Romanulu, aprilie 1873 (Anul 17)
1873-04-08
324 g^rarrgjffiifi'WíTi'4jm'i"<f minim rt~irirj*T;Mi,B9r*,g^grogw»nttarea;;aTM5mcBgBg?qcSaig=^jglgg;BCT3^gTe!Ra!a,EaTMgGieE RO MANULS 8 APRILIU 1873 științele sărbători. Românii ar fi pute se ’nvețe ceva din morala ei. Bine-voiți a primi, vă rogă, asecutarea deosebitei stime ce ve conserva. XXX. SE RIDEMU SEU SE PLÂNGEMU? Intr’uă timpă fórte depărtații ș’a cărui dată fisă s’a perdută în întunecimea seculiloră, într’uă țară precare, era tronulu vacantă. Nu simti ce formă de guvernământă avea acea țară, ca s’o putemu spune lectoriloră nostrii, derű,se fi fostă imperiă sau domină constituționale ori absolută, puțină importă , destulă că fusese ună stăpânitoră care stătuse pe tronulă ce era vacantă. Era ciudată modulă cum se făcea alegerea domnitorilor acelei țări în casă de vacanță, modă care nu se potriveșce nici cu alegerile prin plebiscită, nici prin rădicarea pe tronă prin dreptură de moștenire, sau prin grația divină , era ună felii de amestecătură a ambeloră sisteme. La asta]i fisă, pe un ’ntinsă câmpie, s’aduna totă poporulă, fără distincțiune de clasă, și, într’ună locă óre care, printr'un machină ad-hoc, se arunca în aeră corona imperiale sau princiară, și cui cădea pe capă, acela era alesulu, toți erau obligați se’i dea supunere. In vitiaotărîtă, poporulă se adună la loculă destinată : printre mulțime se afla și porearulă unui sată, care călătoria insocită d’ună consătiană alfi săă. Clima fiindă caldă și ei obosiți de drumu, se așezară la umbra unui arbore, ca se se repauseze și se mănânce ceva. Pe cândă se ospătau împreună, tovarăși ulăjise porcarului : — Déc’arci cade corona pe capuți, ce ai face tu, din acestă țeră ! —j Cea d ântăiă a mea îngrijire, respinse porcarulă, ară fi se stringă mulți bani, căci, păzindă porcii, amil suferită destulă sărăcie, și, ca s’ajungă aci, nu mură opri nici un crima. Ași pune dări peste dări, ași face ca totă suflarea din acesta țeră se ’și dea pene și cenușa din véka, mumii ca dăjdiele se intre ln punga mea; ași pune taxe pe fumată, pe Lentă, pe muncă, pe lenevia, pe vii și pe morți, pe cununii și pe botezuri, pe drumul și pe poduri, ne casă și pe pământuri, întrună cuviință pe totă și pe tote, eră decâ și ară găsi cineva care se se impotrivesca: Lași trimite de pe lumea acesta, necăutăndă că mi-ară putu fi tată seă frate. Doru déca corona ară cade pe capulă teă, ce ai face tu $ . Bă,Jise acesta, mași silise fiu sluga tuturoră, deore-ce Dumu diteirea ai'alege se fiă mai mare peste toți; ași căutase fă celă mai bună părinte pentru supușii mei, neuitându nici uâ dată de unde- amă eșifeu și unde amu ajunsă; mi-ași pune totă silința seu, și ureză dările , căci scă ce greă îmi vine și mie cândă mé esecutâ pentru plata loră, vânndu-mi scóna la care mănchină, sea vasulă din care mănâncă, într’uă cuvântă ași face ca poporul acestei țări se fiă fericită printre alte popore. Dară ce tată îndrugămă noi aci? Aicie se merge mă, căci sórele apune și sera s’apropiă. Amendous se puseră pe cale. Ajungându la locul adunării, machina tocmai arunca în spațiu corona domnesca, care, învârtindu-se cu răperjiciune, se cletinâ ’n drepta și ’n stânga, și d’uă dată că Ju pe capulă porcarului. Poporulă îl aclamâ cu bucuria, îlă rădica pe tronă și domnirea îi începu. Narațiunea trece răpede peste cei d’ântâiă ani ai acestei domnii, pentru că nu vrea să’i facă nici critica, nici apologia, și vine la una însemnată episodă, pe care îlă dămă cititoriloră astă-feră cum l’am găsită în limba sanscrită : Porcarulă stăpânitoră prada și jăfui, tăia și ’mpușca pe cei ce se ’mpotriviaă dăriloră, cari ajunseseră de nesuferită. Nimeni și nimică nu ’să putea opri de la esecutarea planului seu d’a se ’mbogăți prin prădarea țarei. Suferințele erau nemărginite, cuțitură ajunsese la ușă și omenii de bine începură a se aduna și a se sfătui ce se facă ca să scape țâra de petre,eră pe ei de ruină. Atunci începură a se întreba . . . — De unde a venită la noi acestă lighionă, ce cunoscințe are, cu cine a venită aci, și cum? Și, din cercetare 'u cercetare, isbutiră se’i afle sătulă și tovarășială cu care călătorise pâne la loculă de alegere. Că deputațiune merse la acelă omă și ’să rugă să vie la reședință, se mergă la tirană, să’i aducă aminte despre amida loră și a cere, de va fi Cu putință, a ’lă face se revie la sfmțiminte mai bune. Amiculă se oțărî și se presinta la paiață, unde fa îndată primită. Incepândă a’i face descrierea ’ngrozitóre de suferințele supt cari geme țâra, Domnitorulă îi zise : — Déca D-Jeu ar fi vrută ca țera acesta se fiă fericită, corona ară fi că Jutu pe capulă tău, care’i făgăduiai înflorirea, erăm pe capulă meă, care de la ’ncepută i-am dorită poirea, și acum numai pentru a fi venirea călătoriei nóstre de uădini oră, numai pentru densa nu te daă periseul, lâsându-te se faci ceva bine, cu condițiune d’a nu te ’mpotrivi la nici ua dorință a mea. De aceaa te și iau ca primulă meă ministru, începu deja guvernarea cu riciíe ministru. Cu tóte aceste rețele nu ’ncetau, pentru că tiranul făcea ce voia, urmându-și planul distrugătorii. Atunci ministrulă, fiindă sfată cu omenii de bine, le Jise: — Acestă omă este pornită Iar Je din pre multă iubire de bani. Amă un plană și voia se’să pună în lucrare. Se faceți uă contribuțiune, se împleti ună burtă cu aură, se’lă îngropați în valea dintre două deluri din pădurea de pe cutare domeală, și, cândă veți face acestea, se mă vestiți. Bieții omeni făcură întocmai și, cândă buriulă fu ’ngropată în loculă ^ilesă, deferă de solie ministrului. Acesta făcu pe Domnitoră se esa la vănătore prin partea locului și îngriji ca masa se fiă pusă d’asupra buriului îngropată. Venatórea se făcu și invitații ședeau la mesă cu Domnitorulă, care era veselă că ’mpușcase singură mă supă. Pe la sfirșitul mesei, pe delulii din drepta, cânta un cucuvaie, căreia ’i respundeauă alta de pe delula stângă. Priceputulă ministru ceru ospețiloră se facă tăcere, ca s’asculte ce vorbescă acele paseri. — Cum, zise Domnitorulă, știi limba pasăriloră? — Da, respinse ministrulă. — Ei bine, ce spună? — Că Domnulă actuale, atâtă de lacomă de bani, nu scie că ’n loculă unde e mésa se află ’ngropată uă comorá. Mésa fu rădicată, loculă fu săpată și găsirea buriului părură minune. Primul-ministru intră atunci la mare favere, căci cunoscea limba pasăriloră, cu care putea descoperi tiranului multe comori. După câtuva timpă, Domnitorul ordona să venatóre totă în acea pădure și mesa totă acolo unde fusese ântâia oră. Asta se făcu. Cucuvaiele începură iarăși a convorbi, și d’astadată Domnitorulă însuși ceru ospețiloră se facă tăcere, pentru ca ministrulă să asculte ceaa ce ele vorbiatî. — Ce spună ? întrebă monarhulü. După orecare gândire, inteligintele ministru răspunse : — Cea din drepta are uă fetă de măritată, cea din stânga unu băiată des ușurată, și amândouă se tocmescă despre zestre. Mama fetei dă șapte judecie din acesta țară, pustiite de imposite de cândă Măria tea ești Domnă, era cea cu băiată nu primeșce de câtă nouă. Mama fetei însăși răspunde că i-le dă pe tóte déca totă Mărin-tea vei mai domni. Mésa fu rădicată, Domnulă plecă încruntată și pusă pe gânduri, eră condeseniî, uitându-se unuia la altulă, se ’ntrebaă: Se zedemn séu se plângemu ? Aci se termină volumulă: pe ală douilea nu l’am găsită, ca se fi putută afla urmarea. Ce-o fi făcută acelă stăpânitoră, o fi maistată, o fi pustiită tóte judeciele, s’o fi ’ntorsă pe calea cea bună, s’o fi făcută nunta cucuvaieloru, tótea acestea nu le scimă, promitemă ensă afara și urmarea, îndată ce vomă da peste volumul al douilea. XXX. Visita ministrului Lascart Catargi la Giurgiu. Giurgiu, 5 Aprile. Ieri, 4 cuvinte, Giurgiulă avu fericirea se fiă visitatu de ministrulă d. Lascart Catargi. Se zice că acesta visită ară fi avută de scopă se cerceteze sângerosulă incidinte de la 20—22 Martii și, după cum ne spuse Monitorulu oficiale de la 31 Martie, se activeze decorarea cu medalie a militarilor, cari au avută nenorocirea d’a lua parte la acesta luptă fratrucidă. Demnă gratificare de régiméié actuale ! Pentru noi Giurgiu venii, câtă și pentru țara ntrega, e uă insultă, e ună ultragiă pentru celă învinsă , d’aceaa ne e și rușine a mai insiste asupră-i. Mame , frați, consorte, fii și fiice, amici și cunoscuți ai cetățianilor, bivolari, arestați de regiune, erau adunați în numără mare la porțile temniței, acceptândă pe ministrulă visitatore, care, de la primărie, se îndreptase spre temniță, pentru ca se ’i implore nu grațiă—căci ș’acasta ară fi uă rușine—ci’să ascept să se esplice nedominitului ministru cele petrecute și inocința celoră închiși. Esplicațiunile loră lamentabile n’avură nici ună efectă : domnulă ministru era surdă, rece ca ghiața, fiindu’i anima înstrăinată. Ministrulă intră ’n temniță , aci găsi victimele administrațiunii sale. Cine v’a îndemnată se faceți rebeliune ? Spuneți, căci vă libereze, întrebă ministrulă. — Sărăcia ! răspunseră in corpore Bivolarii. La aceste cuvinte, ministrulă făcu văZendă curagială cu care Bivolaru spuneau adevărulă și gândindu-se la modulă cum răspunseră impunerilor administrațiunii. — Aista i popa ? întrebă ministrulă președinte, adresându-se către ’ngrijitorele temniței. — Da, răspunse ’ngrijitorele. — Trebuie regularistă.! replică primula ministru Lascară Catargi. — Puterea vă este ’n mână, d-le ministre : faceți tot că ce vreți, răspunse și preotulu Peptenu din mijloculă Bivolariloră aruncați la mă loca cu asasinii. După câte scimți, ministrulă se mulțămi cu atâtă, și plecă. Preotului Peptenu îi este interzisa cea mai mică comunicațiune cu amicii săi, favure care criminaliloră le este acordată. Intendintele temniței se purta arogantă cu victimele arestate. Acestă intendinte Popovici, intrândă în temniță, se adresa cu vorbe insultătore către preotă, imputându-i de ce nu sta cu mânere la peptă cândă d-sea visiteza temnița. Vai! Preoții onești și capabili să ajunsă se fiu arestați și insultați în arestă : ce moralitate, ce blândețe respândesce ’n totală și ’n tóté puterea esecutivă! Ilie Răduța , proprietară brutală , presupusa c’a luată parte la rebeliune, iu arestat fi și mai în urmă liberală. Pe cândă era ’n arestă, avu nenorocirea se se uite pe ferestra de la porta temniței : acesta fu destulă , pentru ca acelașî intendinte se aibă ocasiune a’lă insulta. Eră ce dulce e recunoscința intendintelui către comerciantele care multă timpă îi dete pâine pentru arestați, tolerându-lu se ’ntânjio mai multă timpă cu plata! Acuzaților, pentru sustragere de acte publice, Burelenu și Romnicenu, li se făcea mai multă onore, dându-lise uă cameră separată ’n facla și permițându-li-se a merge și la baie. Prevențțiloru pentru atentată la pudure li se da mai multă îngrijire, căci Teodoră Talunengi avea să cameră alături cu intendintele Popovici, cu care adesea juca table, pichetă, etc. Califice publiculu acesta conduită a regimului, prin intendintele săi, către sărmanii cetățeni, împinși la revoltă de dări și sărăcie! X. Epistolă deschisă d-lui generării I. E. Florescu, ministru de resbelit. Giurgiu, 5 Aprilie, 187i, Domnule ministre. Prin ordinală domniei-vostre cu No. 39, adresată d-lui comandante ală divisiunii a 11-a teritorială și înserată în Monitorele officiate de la 1 curinte, amă văzută că, între altele, cereți a vi se arăta cari dintre militari suntă aceia ce merită medalia militară pentru purtarea lor d in afacerea Bivolarilor de la Giurgiu. ,1. Domnule ministre, ori care ară fi solința ce veți obțină de la d. comandante, eu ensă, ca ornă dreptă, mă credă datorii se vc recomandă pentru medalia deseri pentru alte recompense, pe care le veți crede de cuviință, pe caporalură Mărgărită tíeibanț, dată judecății de mai multe ori pentru bună conduită, pe Varva Ștefană și pe Radu Radu, câte trei din corpul ă de pontoniari, cari m’aă bătută cu paturile puscilor, in noptea de 20 mm „no HAmur. VOIESCE SI VEITUTE. ■ b. Ce trepta de josă a scării, inghirandată cu fiori, domna de Vilanel ascepta pe cavalerul ăiei. Era ’nvestmăntată cu verdele cela nun fragila și celă mai semnificătoră, și părea, în mijloculă retipuirii păduriloră ș’a liveijiloră, un flore precare ceva cam coptă. Umerii iei goi, deri demni d’a fi , resăreaă dintr’uă cadru de deutele negre și tresăreaă supt cutezările zetriloru. Avea ’n mână un batistă cusută, și, strânsă puțină in corsagială ș.că, sta drepta și nemișcată. Adice de damna do Vilanei că fusese frumósa, ară fi celă mai puțină , lipsă de adevăru, căci de sichirii ea era încă. Ochii iei rămăseseră aceiaa ai unei june fete, limpezi și nevinovați, omense, poeții, giua iei micuță și rosă păstrase forma unui surîsu. Că bunătate fără curmare relucea pe chipul ă iei, ș’a trebuită uă ’ncăpăținare ca a cavalerului de Fribu3e ca se resiste, în timpă de zece ani, amorii sărmanei comitese. . Căci ea îlă iubea, și’lă iubea de zece ani, ceea ce cere uă lămurire. Cinară în anulă văduviei sale, adică cu zece ani mai nainte, domna de Vikinel, care n’avea atunci de câtă 32, întâlnise pe frumosulă cavalerii, care avea atunci 44. De la acea ntâlnire ea declaara că nu se va mai remărita. Amorulă însă și hazardulă întruniseră lovirile lórii contra bietului jurămentă ală Văduvei, astă-felă incâtă de l’a treia visită ce’i făcuse, d. de Fribuse înțelese că ea conspira contra libertății sale. Cu tóte aceste, mișcată de simți mântură ce inspirase, elă crezu că datoresce onorii d’a se esplica cu comitesa, și, luându’i mâna cu blândeț?U vQi;bi aifcîHelu. — Uasiunea, nobilă dómna, locuiesce ’n ochii dumntele cei încântători. Ascultă-mă , simtă bună abia d’a face una amică de suferită fiindăcă, Dumnezeu m’a creată bătrână holtei pentru eternitate. Celibatulă este pentru mine nu numai un vocațiune violinte, darii chiară uă condițiune de esistință. Surită omeni carii nască ală patrulea la Whist, și suntă dintr’aceia. Amă manii scorțese, obiceiuri de bufnițe, fara mai vorbi de caracterul fi mcă ce adese mie ănsu’mi ’mi este nesuferită. Adaugă uă ură nebună pentru totă ce este nedisolubile și judecă de potăfi pentru dmnieta socială visată! Domna de Vilanel, suridendă cu tristeță, respinsese: — Voiri astepta! Cuvântă încântătorii care versase in inima cavalerului tomuți de neajunsuri. Apoi conducându-lă, melancolică, până la portă, ea fisese : Soră, cavalere, ca că acum mi voiă mai vede, căci iți vei pune tote silințele ca se mă eviți. Asta simtă bărbații. Iți ceru dorucea după urmă, grațiă : promite-mi ânsă că mi-o vei acorda. Suntemu astăzi la 1 Maiu. In toți anii in acestá jb te voiă astepta pe scara casei mele. Ori de unde te vei afla, voi vei se vii?..... In Ziua ’n care nu me vei vede in pragulă scării, se numai intri, voi fi morf că, séri te voi fi uitată! Și mai adause, cu ochii plini de lacrămi: — Vă visită pe apă, este pre multă? — Iți daă cuventură meă de gentilomă, respinse cavalerulă cu mișcare, că la fiecare prima zi a lui Maia, la 11 ore, voiă suna la porta castelului de Vilanes. Și după ce sărută mâna sărmanei comitese, se depărta cu iubitulă săă câne, numită Turcuță, nu însă fara cloieștem aici sine și vocațiunea imperiosă care să mănținea necăsătorită. Deci, acesta visită era tocmai a Zecelea ce o făcea cavaleruilă frumoas părăsite, îndată ce’lă Zuri, faci aici s’acoperi cu tóte tonurile vesele ale aurorei. Ingratulă văzu că tată era iubită. Uă asemene credință iă speria, cu atâtă mai cu semă că comitesa, după riturile galantariei, sta nemișcată pe pragul scării, înconjurată de servitorii casei. — Totă incântătore! inghina eră, apropiindu-se. — Și dumneta, totă eșadă, respinse ea, îți mulțămescă. Una dejună somptuosă era pregătită în sala cea mare. Cavalerul fu condusă de comitesa, și amândoui se puseră la mesă. Sarele se revărsa cu splendore pe una servițiă de argintă și-i restrângea sculpturile pe tapiseriele cu fundulă albă, pe carii erau picturi de vânători regale variate ci idile. Doua-spre-Zece