. „Optü <nile trecură, de cândă comisarulu tribunalului ne a aruncate afară din locu­ințele și edificiele nóstre, zidite prin noi și prin strămoșii noștril; optü ijile suntu, de cânda 300 suflete, cu infanțî pe brațe și cu bătrânî neputincioși, suferă sub cerulü li­berii. In apropierea unui drumu, suferit de fu­gii și feme, bătuți de vifore și ploui. „Asta încă nu e destulü, diregetoria po­litică ne liciteza de doue­­ jile totă averea, productele de estimpți și vitele nóstre pen­­tru restanțe de prestațiune. „Cela arsa și saräcita prin esundațiuni, este fericita față de noî,­tiindu că acela sou și-a mântuită ceva, prin ce se putu vegeta câte-va zile, séu creștinii cei buni se îndură și ’lu ajutorescu. „Déru prin acésta calamitățile âncă nu s’au terminatu, căci, Hindu e spusî lângă drumu, oficialu politică ne-a demandatu, ca la timpu de 2­4 de ore se părăsimu și a­­cestu locu, și se emigramu mai departe, în lume, încotro vomă ajunge cu ochii, pentru că la din contra­strențele, ce avemu lângă drumu, ni se vor­ arde. „Suntem­ noi astățji în mijloculu feuda­lismului, cându pǎmêntulu era numai pro­prietatea câtoru-va favoriți ai corónei, nu­miți nobili, și cându poporulu era „globae adstrictus“ și prin urmare proprietate și ela d’uă dată cu pamântulu a nobililoru ? Pen­tru ce­a solvită poporulu miliónele cele multe de desdaunare, cu sudarea feciei séle, tragenda pânea din gura fliloru­sei ? Pentru ca astăzi se fiă despoiată de proprietatea sea, In modulü celü mai barbare, pentru ca sute de suflete se fiă aruncate din casele soră, în mijloculu drumului ? Ba, deregetoria maghia­ră a demandata celora nenorociți ca se pă­­răsască chiar­ și drumulű și se se ducă un­de, unde ? In lumea mare! Așa este, căci Românii nu mai aö­­em în Transilvania, ei n’au nici uă proprietate, pǎmêntul­ este alți aristocrațiloru maghiari.“ Federațiunea, de la 13 Octombre, dice între altele: „Nu va trece multă timpă, astățiî­mâne, tribunalele maghiare vor­ dec­iara pe toți Românii din Transilvania de proletari, de o­­meni fără de patria, fără de vetra parintes­­că. Insă ce voiți voi ? Așa e legea, așa e dreptatea. Voi n’ațî avută și nu aveți nimica . Werbőczy a țfis’o că „rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet“ ; le­gile, privilegiile, donațiunile regelei au îm­părțită totii paméntulu între aristo­c­rații ma­ghiari, intre nobili, tu, poporule, tu­rval ni­micit ! Tóte pădurile acele întinse, tóte văile acele ftruile, toți acei munți seculari, locuri sacre, câștigate cu sângele teu și alți stră­­bunilor­ tei, sunt o proprietate exclusivă a câtoră-va familii, cari au singurulu meritu de a nu lucra nimicu, de a se nutri numai din sudórea rea, d’a te impila după placulu loru, de a te alunga din casele rélé și a străbunilor­ tei. Aristocrați; maghiari ’ți spună tóte aceste cu legile, privilegiele, donațiunile și drepturile loru regali la mână; ministeriulu de jus­tiție maghiară din Pesta, care are mâna li­beră asupra Transilvaniei, ți-a înființată tri­bunale u­­barialî, pentru ca se­ țî ie totu pă­­mântulu și so­lii de nobilime­ maghiare; a­­cesta este dreptatea ce ți se face în consti­­tuționalismu­lu maghiară; trebuie si te su­­punî și să nu cârmesc! nimica, căci altmin­­trele este comunistă, nsci inemică ală pro­prietății legale, alu legiloru în vigore, ale tutori instituțiunilor­ sancționate prin legi. E că logica ne’nfrântă, care te ține în frân și nu te lasă se te mișei nici de câtă. „Patenta urbariale, in urma cărei­a po­­porulu din Transilvania fu silită se plătască sub titlulu de „desdaunarea pământului“ a­­tâtea milióne, nu are pane astă-a fi nici una resultata; astă-­Ji, ca și înainte de 1848, totu pământulu Transilvaniei ne presinta cea mai mare confesiune cu privire la proprie­tate; pâne astă­ dî nu s’a regulată nimica; aristocrația maghiară póte rechiăma încă și acuma ori­ ce pämântu, orî­ Ce posesiune; tribunalele aristocratice înființate de absolu­­tismulu maghiară judacă tot ; căușele în fa­­vorul ă aristocrație­i maghiare și în defavo­­rulü poporului.“ Acesta este dreptatea pentru Ro­mâni în Austro-Ungaria și este de mare trebuință că toți Românii s’o cunoscă, s’o cunoscă bine și pe de­­plinü. Federațiunea adaugă: „Româniloră, „300 de suflete, 26 fa­milie cu copiii în légáno suntu de 8­­ zile în mijloculu drumului; tótu averea și ro­­dulu din anulü cuvinte li S’a licitată în 2 dile , copii și betrânî plângă de nă­potrivă de frigă și fume!“ Ascultați și ve înfiorați.“ Da, s’asculte Românii și se se ’nfioreze; dérü totu d’uădată se ’n­­țelegă și se simtă. Se de a dovedi că ’nțelegă, întrunindu-se între dân­șii din ce în ce mai multu și lup­­tându toți împreună, pentru a face se sole lumea întregă ce este drep­tatea în Austro-Ungaria. Se de a do­vedi că nnțelegu, lucrândă toți îm­preună, pentru luminarea poporului și pentru susținerea drepturiloru Românilor”. Se dea dovedi că simtu, depuindu astădî fie­care obolulu seu pentru ajutorulă celoru 300 de su­flete, și depuindu-lu îndată, cu gră­bire, căci frigulu și lumea n’a­­sceptă. Nu ne putemu îndoui că Ro­mânii înțelegi­ și­ simtă, și d’acea­ a deschidemü uă subscripțiune în fa­­vorea celoră trei sute de suflete, ce tremură de frigă și leșină de fume. Subscripțiunea este deschisă la administrațiunea Românului în pa­­sagiu, no. 1 și la redacțiunea Ro­mânului, strada Colția no. 42. Românii simtă și vom­ dovedi că simtă, derű,­âncă vă dătă, le fu pusă în coșciugă, ea luă lanțuru de o­­țelă și b­iăița ce o purtase marchisulü la getă, apoi a doua­ zi, pe cându se făcea îm­­mormântarea, ea profită de acesta m­omentu, cându castelulu era pustiu, pentru a merge în camera soclului iei. Ea voise se fiă sin­gură pentru ca m acesta m­omentu suprema, cându sórtea iei se decidea, nimeni se nu putu citi ín sufletulu iei și pa fad­a iei. Ea des­chise sertarulu c’uă mănă tremurândă. Ma­­nteiü nu vețiu nimicu, i sa păru golü. Mar­ciusa se simți că leșină. Trase ca violință sertarulu la densa. Atunci tocmai la funda vedu­să epistolă și s’aruncă asupră’î. Era scrisă p’una plică mare: „A nu se deschide de câtă după mortea mea“. Și mai jos­: „d-neî Marciusé de Ci­eix“. A­cesta trebuia se fiă. Desigilă epistola: „Dómna, scria Carolu, te iubescă, și d-ta nu mĕ iub?s .î. Credă că măhuirea și remuș­­cărî grozave îmi vor­ scurta filele. Scriu acestea, pentru ca se dau dreptate, după mor­tea mea nenorocitului pe care’să ai iubitu fără moiouiala și care s’a sacrificată pentru mine. Adrian este nevinovată de furulu cu care s’a acuzată". Venia apoi un istorisire con­formă din puntü în puntu cu acea pe care generaliula o făcuse mard­usei, D-na de Ci­eix nu se mai îndoai. Ea avea în mânele id proba aducemű aminte că fie­care din fie­care oră, ce trece, pune în periplu pe unul­ din cele trei sute de su­flete, pe cari Ungurii voru se le stingă. Nu putem­ admite că miniștrii lucreză fără inteligență și fără scopu, că se învertescu ca rodannlu, era nu ca ómeni inteligințî și politici. A crede contrariulu, ar fi uă rușine nu numai pentru miniștrii, deri și pen­tru națiunea întregă. Ce scopu déru avură miniștrii, cându în ziua de 1 Octombre ordinară a ginților Fl­loru, Hamalu și Geambașiu, se d­ă din nou în pred­ă, și se bată pe paznicii cetâțeni, și se-i bată pânâ’a-i tri­­mite în spitalü? Bătaia a fostă poruncită de mi­niștrii, căci chiar­ agenții poliției fură bătuți de către acești două mem­brii ai bandei guvernului. Bătaia a fostu unit nou actu politicii ale guvernului bandelor, de es-pușcă­­riași, căci nu numai că toți sunt­ ocrotiți, în câtă, cu tóte câte au fă­cută și facű, n’au fostă nici măcar arestați, demű­âncă ei suntă toți și funcționari. Bătaia a fostă cugetată de către miniștrii și esecutată după ordinulű loră, căci cinci cetățeni re­clamă d’a dreptur ă la procurere și alți nouă märturisescu nu numai nonele crime ale lui Hamalu și Geambașiu domu, âncă dechlararea făcută de alți membrii ai bandei guvernamentale: Tudor, Niță Jipa, Radu Vlăscanu, Stoica Nițu, că déci am­ fi fostu și ei faspia, am fi tăiată în bucăți cu cuțitele pe cei bătuți și i-ar­ fi aruncată pe gârlă, cu tóte aceste... cei bătuți zacü în spitale și bătăușii își cară trium­­fă­tor­ii de funcțiunile loră. Dovedă încă că acastă nouă bătaie a fostă regulată și ordinată de doi miniștrii, este necontenitele afirmări de coalițiune și revoluțiune ale fo­­ilor­ guvernământale, și bătăiele, a­­restările și feluritele violări de legi, făcute la 3 Octombre la Vitanu. Ingrijitorul­ moșiei Dudescil re­clamă că i s’ar­ fi mâncată otava de pe lunca Vitanului de câtre vi­tele țiganilor, lucrători la canaluli evidinte, palpabile pe care o ceruse atâta timpu. Se făcu întrensa­tă mare liniștire. Ea gustă tóte veseliele triumfatóre ale așecurii, și pen­tru ântâia dată inima’î mândră, sfîșiatu pâ­­n’atuncî d’atâtea neliniște, putu bate fără temere. Omulu pe care’lă iubia era demnu de dânsa. Câtu despre marchisă, ea n’avu pentru dênsula nici unu m­omentu de milă. Ba din contra resimți­ură. Nu era elo­are autoriulu zeului, și nu’lu repara cu lașitate, cumű ălă și comisese, la momentulu morții după ce impusese doue-­zeci de ani de du­rere victimeloră lui? D’acea­a, cându veniră s’anunciă d-nei de Cireix că personele, cari au însoțită pe marchisulu la m­omentu, ve­­niau se’î facă visita loru de doleanță, ea re­iasă d’a le priimi! Amü fi ascunsă reă dina­intea loră puțina părere de réS ce’ncerca. Ei se trăda chiarü dinaintea copiiloru sei E, veniră, fe­te emoționați încă de cerc­­imonie, și s’aruncară plângendă în brațele iei; dorü­ea ’i priimi cu nepăsare și se grăbi d’a-î lăsa singuri, pentru a merge se seri genarariului.­­ Armata francese, după nesce succese lesne de dobânditu, trecea atunci prin Spania, pen­tru a merge se asedieze orașul­ Cadix, unde camerile și regele Ferdinand VII, reținuți­­ de densele captivei, se refugiseră, Mar­chisa, Dâmboviței. Judecătorele de pace citeza pe reclamantă și pe părîți pentru șliua de 10 Octombre. In­­trebămă dorü, din nou, ce căuta pro­­curorele și judecătorele de instruc­țiune la Vitană? De cândă procu­rorii și judecătorii de instrucțiune sunt ă chiămați a face ispașie, în privința celora petrecute între vitele unoră țigani și iarba pământului u­­nui proprietară? Procuro­rle și judecătorele de in­strucțiune mergă la Vitană, scortați de vre 50 de gendarmî, cari ares­­tază vre 60 de vătași ai țiganilor­. — Se notămă aci cacești lucrători s’aresteză chiară în grajdur­ îngri­­jitorelui, care a reclamată pentru e­­tava de pe lunca Vitanului. Omenii arestați sunt­ puși la bă­taie, spre a-i face se spue că, între­­prind­etorele canalului, d. Gr. Heliade, le-a ordonată se lase pe vite se pască jerba de pe livezi. Insărcinatulă întreprindâtorelui cu veghiarea lucrărilor, fu și dânsulă atestată întrună coșiară ală Primă­riei, bătută și pusă în fere. Sosesce în sfîrșită și intreprindjeto­­rele, care, vânândă cele petrecute, se duse la d. judecătoriă de ins­trucțiune — care era întraltă cameră, eră nu în acea­ a, unde se făcea in­strucțiunea de către procurore — și ’să întrebă dec’a vâd­ută pe ’nsărci­­natulă scă bătută și pusă în fóré? Respunsul ă fu pentru d. Gr. He­liade arestarea și singura explicare ce i se dete fară următoarele cuvinte ale d-lui jude de instrucțiune: „De multă căutamă se-mi pici în mănă!“ Se ’nsemnămă ș’aci faptulă minu­nată și instruită că și d. Heliade a fostă mai vntesă arestată totă în casa îngrijitorelui moșiei Dudesciî, și numai peste trei ore fu transfe­rată la primărie. Pe ce dreptă procurorele și ru­dele de instrucțiune s’aă dusă la Vitani ? Pe ce dreptă s’aă arestată și s’au bătută omenii? Pe ce dreptu s’aă arestată ânsuși d. Heliade, și casa arendașiului fu transformată în casă de arestă? Scrmă toți că dreptulă nu este după ce informă pe generală despre mor­tea lui Carol și de cea-a ce urmase după morte’i, îlă indemna se revie. Ea scria cu friguri, se temea. Iî era frică de primej­­diele asaltului. Elă făcuse destule în viața lui ca soldată. Ea nici nu ținea sema de cerințele reputațiunii lui milltaiie. Trebuia ca elă se reviă, fiă ce-o fi. Făr’a-i desco­peri cu totul­, printruna felă de cuviință, proiectele ce făcea pentru fericirea lor­ vi­itóre, flu lăsa se la Intereisa. — După ce acesta epistolă fu scrisă și speci­uită, ea Se simți mai liniși­tă și reluă chiară d’a doua (fi v'0ța’î obicinuită c’uă liniște și c’una felu de ’nveselire pe care n’o avusese nici uă dată. Respunsulü énsa nu venii. Ea primise două epistole de la generaliumu, déja scrise ma î nainte d’a fi primită pe cea­ a ce i-o scrisese ea: începu a se neliniști, în cu­­rêndu nici nu’și mai putu ascunde tulbura­­rea vechilor’ü ier amici, abatele și doctorele. Uă dată, la luna lui Septembre, doctorele camü Ingrijatu de starea Iei de ațîțare Der­­vită, o sfătui­se sa caute. — A­­li stât pu­se ea, cându mĕ gândescu că ațiî suntă sptü ani de cândă a cădjutu plina de sânge de porta acea­ a! In acestă femeie, pen’atunc d’una caracteră atâtă de neliniștită și veselă, se făcea uă ’ntârziată și puterică spresiune FOSTIA ROMÂNULUI marchisa de cireix1­­ V. Resbelulu din Spania nu trebuia se ’n­­capă în adevĕrü de­cât­ în 1823 , dérü ge­­neraliulu plecase c’unu anu mai nainte c’uă misiune maî diplomatică, atâta pentru a’șî da sâmă de starea spiritelor, câtă și pen­tru a studia resursele țereî. In timpulu a­cestui anu, temerile d-ncî din Cireix, pentru omulű pe care’In Libia nu puteau se ne se­riese. Resbelulu nu era încă declarata. Afa­ră d’acesta marciusa avu in curendű unu subiectu fórte grava de neliniște în săne­­tatea bărbatului iei. Din z­iua în care gene­­raliu­l fusese ascunsü la castelfi și m­anii ce urmaseră, viața atâtu de necomplectă a marchisului se luminase cu pre­cari luciri, nu de rațiune, ci de simțimântu. Elü înțe­legea sosirea și plecarea amicului seu, soco­­tia dăinuirea lipsei lui, și, după cașuri, ma­nifesta, în felu’î, veselia sau mâhnirea lui. A vedé „Românulu“ de­la 26, 27, 28, 29 și 30 Septembre 3, 4, 6, 7 și 9 Octombre. Cândă generaliulu plecă și după uă lună nu’la vețiu revenindă, elă dete semne de fórte mare sbuciumare. Lunele urmatore, a­­cesta sbuciumare deveni durerosǎ și dege­­neră în sfîrșită într’uă tristeță posomorită și concentrată Singura afecțiune pe care marchisul­ o putea ințelege, și pe care se deprinsese a­compta, îi lipsia. Idiotul­ se prăpăd­ia, veijönda cu ochii, cu tóté că cu încetulă. Elă n’avea crise, căci fără Indouia­­lă mâhnirea care’să râdea îi consuma pute­rile din­­ Ji­in­di; ajunse a nu maî voi se mănânce, nu se maî ocupă de imaginile lui și remase nemișcată pe taburetul ă seu, ui­­tându-sî mereă pe ferestră, aruncându din cându în cânda câte unu mică țipetul plăn­­getoru și ținându manele închise cu atâta îndăretniciă, în câtă unghiele’î intrau in carne. Cu multă acevoință i se puteau deschide, pentru a’î spăla ronele, ș’atuncî se bocia ca unu copiiű. Totă lumea ’lă îngrijia, și d-na de Chreix era cea d’ânteie la postulă i­î. in curendu nu se mai putu face nici oă ilu­­siune asupra morții lui apropiate, și un ade­­vére într’uă diminuță din mițj’loculu vereîa­­nului 1823 fu găsită mortu în patulu sea. Pe cându rudele se atristau și plângeau în jurulu lui, d-na de Ch­eix, cu ochii uscați, înfrena rea­ză nerebdare ferbinte. După ce

Next