Romanulu, aprilie 1871 (Anul 15)

1871-04-08

294 ROMANULUI APRILIU 1871 CORESPONDINTA PARTICULARA ROMMULUI. (Graz), 5 Aprile, stn. 1871. Resbelulu Slatinenu — după cum ilü numescü ^arele din Viena — era a data ocasiune Ziaristicei a se ocupa de România, și cu deosebire inimicilor aiei și ai întregului elementü romano-latină. Abia încetase alarmările și stimullările provocate prin cunoscuta epistolă a principelui Carol, și cea acuma din nou Incepu a predica cucerirea României, din nou începu a afita pe Austro-Ungaria se invadeze acela pǎmântu liberű, și dear pute ar stimula totu lumea contra acelei țerî frumose. Ar fi pute superfluii a mai semnala marea politică inaugurată, pe de oă parte de principele Bismark era de altă parte de comiții Beust- Andrassy. E destulă de pricepută și cunoscută și marea sete a acestora etnofagi de a înghiți pământulü eldoradicü de la gurele Dunării. Andrassy voiesce se se facă marele fundatorii ale puternicii împărății ungurescî, alu așia numitului „magyar orszag“ care are se se întindă pănă la marea Negra, Balcan, marea Adriatică și cine mai scie péne unde. Diametrală cu acestă devisă diplomatică, tinde devisa lui Bismark și cu Beust la fundarea unei împerății teutonice care încă se se întindă pănă la marea Negră și Adriatica. Va se zică atâtă Beust câtă și Bismark tindă la mulă și același scop, la realizarea testamentului lui Frideric, cu singura deosebire că lucrază sub masee diverse. Se facă astă dată despre împeratură Rusieloră care încă și are programarea, are și elăună testamentă ce voiesceală esecuta pe ruinele României. Sortea frumosei Românie e ca sortea Penelopei. Toți acești pețitori voră s’o cucerescă, toți voră s’o înghită pe soma sea. Nu se indeca ’I va sosi și iei filisele care s’o mântuiescă, s’o scutescă de toți acești pețitori nerușinați. Mai periculosă pentru România, și prin urmare pentru întregă elementulă latină din Oriinte, suntă astă-dată, după noi, amenințările teutoniloră îngâmfați prin succesură dobândită asupra națiunei francese. țică astă-dată pentru că credă în renașcerea Franciei, credă în consolidaritatea de și în ora a 11 a latinismului, care va face faciă la tote încercările lui Bismark, credă că liga pan-romanismului, care necondiționată trebuie se se formeze, va rupe planurile providențialului Wilhelm și va face ca fiicele Romei, progenim acelui poporă superbă ce a luminată lumea, se s’avânte acolo unde suntă meniți a fi de străbunii Cesaru, Pompeiu, Antoniu, Augustu, Traianu etc., și că prin urmare genială acestui pan-românismă își va ’ntinde aripele sale scuture și preste Românimea Criuntelui. . Cu apunerea lui Bismark și Moltke vor apune și visurile acelui mare pan germanismă despotică. Ne tememă însă că Românie scăpândă de Scyla va da de Caribda: pe cândă va scăpa din unghiile pangermanismului va căde în ghiarele panslavismului. Tăcu despre ilustrială maghiarismă. Nori grei se ivescă din tóte părțile amenințândă România. Cei mai amenințători însă astădată sunt norii teutonismului. Aceștia sunt amenințători nu numai pentru Italia Oriuntelui dorit și pentru întrega rasă latină. Devisa înscrisă pe flamura despotismului prusescă este sfărîmarea și nimicirea elementului latină, eră pe ruinele sale, rădicarea colosalului edificiu ală pangermanismului. Francia astazi zace struncinată, umilită și prosternată barbarului providințiale. Alsacia și Lorena omorîte și înghițite în coifulă lui Wilhelm. Sentinela la Rhin e scutită pe viitoriă — asia Zi ° h — Acumă vine rendulă latiniforă de la gurele Dunării, Romăniei. Momentuîă e bine venită, deci trebuie bine Întrebuințată. Francia, marea sea protectare e decăzută, n’o mai pote patrona. Fertilă trebue bătută câtă e caldă. Sentinela Rhinului trebuie mutată la Dunăre; aice trebuie se se recapituleze minunile făcute la Rhin. Teutonii nu trebuie se mai cânte. „Die Wacht am Rhein ci die Wacht an der Donau.“ Bismark și Beust, în causa României, facă causă comună, precum ă că și una scapă comună, adică cucerirea și uciderea iei în interesul pangermanismului. Cea mai mică mișcare a Romăniei o timbroză de tulburări, revoluțiuni etc. și ajutați de presa jidovescă începă a face capitală a politică! Insă, cu tóte aceste, pene acumă nu s’a apropiată de infernalul- lară scopă. Agenția lui Bismark din România luptă egida unui Hohenzollern până acuma nu-’să mulțiumi cu uneltirile sale, pentru că țe va acondu armele puternice, armele unei constituțiune liberale garantată de tóte puterile Europei, i-a combătută tóte încercările cu ună curagiă și uă resoluțiune romănescă. Văzendă deci năsdrăvanulă Bismark că asta nu merge, începu a consilia pe principe se desarmtze pe pionierii României de acele nevingibile arme, se desbrace țera de constituțiune și se introducă ună despotismă militariă prusă sub ale cărui scutit se put ucide totă simțimintele naționale, se omore și se stîrpescă tóte tendințele și aspirațiunile Românismului — că astfel că în urmă se îmmormênteze patria română suptă triumfulu teutonismului. Eeă consecințele politicei lui Bismark și a agenției sale fidele din Bucuresci. Mai änteia de tote resturnarea constituțiunei cu orice preță. Neputândă ajunge la acesta prin cunoscuta epistolă a lui Carol prin care amenința Europa a părăsi tronul, daca puterile garante nu-i voră da mănă liberă se immorménteze, se ucidă uă Constituțiune ce o invidiază totă Europa, vedândü că puterile garante nu se mișcă la asta ceva prin aceste amenințări, diplomația prusiană începă cu cele mai mărșlave manipulări, a țese intrigi, a provoca turburărî în întrulăiere, cugetândă că în modulă acesta va reduce Europa, făcendu-o a crede că România nu e capabile două Constituțiune liberale, ci numai de absolutismă și despotismă teutonă. Acesta fu scopulă lui Bismark pentru care sploată resbelulü Slătinenu cum îi place a să numi. Asclută bine de Bismark, împreună cu aginții sei din Bucuresci, că Românii simpatisezá din adâncul inimei cu nenorociții darit nobilii loră frați din Occidinte; nă sclută bine că Românii urăscă teutonismulă, născlută bine câtă de mare iubire se cultiveză pentru Republica francese, cu deosebire în capitalea Romăniei; aă fostă convinși totă-vă-dată că Românii nevoindă a-șî uita simpatiele atâtă de desă manifestate, nu voră suferi nicî uă dată că chiară în capitalea loră se se celebreze serbători prusesci; au fostă convinși că spiritele se voră irita până la patime, ceea ce ușiară era de prevézutü. Daru ce aă dorită ei mai tare de câtă chiară acesta ? ce aă asceptată cu mai mare sete de câtă uă mică demonstrațiune contra Nemțiloră, ca se potă striga prin totă lumea că România nu reflecteză Constituțiunea, că ea persecuteză pe privilegiații de Nemți și alte nerușinose scornituri. De aceea deci înadinsă șî aă pusă tote puterile se provoce uă pică de scandală. Acestea fură precalculațiunile loră cu ocasiunea serbăreî din sala Slătineni. Laudă prudințeî romănescî, că cu acea ocasiune nu s’a versată și sânge. Consecințele acestoră precalculărî suntă țintite la îmmormentarea Constituțiunei, primulă pasă pentru îngroparea Romăniei, despre care credă ei că cu atătă voră reuși mai ușiară a o ucide, sciindă că în întrulă țereî suntă elice, cari joaă după cântarea lui Bismark. Ajutați de acești omeni ce mai cuteză a se numi Romăni, voră denșii se slăbescă țera în întru și s’o prostituiescă în afară. Bismark și cu ai sei scie că vermele ce râde la rădăcina unui arbore e mai periculosă de câtă tóte uraganele. El scia că mâncările orbe și patimele de partite îi vor facilita multă ajungerea scopului seă, cu atâtă mai vertosă decă a reeșită a afla chiară între Români mameluci cari cu ochii închiși urmâză consiliele aceloră inimici de marte cari în totă minutulă ne ară stirpi de pe pământă déc’amü putea. O câtă durere d’a vede că chiară dintre fiii națiunii nóstre scumpe și suferințe, se află astăfelă de omeni scurți la vedere cari se lasă a fi purtați, ba chiară voiescu se ducă întrega Românie pe acea cale rătăcită, cari în locă se ne conducă la ună viitoră ferice, la gloria străbună, ne conduce la perire. Câtă durere și mâhnire trebuie se sufere orice animă românescă, cândă vede că acei omeni ce suntă chiamați a conduce nava românismului, se lasă a fi comandați chiară în patria loră de ună mică consule! Ce mirare! Pe cândă în alte state cu ocasiunea onoră asemenea serbări s’a vărsată sânge, fără a fi amenințate de invasinii prusesci, pe cândă în Austria, stată cu dinastie și poporațiune germane, astfel de sărbători fură intense chiară și în locuri pure germane, precumă d. eși aici, și încă numai din motivă d’a încuragia orice demonstrațiune, România se nu potă avea nici măcară atâta putere dependinte de Bismark câtă aceste state, guvernul Romăniei se se plece suptă papucală unui Radovici?! Iei în casa sea, se nu-i fiă permisă a’șî apăra onorea și demnitatea; se nu se potă apăra de atacurile țintite contra celoră mai sacre simțiminte naționale ? C! acesta e mai multă decâtă insolința? Acestă faptă ne constată și mai lămurită ascunsele, mascatele tendințe ale Teutoniloră. Onore celoră ce aă apărată pene în fine demnitatea și onorea țărei, a națiunii, și rușinea aceloră păpuși servite ce prin umilința nedemnă de numele ce pretinde a lă purta, aă profanată istoria Românie. Istoria le va resplăti la toți după merite. Destulă atâta că lui Bismark i s’a realisat planuri. Resbelulu Slătinenu a alarmată Europa, prin diaristica germană și jidovescă din Germania și Austro-Ungaria, ca se se informeze puterile garante că România nu e capabile de Constituțiune ci numai de dispotismă prusescă. Principele Carol I, despre care circula faima că în 5 Aprile va părăsi tronul Romăniei, după sorrile mai recente și o prelungită terminală cu 2 septemănî, căndă apoi — Zică Ziarele de aici — nu va glumi ci va părăsi pământul României pentru vecii vecitorii. Vrea mai probată dată cu binele necesitatea resturnării Constituțiunii prin guverrilă actuale, care prin intimidări și bătăi vreastă forți uă majoritate în Cameră, cu care se îngrope Constituțiunea, și astăfelă, facându pe voia lui Bismark, se pună elă prima lopată de pământă pe mormântul Romăniei. Așia dorü viitoriulă Romăniei, aternă precumă de la nouele alegeri pentru Cameră; sartea iei e în măna națiunei care credemă câ’și va sei împlini sacra misiune. Geniul Românismului va veghia și astă-dată peste fii României, și-i va ajuta se respingă tóte încercările teutonice ce amenință țara cu peire, se arate că România e mai capabile de Constituțiuni liberale decâtă Prusia, și că are prin urmare dreptulă se tindă la ună viitoriă mare și gloriosu. Și decă ne permiți, d-le redactare, și noue acestoră din bradele străinismului, și âncă chiară din sinulă germanismului a ne esprime că dorință faciă cu situațiunea presinte a Romăniei libere, atunci acea profundă dorință ară fi de a vede între fii Romăniei libere inaugurată catena unirii, se vedemă contopite tóte partitele în un singură partidă naționale care se porte în frunte stindardulă Românismului. Orica neunire la Milcova și Garpațî, fu acelă iimică înfricoșiată cea împărțită clasiculă pământă ală Daco-Romănieî. Neunirea fu arma inimiciloru de marte a naționalităței nóstre, care și astăzi o utilisază ș’o voră utilisa, decă noi nu’i vomă preveni, dacă noi nu-i vomă frânge prin armele unirii. . . . Fiă ca modestă, debilă dóru romănesca nostră voce ce petrundă tóte animele romăne din România liberă, se le facă se se emoționeze numai pentru unire în Romănismă. De ară înțelege totă sufletulă romănescu că în facia unoră evenimente arătă de grave, ce se ivescă pe orisontele Europei, numai „Unirea dă putere, vie adurătaie Poporului ce tinde spre mare viitoriu;.... „Romăneastă armă învinte-o cu ardere, Cu densa vei învinge pe alți zeii asupritorifi Publici. Diabula La Vérité de la Paris publică următorula actă: Declarațiunea a none deputați ai Seriei. „Timpă nu este pentru discursuri lungi, căndă tundă bubuie; ș’acolo, unde pasiunile se ciocnescă, vocea rațiunii nare de rocă șiansa d’a fi ascultată. Cu tote acestea au puteră, noî, represintanți ai Parisului, membrii ai Adunării naționale, se păstrămai tăcerea, în facia nefericirilor, cari doboră țera nostră, în facia Parisului în părăsire și doliu. Este ceva pre sfășrător, în tristeța pe care vărsarea sângelui francesc ne-o inspiră , suferimă pre multă, prin cugetare, de suferințele Parisului, condamnată, după cruda ncercare a unui asediu susținută cu eroismă, la uă ’ncercare mai crudă încă, pentru ca din fundul u ănimeloră nóstre, sângerândă d’atăte răni d’uă dată, seni scape ună strigătă de avertismentă și de durere. Ne vomă abține de la orice cuventa menită a adauge măniele seă a ’nvenina urele : ele n’am nevoie, vai! d’a fi aripite !. . Trebuie se ne gândimă a le stinge. Adresându-ne de rămaî ântâiă acelei numerose părți a poporațiunii parisiane, care voiesc eu ordinea în libertate, care voiesce reluarea muncei, deră care voiesce măruirea asigurată a Republiceĭ, și care se teme de spiritulu de care uă ore care fracțiune din Adunare este animată, îi vomă dice c’ar fi neexadă d’a imputa acestă spiritădunării întregi, sau chiară majorității iei;m«î in urmă, republica esiste prin faptulă că numeră în Adunare apărători energici și ageri; că nici ună membru ală majoritățiî n’a pusă ăncă pe faciă în cestiune principiulu republicană; că, decă acestă principiu este salvată, nici uă rea voință, nici uă cugetare ascunsă nu voră împedica-o a ’și purta fructele iei naturali și d’ași avea desvoltările ei logice; că esențialulu este dleră, în acestă momenta, d’a apăra de orice atingere forma republicană, care, decar trebui se peră, va peri de sigură în Ziua în care violarea prelungită a legalității, escesele arbitrariului, paralisia muncei, resbelulu de la orașiu la orașiu, de la cetățiană la cetățiană, ar face se se credă esistența republicei necompatibile cu respectulu legilorü, cu prosperitatea comerciului și a industriei, cu securitatea individuale și cu pacea publică. Câta despre acei cari ară fi fostă atrași în insurecțiune printr’uă esaltare de idei desinteresată în violența ei și sinceră în râtocirea ei, le vor indice c’ar fi trebuită se se ’nfioreze la singura cugetare d’a agrava, d’a prelungi flagelulu ocupațiunii străine, adăugendu’I flagelulă discordieloru civile; că, decă este legitime d’a cere pentru Paris, ca și pentru celelalte orașie ale Franciei, bucurarea deplină și atregă a libertățiloru comunali, nu este totă astăfelă d’a cere uă revoltă contra sufragiului universale; că dacă escesulă centralisărea este unirea autonomie a comunei, împinsă până la distrugerea unității naționale, opera mai multor secole, este una rea mai mare încă, și că a lucra la dislocarea Franciei, este a ne reurca pe cursul istoriei, a părăsi principiulu solidarității și a ne despărți de tradițiunile revoluțiuni francese. In fine guvernului îi vor indice că, căutându mijlocele d’a opri versarea de sânge francesc, trebuie, după noi, se restabilescă ordinea, și, în apreciarea măsuriloră ce trebuiesc luate pentru a ajunge la acestă scopă supremă, ilü conjurămă d’a se inspira din ore cari cuvinte rostite, la 3 Aprile, de către șeful puterii esecutive, cuvinte în cari ama credută a descoperi și’n cariamă salutată cu veseliă indicarea unei tendințe d’a adopta politica moderațiunii, a ’mpăcării ș’a uitării. Căci trebuie a curma d’uă dată acestă luptă între Frances!: trebuie! Pentru noî, linia nostră de purtare e ’nsemnată gata. Concepuseră speranța ca să fi posibile d’a pune capetă sfâșieriloru poporațiunii parisiane și d’a ndeplini dorințele Parisului, făr’a trece prin resbeluri civile. Acestă speranță a fostă amăgită: recunoscemu acesta c’uu durere neesprimabile, fiindă că sângele curge. Ense nu ne vomă descuragia. Vomă române la postură pe care votulă concetățianiloră noștri ni’lă-a desemnată, ori câtă de tragică ară fi posițiunea pe care împregiurările ne-am făcutu-o. Pene la secarea puterilor nóstre, vomă remâne aci. Decă cumăva Republica ară fi espusă la pericle, acesta ară fi pentru noîuă rațiune mai multă d’a o apăra acolo, unde ară avé mai multă nevoie d’a fi apă