Romanulu, septembrie 1872 (Anul 16)

1872-09-18

786­ 1. D. Crainicu zice că „luptele eroice „ale lui Iancu ar fi fi înșirate în istoria „mea despre revoluțiunea de la 18­18 și „1849, deru­pre pe scurtă, etc“. Eu nu scii unde și cum a putută se citescă d. Crainică în istoria mea acea­a ce nu e scrisă de locă, nici măcară să literă des­pre luptele lui Iancu. Istoria mea, din care aă eșită numai două volume și apoi s’a oprită de guvernă, se închiriă cu a­­dunarea de la 135 Maiă, 1848, când p încă nu începuse luptele. Continuarea operei întrerupându-se, că n’am apucată a scrie și tipări nici măcară să literă despre a­­cele memorabile lupte ale lui Iancuță. Dorü a publicată d. Lauriană raporturile către împăratură ale celor­ trei prefecți (Iancu, Bálinte și Axente) în cartea scrisă în limba germana și intitulată: Die Ro­manen der Oesterreichischen Monarchie. Póte la acestea face alusiune d. Crainică. A scrisă apoi despre luptele lui Iancu, Régnault în I­istoire des principautés d­a­­nubienns. Alții n’aă scrisă. In câtă pentru mine, încă vă dată, că n’am scrisă nici măcară pe scurții, deră voiă scrie de voiă trăi, arendă în posesiunea mea cea mai frumosă culegere de documente relative la întâmplările de atunci. 2. A doua erore ce caută se îndrep­­teză în articlul­ d-lui Crainică, este cândă d-sea dice că „fură decorați de guvernulă „Austriei, Barnuiță, Papiu, Axente, Ba­­„linte și alții, și numai eroulă Iancu re­­„fusă categorică până ce se voră da drep­­­turi Românilor­.“ Ce se­­ zice despre ne­­muritorele Iancu este adevérata, case cuventulă numai nu este tocmai corectă. Cândă pe la 1851 se conferi suptscr­ isu­­lui, in ședință publică și solemnă a uni­versității de Viena, decorațiunea împă­­rătescă, suptscrisulă declară formale și solemnă că o primeșce numai spre a o păstra învelită în velă negru, până în diua cândă maiestatea sea ’și va îndeplini cu­ventulă dată, de-a înzestra pe Români cu drepturi naționali, cerându ca acesta declarațiune a sea se se aducă lă cunoș­tința maiestății séle. Maică-mea încă nu voi se accepte pensiunea ce-i acordase impératulu pentru meritele tată-meă. Afară de suptscrisulă, se mai găsiră âncă vre doui Români cari făcură asemeni de­­clarațiuni. Adevĕrul­ este că nimeni n’a suferită atâtă câtă eroulă Iancu. In fine, e mai de prisosű a însemna că pe lanculă nu-lă chlăma Hor­ia. De-altmintrea, articlul­ d-lui Crainică e demnă de totă lauda, și ar fi de dorită se aibă d-sea mulți imitatori. A . Papiu Ilarianu­. permiteți și mie a pune din partea mi, totă în Românulă, două-trei cuvinte despre ul­tima publicațiune a d-lui Cogâlnicenu. Primiți, domni redactori, etc. Hasdeu. Publicamü cu uă deosebită plăcere critica literariă pe care ne-o trimite e­­ruditulii nostru istorică d. B. P. Has­deu, despre ultima edițiune a chronice­­lor­ române, culese și publicate de d. Cogălnicenu. Se 'nțelege că deosebita plăcere ce avemă de a posede în colo­nele nóstre judecata atâtă de compe­­tinte a d-lui Hasdeu ca istorică, ca omă de litere, nu se întinde și asupra cestiu­­nii de consecință care o să legă cu 2 Masă. D-soră redactori ai pianului R­îl­î Ulîîîn­. Domni redactori. Intr'una spirituală articlu despre noua edițiune a „Chronicelor­ României“,ună onorabilă colaboratoră ală domniei-vós­­tre, pe care n’am­âncă fericirea de a’lă numera între amici, dară cu atâtă mai puțin ași avè vre­ună cuventă de a’lă pune între inamici, din pre multă bună-voință îmi face totuși displăcerea de a intro­duce într’uă trasă numele meă într’ună modă atâtă de elastică, în­câtă lumea ar pute crede că eu, ferescu-me Dumne­­deă, ași fi dispusă a contesta cee­a ce datoresce unui ilustru veterană istoria nostră națională. E că de ce, domni redactori, pentru a paralisa ore­cum posibila tendință a u­­nei gspresiuni pute nepremeditate, se’mi ROMAN L LÍJ, 19 SEPTEMBRE, 1872. CHßONICELE ROMANIES do M. kogAlnícénu Chiară în momentele cele mai pasio­nate ale politicei militante, — și ’n po­litica militantă este cine­va cu atâtă mai pasionată cu câtă e mai sinceră, căci cre­dințele cele tari, fia ele bune sau rele, nu potă a nu fi fanatice, — chiară în mo­mentele cele mai pasionate ale politicei militante, mam­ închinată totu-de-una de ’naintea decanatului literariă ală d-lui Cogălnicenu. O voiă face cu atâtă mai multă as­tăzi, cândă cultură esclusivă ală științei m’a smulsă din vălmășiala netermina­­bilei controverse de a sei cine ’i mai ru­î între cei răi: uă ciudată problemă, mai alesă cândă relativa răutate a celor­ mai mulți este ună simplu efectă ală at­mosferei ! Cogălniceni în literatura istorică a României și Alesandri în literatura nos­tră poporană jocă pene la um­ prntă rolală lui Columbă în privința geografică. America exista din dina creațiunii și o cunoscuseră de secuii intrepriniî plu­tași din Scandinavia, deră marele Geno­­vesă celă ântâiă a dat-o la lumină, și printr’ensulă eșită la lumină ea va ră­mână pentru totu-de­ una copilulă lui Columbă! Totă astă-felă chronicele și doinele ro­mâne nu suntă nici ele noue, și nu vă datăle-aă atinsă ici calea în trecetu câte ună turistă în undele vieței nóstre na­ționale, case numai Cogălniceni și nu­mai Alesandri se potă făli de a le fi scosă din întunerecă, înfruntândă amândoui, asemenea lui Columbă, stupida indife­­rință și chiară invidiosulă sarcasmă ală contimpuranilor”. Lor, li se aplică pe deplină energiculă­versă ală anticului poetă: „plină de glo­­biia tea, acestă monumentă te coprinde „pe tine, de­și nu este ală­teă!“ Voră trece sute de ani, deră nici uă dată nu va­ răsuna numele unui Mihu- Copilulă, Toma-Alimoșă, Erculenă, etc., fără ca echipulă se nu vibreze: Alesandri! Voru trece sute de ani, deră nici uă dată nu se va aluneca pe buze memoria lui Urech­iă, Costinesci, Neculcea etc., fără ca se nu apară în acea­ași clipă de­­ na­intea ochilor, umbra lui Cogălniceni! Alesandri și Cogălniceni, doinele și chronicele, Românul descriându-se cu uă primitivă naivitate și cu uă naivă igno­ranță elă însuși în prosă și ’n poesiă, tóte acestea suntă nesce idere atâtă de strînsă legate, în­­câtă noi nu ne-amă putută stăpâni de a nu semnala aci in­tima loră înrudire, de­și ne preocupă de astă dată mai în speciă numai că facia a Gestiunii. Nu vomă vorbi despre Alesandri; nu vorbi­mă nici chiară despre Cogâlnicenii întregii, căci ar trebui ună volumă, eră nu două-trei rânduri schițate într’ună accesă de espansiune, ar trebui mai multe volume pentru a’lă pute­aprecia ca ora­­toră, ca țaristă, ca istorică, ca inițiatoră. D. Cogălnicenu a publicată primulă temă dintr’un a doua edițiune a chroni­­celor­ române, făcându-mi onorea de a-mi trimite unul­ din cele ântâie exem­­plare, în fruntea cărui am citită cu uă vină emoțiune: „D-lui B. Hasdeu, omagiu talentului și în aducerea aminte a anilor, de ami­­cițiă veciiă. Cogâlnicenii.“ Le reprod­ucemi­ aci, le reproducemă aceste cuvinte cu uă justă mândriă, căci acea amintire a aniloru de amiciția vechiă se referă mai cu semă la 1859 și la 2 Masă, cele mai gloriase­­ jile în is­toria modernă a Românilor­, și ’mi pare bine că o mai potă repeți astăzi, după ce am spus’o totu­ de­ una! Primul ă temă al­ ultimei edițiuni re­produce tóte cele cuprinse în primul ă temă ală edițiunii anteriore, mai adău­­gându-se importantulă fragmentă des­pre originile Româniloră, descoperită in anii trecuți la Cozia de către d. A. Crețescu. In capulă volumului, d. Cogâlnicenu pune cnse­uă nouă admirabilă prefac­ă, unde n­i e­rendu, nu e vorbă, nu e puntă, prin care se nu se simță mișcată ori-ce animă adevărată românescă. Unele trăsure mai cu sémn ’mi-aă a­­dusu vrendu­ ne vrendu aminte sublima esclamațiune a lui Temistocle :^bate-me, deră... fră-ți milă de țâră! Acum, după ce am dată Cesarului ce este a lui Cesară, se clamă și lui Dum­­nedeă ce este a lui Dumnezeă, restabi­­lindă sacra veritate în unele detaiuri, în cari d. Cogâlniceni, unică în măiestru artă de a arunca pe pânză tipuri gran­diose,a lăsat’o se ’i scape din vedere, și victimă stim că! Ori­cine ’și póte închipui desperarea ce trebuia se mé coprindsă, cândă m’am simțită vătămată de către uă autoritate de talia d-lui Cogâlnicenu, ș’apoi vătă­mată tocmai în acea nemuritóre prefa­­c­ă, în acelă mică capă­ d'operă, demnă a remâne ca uă bucată clasică în lite­ratura română! Intr’ună studiă critică asupra celei mai vechi chronice române, pe care avu­­seră fericirea a o descoperi într’uă tra­­ducțiune polonă și pe care d. Cogălni­cenu promite a o reproduce în tomulă III ală colecțiunii sale, ’mi am fostă permisă, între cele-l­alte, a esprime do­rința de a vede publicate tóte chronicele române nu numai după testul ă socotită ca celă mai bună, ci încă cu varian­tele diferitelor­ manuscripte, și ’mi-am fostă arătată totă­ d’uă­ dată părerea de rău că chronica lui Urechiă ne este cu­noscută în nișce copie „mai multă sau mai puțină moderne și modernitate.“ La prima observațiune, d. Cogâlnicenu respunde: „Dorința ântâiă a d-lui Hasdeu, de a „se face în privința chronicelor­ române „uă lucrare completă, astăzi se reali­­­șeza prin acestă edițiune, care coprinde „tóte chronicele Moldovei și ale Țorei „Românesc!, tipărite și manuscrise, câte „ne sunt” cunoscute până astăzi- Dorința „a doua de a se publica contextulü varian­­„teloru cred­ă că în privința chronicei lui „UJrechiă și a lui Mirona Costini­ este îm­plinită...“ N’am fostă bine înțelesă, și ’mi place a mă acusa pe mine ensumi, căci n am știută pe semne a ’mi manifesta cuge­tarea într’ună m­­odă destulă de clară. Cee­a ce doriamă că, mai alesă pen­tru chronica lui Urechiă, este nu nu­mai colaționarea tuturoră manuscripte­­lor, esistențî actualmente în România, deră încă, intercala­rea.. între variante a pasageror, cunoscute nouă din Șincai, din Engel, din Peyssonel etc., de­și însăși manustr­iptele utilizate de către denșii nu se mai scie unde se află. Divergența acestoră pasaje este câte un dată enormă, și rămâne apoi în sar­cina criticului, avându-le pe tote de’na­­intea ochilor­, a demonstra și a alege dintre ele secțiunea cea mai corectă. Acesta dorință nu s’a realisată încă; sperămă énse că o vomă vede satisfă­cută în asceptata edițiune științifică a chronicei lui Urechiă, pe care o promi­sese de multă eminintele seă omonimă și iubitulă nostru amică d. V. A. Ure­­chiă. In colecțiunea d-lui Cogălnicenu dă asemenea tabore de pură erudițiune nici că putea se figureze, de­ore­ce însăși d-sea declară in aceia­ași memorabilă prefac­ă: „scopulă principală ală lucrării „mele este de-a poporarisa în generați­­u­nea actuală cunoștința vechilor” noi­­„ trii chronicari. “ Prin urmare, nici că n’am­ă avută meritulă de-a fi dorită cea-a ce­a făcută d. Cogâlnicenu, deră nici d. Cogălnicenu nu era ținută a face cea-a ce am do­rită că. D-sea dice mai departe: „Cândă ensă d. Hasdău pretinde, că „chronica lui Urechiă ar fi reprodusă nu­­„mai de pe nisce copie mai multă sau „mai puțină modernitate, d-sea este în „mare erore. Chronica lui Urechiă, pu­blicată pentru ântâia­ și dată de mine, „este scosă de pe ună manuscrisă, ca­­„rele, decă nu este original uici, dérü este „netăgăduită cea ântâiă sau una din „cele ântâie copie ale chronicei lui Ure­­­chiă compilată de Mironu Costinii! Ma­­­nuscrisulă acesta numeră­ră vechime de „celă putină, d­ouo­ sute de ani!“ Asia déra copia d-lui Cogălnicenu este cam din anulă 1670. Însă adevăratulu autor ală chronicei, care era anume vorniculu Nestorii U­­rechiă, eră nici de cumă fiinlă seă vor­­niculă Grigoriă Urechiă, de­și supt nu­mele acestuia s’a divulgată redacțiunea făcută de către densulă de pe „izvodele“ părintelui seu; adeveratură autoră ală chronicei scriea­­nainte de anulă 1600. 0 spune Cantemiră, cărui în astă sin­gură cestiune nu i-se póte opune nici uă altă autoritate, ca unulă ce trăia în Moldova în a doua jumătate a secolu­lui XVII, adică în acea­ași epocă cu în­suși vorniculă Gregoriă Urechiă, fiiulă adevăratului chronicară, și apoi mai era și domnă ală țerei, pusă astă­felă în cea mai bună posițiune pentru a cu­lege informațiunile cele mai positive celă puțină despre contimpuranii sei. In Chronicul Vlacho-Moldo-Româniloru, tomă I, pagina 108, clă­dice: „Urechiă a trăită și a scrisă pe vre­­„mile lui Aronu vodă Tiranulu, într’a „căruia domnia și sfîrșitulă istoriei séle „face.“ In acestă modă cea mai vechiă copiă din prețiosa colecțiune a d-lui Cogălni­­cenu este totă încă posterioră origina­lului cu vr’uă 60 de ani. Avut’am are dreptate de-a o numi „modernă sau modernisată“ ? Déru se ne férésed Dumnez­eu de-a fi cugetată măcară în trecetü a face din acesta vr’uă umbră­ de imputare d-lui Cogălniceni! Modernisatori au fostă toți copiștii, cu celă din 1670 în frunte, eră nici­de­­cum venerabilulă editoră, versată din tinerețe în ale științei istorice, familiară mai multă ca ori­cine cu publicațiunile străine de acesta natură, ș’a căruia lucra­re nici că putea se fiă altă­ felă de­câtă de cea mai scrupulosă conformitate cu manuscriptele, după cum nu vă dată am și constatat’o că ensumi prin confrunta­­țiuni din literă în literă. * Suntă fericită că acusațiunea,cer­i se trage din partea d-lui Cogâlnicenu de a fi comisă „un mare erore“, provine iarăși din propria mea causă, căci vorbindă des­pre modernisare, că voiă fi uitată negre­­șită a precisa epoca adevăratului chroni­cară Urechiă, cea­ ce o facă însă astăzi. In fine, într’uă notiță forte interesantă, care desfășură genesea celor­ două vo­lume publicate de librăria Ionidă supt pomposulă titlu de Istoria Moldo-Romă­­niei, d.­ Cogălnicenu observă : „Singurulă lucru neă ce conțină acele „volume este fragmentulă despre înce­­­putură Românilor”, pe care d. Hasdeu „îl­ atribue Moldovenului Nicolae Mi­­clescu. să reproducă acestă fragmentă „în volumulă I ală acestei edițiuni, înse „din ■ începută­­ facă, rese­nd­e mele în­ pri­­nvința paternității dată de dl. Hasdeu. Din „cele ântâie pagine cititorulu se va convin­­­ge că acestă fragmentă are de autoră unu „Română, de peste oră, carele se vede­ că „nici a cunoscută Moldova.“ Scriândă superba sea prefaciă într’uă escursituie la țară, d. Cogâlnicenu nu pu­tea recurge la uă bibliotecă în ajutorul­ memoriei, și probabilmente nu avea de ’naintea ochiloră nici chiară fragmen­tulă in cestiune. D-sea dice : „de la cele ântâie pagine „cititorul“ se va convinge că acestă frag­­­mentă are de autoră una Română de „peste Oltu.“ Nici din cele ântâie, nici din ultimele pagine, nici din cele intermediare, regretă că uă asemenea convicțiune nu se dobân­­desce. Autoru­l fragmentului scriea, în a­­devără, de nu peste Oltă, celă puțină în Muntenia; asta este; acesta se cunosce, o spune și o repetă mereă elă însuși; déru a scrie cine-va în Muntenia și a fi „Ro­mână de peste Oltă“, nu e totă una. D. Cogălnicenu mai­­ zice: „acestă frag­­­mentă are de autoră ună Română de „peste Oltă, carele se vede că nici o cu­­­noscută Moldova.“ Din contra, autorul­ fragmentului declară susă și tare, anume la pagina 10S din colecțiunea d-lui Cogălnicenu : „ată citescă letopisețulă moldoveneștii, „carele fiindă că allCil în Moldova l’am „găsită la Ioniță Racoviță etc.“ Se se noteze bine decisivulă cuvăntă­ ancă. In sfirșită, d. Cogâlnicenu apesa asu­pra Moldovénului Nicolae Milescu, ca și cândă ar fi fostă peste putință ca ună Moldovenă se scrie in Muntenia. Nu numai că Milescu scriea în Mun­tenia fragmente, decă tradusese în Mun­tenia din grecesce in românesce uă Bi­blia Intrega, precum ne-o spune contim­­purenuhi sau aședată în Muntenia Gre­­culă Demetriă Procopios, într’uă rela­­țiune publicată de către Fabricius in Bibliotheca graeca, uă carte forte rară, deră aflătore totuși în arc­ivulă Statului din Bucuresci, temă XI, pagina 789, p. 60, pe lângă care se mai pute consulta Meletie, Istoria biserice­sca, tradusă de mitropolitulu Veniamina, t. 1, partea 1, pagina 76. Nu numai că Milescu scriea în Mun­tenia cărți mari și mici, demit âncă ajun­sese pa la 1664 mare boeră în Mun­tenia, kapi­kihaia la Constantinopole din partea domnului muntenescu Gligorașcu Ghica, precumă ne-o spune mitropoli­­tul­ moldoveneștii Gregoriă, scriitoră iarăși contimpuranii, într’un documentă reprodus de d. Codrescu în Uricaru, tom. I, pagina 240. Nu s e aci loculă de-a intra în amă­nunte biografice asupra acestui celebru enciclopedistă și poliglotă română din secululă XVII, și cu atâtă mai puțină nu f­aci loculă de-a face uă confrunta­­țiune între pasagele întregi din frag­mentă și între alte pasage întregi din­­tr’ună opusculă ală lui Milescu, scrisă slavonesce și dată la lumină testual­­mente de către renu­mitulă istorică rusă Polevoi în rsiar­ulă moscovită Ruski Viestnik din anul­ 1841, temă 2, pagi­­nele 383 — 400, pasaje, cari probeza matematicesce identitatea autorului am­­belor­ scrieri. Cele de mai susă ajungă. Am avută puternice rațiuni pentru a nu lăsa suspinsă asupră-mi duplură verdictă de­ mare c­erere și de reserve. Am avută puternice rațiuni, căci elă­me isbia din partea unui Cogâlnicenu, din ’naintea căruia pe teremuri litera­turei naționale cată se se închine cu ve­­n­erațiune ori­ ce suflare românescă, eră tenera nostră generațiune mai multă ca ori­cine. Am avută puternice rațiuni, căci chronicele României, de’mpreună cu vigu­­rosa loră prefacră, care este și ea cea mai elociate chronică a chilei­ de ieri, tre­buie se se răspăndescă în totă țara, tre­buie se intre în tote mânele, trebuie se devină m­ă vade­mecum ală tuturoră Ro­­mânilor­, toți se le citescă, toți se le recitescă, toți se le ’nvețe ca pe Tatălui­­nostru. Suntemă și cum­ că ală nostru vech­iu amică, ceă mai corectă a nostră, stea po­lară din 1859 și din 2 Masă, va reveni în prefața tomului II asupra „ marii erori “ și asupra „reservelor­“ din prefacia to­mului I, căci la casă de-a face d-sea, ei bine, din firescă considerațiune pentru sentința unui părinte literară, voiă crede că ensumi că n’amă avută dreptate, de­ și o amu și de-și ași fi dorită a n’o ave facia cu unu Cogâlnicenu! Hasdeu. PROCESULU BAZAINE. De la Paris se scrie urmatórele dru­m­­ului Nord: Tote versiunile se acordă a face se se considere procesulu mare și ale lui Bazaine ca luându pe fie­care cli­ră mai mare gravitate. Se dice chiară că, sdrobitu prin evidință, fară fi putută oțărî se mărturisescă că primise la timpă ordi­nele de joncțiune cu materialele Mac- Mahon, ordine pe cari trebuia se le ese­­cute cu ori­ce preță. Interogatoriulu pu­blică va confirma seă va desminți daca acestă scomptă e scă nu exac tu. Cee­a ce pare a se confirma e că, déca mate­rialele Bazaine este singură acusată, nu e singură compromisă, și că procederea va face cunoscută cu ce moliciune, cu ce uitare de detorii­nă continuată se serve Francia cândă nu mai era imperiă și alți generări, cari nu e încă permisă a-i numi. Pe cândă șeful­ dinastiei co­mitea acea mulțime de crime și de gre­șeli, cari perdu trei din patru părți ale Franciei, generarele șefă pe care ’lă de­legase precupeția bine cu trădarea Me­­tzului, déca imperială mai putea eși din atâtea ruine și déca mai era speranță d’a se convoca vechiulă corpă legislativă. Uă corespondință particulară a șlia­­riului la Turquie conține urmatorele re­­flecțiuni totă în privința aceleași ces­­tiuni: Instrucțiunea procesului Bazaine rea uă astă­felă­ de importanță și reclamă atâta timpii ș’atâta ’ngrijire ’n câtă generarele Riviere, care obirige, a fostă obligată — ca se se potă consacra nu­mai ei —­ se ceră a fi î nlocuită în ins­­pecțiunea direcțiunii fortificărilor­ de la Havre, în care fusese numită. Popo­­rațiunile de nord-est daiî ună interesă pasionată progreseloru acestei instruc­t­i­ v A­A %

Next