Romanulu, septembrie 1872 (Anul 16)
1872-09-18
786 1. D. Crainicu zice că „luptele eroice „ale lui Iancu ar fi fi înșirate în istoria „mea despre revoluțiunea de la 1818 și „1849, derupre pe scurtă, etc“. Eu nu scii unde și cum a putută se citescă d. Crainică în istoria mea aceaa ce nu e scrisă de locă, nici măcară să literă despre luptele lui Iancu. Istoria mea, din care aă eșită numai două volume și apoi s’a oprită de guvernă, se închiriă cu adunarea de la 135 Maiă, 1848, când p încă nu începuse luptele. Continuarea operei întrerupându-se, că n’am apucată a scrie și tipări nici măcară să literă despre acele memorabile lupte ale lui Iancuță. Dorü a publicată d. Lauriană raporturile către împăratură ale celor trei prefecți (Iancu, Bálinte și Axente) în cartea scrisă în limba germana și intitulată: Die Romanen der Oesterreichischen Monarchie. Póte la acestea face alusiune d. Crainică. A scrisă apoi despre luptele lui Iancu, Régnault în Iistoire des principautés danubienns. Alții n’aă scrisă. In câtă pentru mine, încă vă dată, că n’am scrisă nici măcară pe scurții, deră voiă scrie de voiă trăi, arendă în posesiunea mea cea mai frumosă culegere de documente relative la întâmplările de atunci. 2. A doua erore ce caută se îndrepteză în articlul d-lui Crainică, este cândă d-sea dice că „fură decorați de guvernulă „Austriei, Barnuiță, Papiu, Axente, Ba„linte și alții, și numai eroulă Iancu re„fusă categorică până ce se voră da drepturi Românilor.“ Ce se zice despre nemuritorele Iancu este adevérata, case cuventulă numai nu este tocmai corectă. Cândă pe la 1851 se conferi suptscr isului, in ședință publică și solemnă a universității de Viena, decorațiunea împărătescă, suptscrisulă declară formale și solemnă că o primeșce numai spre a o păstra învelită în velă negru, până în diua cândă maiestatea sea ’și va îndeplini cuventulă dată, de-a înzestra pe Români cu drepturi naționali, cerându ca acesta declarațiune a sea se se aducă lă cunoștința maiestății séle. Maică-mea încă nu voi se accepte pensiunea ce-i acordase impératulu pentru meritele tată-meă. Afară de suptscrisulă, se mai găsiră âncă vre doui Români cari făcură asemeni declarațiuni. Adevĕrul este că nimeni n’a suferită atâtă câtă eroulă Iancu. In fine, e mai de prisosű a însemna că pe lanculă nu-lă chlăma Horia. De-altmintrea, articlul d-lui Crainică e demnă de totă lauda, și ar fi de dorită se aibă d-sea mulți imitatori. A . Papiu Ilarianu. permiteți și mie a pune din partea mi, totă în Românulă, două-trei cuvinte despre ultima publicațiune a d-lui Cogâlnicenu. Primiți, domni redactori, etc. Hasdeu. Publicamü cu uă deosebită plăcere critica literariă pe care ne-o trimite eruditulii nostru istorică d. B. P. Hasdeu, despre ultima edițiune a chronicelor române, culese și publicate de d. Cogălnicenu. Se 'nțelege că deosebita plăcere ce avemă de a posede în colonele nóstre judecata atâtă de competinte a d-lui Hasdeu ca istorică, ca omă de litere, nu se întinde și asupra cestiunii de consecință care o să legă cu 2 Masă. D-soră redactori ai pianului Rîlî Ulîîîn. Domni redactori. Intr'una spirituală articlu despre noua edițiune a „Chronicelor României“,ună onorabilă colaboratoră ală domniei-vóstre, pe care n’amâncă fericirea de a’lă numera între amici, dară cu atâtă mai puțin ași avè vreună cuventă de a’lă pune între inamici, din pre multă bună-voință îmi face totuși displăcerea de a introduce într’uă trasă numele meă într’ună modă atâtă de elastică, încâtă lumea ar pute crede că eu, ferescu-me Dumnedeă, ași fi dispusă a contesta ceea ce datoresce unui ilustru veterană istoria nostră națională. E că de ce, domni redactori, pentru a paralisa orecum posibila tendință a unei gspresiuni pute nepremeditate, se’mi ROMAN L LÍJ, 19 SEPTEMBRE, 1872. CHßONICELE ROMANIES do M. kogAlnícénu Chiară în momentele cele mai pasionate ale politicei militante, — și ’n politica militantă este cineva cu atâtă mai pasionată cu câtă e mai sinceră, căci credințele cele tari, fia ele bune sau rele, nu potă a nu fi fanatice, — chiară în momentele cele mai pasionate ale politicei militante, mam închinată totu-de-una de ’naintea decanatului literariă ală d-lui Cogălnicenu. O voiă face cu atâtă mai multă astăzi, cândă cultură esclusivă ală științei m’a smulsă din vălmășiala neterminabilei controverse de a sei cine ’i mai ruî între cei răi: uă ciudată problemă, mai alesă cândă relativa răutate a celor mai mulți este ună simplu efectă ală atmosferei ! Cogălniceni în literatura istorică a României și Alesandri în literatura nostră poporană jocă pene la um prntă rolală lui Columbă în privința geografică. America exista din dina creațiunii și o cunoscuseră de secuii intrepriniî plutași din Scandinavia, deră marele Genovesă celă ântâiă a dat-o la lumină, și printr’ensulă eșită la lumină ea va rămână pentru totu-de una copilulă lui Columbă! Totă astă-felă chronicele și doinele române nu suntă nici ele noue, și nu vă datăle-aă atinsă ici calea în trecetu câte ună turistă în undele vieței nóstre naționale, case numai Cogălniceni și numai Alesandri se potă făli de a le fi scosă din întunerecă, înfruntândă amândoui, asemenea lui Columbă, stupida indiferință și chiară invidiosulă sarcasmă ală contimpuranilor”. Lor, li se aplică pe deplină energiculăversă ală anticului poetă: „plină de globiia tea, acestă monumentă te coprinde „pe tine, deși nu este alăteă!“ Voră trece sute de ani, deră nici uă dată nu va răsuna numele unui Mihu- Copilulă, Toma-Alimoșă, Erculenă, etc., fără ca echipulă se nu vibreze: Alesandri! Voru trece sute de ani, deră nici uă dată nu se va aluneca pe buze memoria lui Urechiă, Costinesci, Neculcea etc., fără ca se nu apară în aceaași clipă de naintea ochilor, umbra lui Cogălniceni! Alesandri și Cogălniceni, doinele și chronicele, Românul descriându-se cu uă primitivă naivitate și cu uă naivă ignoranță elă însuși în prosă și ’n poesiă, tóte acestea suntă nesce idere atâtă de strînsă legate, încâtă noi nu ne-amă putută stăpâni de a nu semnala aci intima loră înrudire, deși ne preocupă de astă dată mai în speciă numai că facia a Gestiunii. Nu vomă vorbi despre Alesandri; nu vorbimă nici chiară despre Cogâlnicenii întregii, căci ar trebui ună volumă, eră nu două-trei rânduri schițate într’ună accesă de espansiune, ar trebui mai multe volume pentru a’lă puteaprecia ca oratoră, ca țaristă, ca istorică, ca inițiatoră. D. Cogălnicenu a publicată primulă temă dintr’un a doua edițiune a chronicelor române, făcându-mi onorea de a-mi trimite unul din cele ântâie exemplare, în fruntea cărui am citită cu uă vină emoțiune: „D-lui B. Hasdeu, omagiu talentului și în aducerea aminte a anilor, de amicițiă veciiă. Cogâlnicenii.“ Le reproducemi aci, le reproducemă aceste cuvinte cu uă justă mândriă, căci acea amintire a aniloru de amiciția vechiă se referă mai cu semă la 1859 și la 2 Masă, cele mai gloriase jile în istoria modernă a Românilor, și ’mi pare bine că o mai potă repeți astăzi, după ce am spus’o totu de una! Primul ă temă al ultimei edițiuni reproduce tóte cele cuprinse în primul ă temă ală edițiunii anteriore, mai adăugându-se importantulă fragmentă despre originile Româniloră, descoperită in anii trecuți la Cozia de către d. A. Crețescu. In capulă volumului, d. Cogâlnicenu pune cnseuă nouă admirabilă prefacă, unde ni erendu, nu e vorbă, nu e puntă, prin care se nu se simță mișcată ori-ce animă adevărată românescă. Unele trăsure mai cu sémn ’mi-aă adusu vrendu ne vrendu aminte sublima esclamațiune a lui Temistocle :^bate-me, deră... fră-ți milă de țâră! Acum, după ce am dată Cesarului ce este a lui Cesară, se clamă și lui Dumnedeă ce este a lui Dumnezeă, restabilindă sacra veritate în unele detaiuri, în cari d. Cogâlniceni, unică în măiestru artă de a arunca pe pânză tipuri grandiose,a lăsat’o se ’i scape din vedere, și victimă stim că! Oricine ’și póte închipui desperarea ce trebuia se mé coprindsă, cândă m’am simțită vătămată de către uă autoritate de talia d-lui Cogâlnicenu, ș’apoi vătămată tocmai în acea nemuritóre prefacă, în acelă mică capă d'operă, demnă a remâne ca uă bucată clasică în literatura română! Intr’ună studiă critică asupra celei mai vechi chronice române, pe care avuseră fericirea a o descoperi într’uă traducțiune polonă și pe care d. Cogălnicenu promite a o reproduce în tomulă III ală colecțiunii sale, ’mi am fostă permisă, între cele-lalte, a esprime dorința de a vede publicate tóte chronicele române nu numai după testul ă socotită ca celă mai bună, ci încă cu variantele diferitelor manuscripte, și ’mi-am fostă arătată totă d’uă dată părerea de rău că chronica lui Urechiă ne este cunoscută în nișce copie „mai multă sau mai puțină moderne și modernitate.“ La prima observațiune, d. Cogâlnicenu respunde: „Dorința ântâiă a d-lui Hasdeu, de a „se face în privința chronicelor române „uă lucrare completă, astăzi se realișeza prin acestă edițiune, care coprinde „tóte chronicele Moldovei și ale Țorei „Românesc!, tipărite și manuscrise, câte „ne sunt” cunoscute până astăzi- Dorința „a doua de a se publica contextulü varian„teloru credă că în privința chronicei lui „UJrechiă și a lui Mirona Costini este împlinită...“ N’am fostă bine înțelesă, și ’mi place a mă acusa pe mine ensumi, căci n am știută pe semne a ’mi manifesta cugetarea într’ună modă destulă de clară. Ceea ce doriamă că, mai alesă pentru chronica lui Urechiă, este nu numai colaționarea tuturoră manuscriptelor, esistențî actualmente în România, deră încă, intercalarea.. între variante a pasageror, cunoscute nouă din Șincai, din Engel, din Peyssonel etc., deși însăși manustriptele utilizate de către denșii nu se mai scie unde se află. Divergența acestoră pasaje este câte un dată enormă, și rămâne apoi în sarcina criticului, avându-le pe tote de’naintea ochilor, a demonstra și a alege dintre ele secțiunea cea mai corectă. Acesta dorință nu s’a realisată încă; sperămă énse că o vomă vede satisfăcută în asceptata edițiune științifică a chronicei lui Urechiă, pe care o promisese de multă eminintele seă omonimă și iubitulă nostru amică d. V. A. Urechiă. In colecțiunea d-lui Cogălnicenu dă asemenea tabore de pură erudițiune nici că putea se figureze, deorece însăși d-sea declară in aceiaași memorabilă prefacă: „scopulă principală ală lucrării „mele este de-a poporarisa în generațiunea actuală cunoștința vechilor” noi„ trii chronicari. “ Prin urmare, nici că n’amă avută meritulă de-a fi dorită cea-a cea făcută d. Cogâlnicenu, deră nici d. Cogălnicenu nu era ținută a face cea-a ce am dorită că. D-sea dice mai departe: „Cândă ensă d. Hasdău pretinde, că „chronica lui Urechiă ar fi reprodusă nu„mai de pe nisce copie mai multă sau „mai puțină modernitate, d-sea este în „mare erore. Chronica lui Urechiă, publicată pentru ântâia și dată de mine, „este scosă de pe ună manuscrisă, ca„rele, decă nu este original uici, dérü este „netăgăduită cea ântâiă sau una din „cele ântâie copie ale chronicei lui Urechiă compilată de Mironu Costinii! Manuscrisulă acesta numerără vechime de „celă putină, douo sute de ani!“ Asia déra copia d-lui Cogălnicenu este cam din anulă 1670. Însă adevăratulu autor ală chronicei, care era anume vorniculu Nestorii Urechiă, eră nici de cumă fiinlă seă vorniculă Grigoriă Urechiă, deși supt numele acestuia s’a divulgată redacțiunea făcută de către densulă de pe „izvodele“ părintelui seu; adeveratură autoră ală chronicei scrieanainte de anulă 1600. 0 spune Cantemiră, cărui în astă singură cestiune nu i-se póte opune nici uă altă autoritate, ca unulă ce trăia în Moldova în a doua jumătate a secolului XVII, adică în aceaași epocă cu însuși vorniculă Gregoriă Urechiă, fiiulă adevăratului chronicară, și apoi mai era și domnă ală țerei, pusă astăfelă în cea mai bună posițiune pentru a culege informațiunile cele mai positive celă puțină despre contimpuranii sei. In Chronicul Vlacho-Moldo-Româniloru, tomă I, pagina 108, clădice: „Urechiă a trăită și a scrisă pe vre„mile lui Aronu vodă Tiranulu, într’a „căruia domnia și sfîrșitulă istoriei séle „face.“ In acestă modă cea mai vechiă copiă din prețiosa colecțiune a d-lui Cogălnicenu este totă încă posterioră originalului cu vr’uă 60 de ani. Avut’am are dreptate de-a o numi „modernă sau modernisată“ ? Déru se ne férésed Dumnezeu de-a fi cugetată măcară în trecetü a face din acesta vr’uă umbră de imputare d-lui Cogălniceni! Modernisatori au fostă toți copiștii, cu celă din 1670 în frunte, eră nicidecum venerabilulă editoră, versată din tinerețe în ale științei istorice, familiară mai multă ca oricine cu publicațiunile străine de acesta natură, ș’a căruia lucrare nici că putea se fiă altă felă decâtă de cea mai scrupulosă conformitate cu manuscriptele, după cum nu vă dată am și constatat’o că ensumi prin confruntațiuni din literă în literă. * Suntă fericită că acusațiunea,ceri se trage din partea d-lui Cogâlnicenu de a fi comisă „un mare erore“, provine iarăși din propria mea causă, căci vorbindă despre modernisare, că voiă fi uitată negreșită a precisa epoca adevăratului chronicară Urechiă, cea ce o facă însă astăzi. In fine, într’uă notiță forte interesantă, care desfășură genesea celor două volume publicate de librăria Ionidă supt pomposulă titlu de Istoria Moldo-Romăniei, d. Cogălnicenu observă : „Singurulă lucru neă ce conțină acele „volume este fragmentulă despre începutură Românilor”, pe care d. Hasdeu „îl atribue Moldovenului Nicolae Miclescu. să reproducă acestă fragmentă „în volumulă I ală acestei edițiuni, înse „din ■ începută facă, resende mele în prinvința paternității dată de dl. Hasdeu. Din „cele ântâie pagine cititorulu se va convinge că acestă fragmentă are de autoră unu „Română, de peste oră, carele se vede că „nici a cunoscută Moldova.“ Scriândă superba sea prefaciă într’uă escursituie la țară, d. Cogâlnicenu nu putea recurge la uă bibliotecă în ajutorul memoriei, și probabilmente nu avea de ’naintea ochiloră nici chiară fragmentulă in cestiune. D-sea dice : „de la cele ântâie pagine „cititorul“ se va convinge că acestă fragmentă are de autoră una Română de „peste Oltu.“ Nici din cele ântâie, nici din ultimele pagine, nici din cele intermediare, regretă că uă asemenea convicțiune nu se dobândesce. Autorul fragmentului scriea, în adevără, de nu peste Oltă, celă puțină în Muntenia; asta este; acesta se cunosce, o spune și o repetă mereă elă însuși; déru a scrie cine-va în Muntenia și a fi „Română de peste Oltă“, nu e totă una. D. Cogălnicenu mai zice: „acestă fragmentă are de autoră ună Română de „peste Oltă, carele se vede că nici o cunoscută Moldova.“ Din contra, autorul fragmentului declară susă și tare, anume la pagina 10S din colecțiunea d-lui Cogălnicenu : „ată citescă letopisețulă moldoveneștii, „carele fiindă că allCil în Moldova l’am „găsită la Ioniță Racoviță etc.“ Se se noteze bine decisivulă cuvăntă ancă. In sfirșită, d. Cogâlnicenu apesa asupra Moldovénului Nicolae Milescu, ca și cândă ar fi fostă peste putință ca ună Moldovenă se scrie in Muntenia. Nu numai că Milescu scriea în Muntenia fragmente, decă tradusese în Muntenia din grecesce in românesce uă Biblia Intrega, precum ne-o spune contimpurenuhi sau aședată în Muntenia Greculă Demetriă Procopios, într’uă relațiune publicată de către Fabricius in Bibliotheca graeca, uă carte forte rară, deră aflătore totuși în arcivulă Statului din Bucuresci, temă XI, pagina 789, p. 60, pe lângă care se mai pute consulta Meletie, Istoria bisericesca, tradusă de mitropolitulu Veniamina, t. 1, partea 1, pagina 76. Nu numai că Milescu scriea în Muntenia cărți mari și mici, demit âncă ajunsese pa la 1664 mare boeră în Muntenia, kapikihaia la Constantinopole din partea domnului muntenescu Gligorașcu Ghica, precumă ne-o spune mitropolitul moldoveneștii Gregoriă, scriitoră iarăși contimpuranii, într’un documentă reprodus de d. Codrescu în Uricaru, tom. I, pagina 240. Nu s e aci loculă de-a intra în amănunte biografice asupra acestui celebru enciclopedistă și poliglotă română din secululă XVII, și cu atâtă mai puțină nu faci loculă de-a face uă confruntațiune între pasagele întregi din fragmentă și între alte pasage întregi dintr’ună opusculă ală lui Milescu, scrisă slavonesce și dată la lumină testualmente de către renumitulă istorică rusă Polevoi în rsiarulă moscovită Ruski Viestnik din anul 1841, temă 2, paginele 383 — 400, pasaje, cari probeza matematicesce identitatea autorului ambelor scrieri. Cele de mai susă ajungă. Am avută puternice rațiuni pentru a nu lăsa suspinsă asupră-mi duplură verdictă de mare cerere și de reserve. Am avută puternice rațiuni, căci elăme isbia din partea unui Cogâlnicenu, din ’naintea căruia pe teremuri literaturei naționale cată se se închine cu venerațiune ori ce suflare românescă, eră tenera nostră generațiune mai multă ca oricine. Am avută puternice rațiuni, căci chronicele României, de’mpreună cu vigurosa loră prefacră, care este și ea cea mai elociate chronică a chilei de ieri, trebuie se se răspăndescă în totă țara, trebuie se intre în tote mânele, trebuie se devină mă vademecum ală tuturoră Românilor, toți se le citescă, toți se le recitescă, toți se le ’nvețe ca pe Tatăluinostru. Suntemă și cum că ală nostru vechiu amică, ceă mai corectă a nostră, stea polară din 1859 și din 2 Masă, va reveni în prefața tomului II asupra „ marii erori “ și asupra „reservelor“ din prefacia tomului I, căci la casă de-a face d-sea, ei bine, din firescă considerațiune pentru sentința unui părinte literară, voiă crede că ensumi că n’amă avută dreptate, de și o amu și de-și ași fi dorită a n’o ave facia cu unu Cogâlnicenu! Hasdeu. PROCESULU BAZAINE. De la Paris se scrie urmatórele drumului Nord: Tote versiunile se acordă a face se se considere procesulu mare și ale lui Bazaine ca luându pe fiecare cliră mai mare gravitate. Se dice chiară că, sdrobitu prin evidință, fară fi putută oțărî se mărturisescă că primise la timpă ordinele de joncțiune cu materialele Mac- Mahon, ordine pe cari trebuia se le esecute cu orice preță. Interogatoriulu publică va confirma seă va desminți daca acestă scomptă e scă nu exac tu. Ceea ce pare a se confirma e că, déca materialele Bazaine este singură acusată, nu e singură compromisă, și că procederea va face cunoscută cu ce moliciune, cu ce uitare de detoriină continuată se serve Francia cândă nu mai era imperiă și alți generări, cari nu e încă permisă a-i numi. Pe cândă șeful dinastiei comitea acea mulțime de crime și de greșeli, cari perdu trei din patru părți ale Franciei, generarele șefă pe care ’lă delegase precupeția bine cu trădarea Metzului, déca imperială mai putea eși din atâtea ruine și déca mai era speranță d’a se convoca vechiulă corpă legislativă. Uă corespondință particulară a șliariului la Turquie conține urmatorele reflecțiuni totă în privința aceleași cestiuni: Instrucțiunea procesului Bazaine rea uă astăfelă de importanță și reclamă atâta timpii ș’atâta ’ngrijire ’n câtă generarele Riviere, care obirige, a fostă obligată — ca se se potă consacra numai ei — se ceră a fi î nlocuită în inspecțiunea direcțiunii fortificărilor de la Havre, în care fusese numită. Poporațiunile de nord-est daiî ună interesă pasionată progreseloru acestei instructi v AA %