Romanulu, ianuarie 1885 (Anul 29)

1885-01-14

ie Mișcat timpul Sâm7 nr 1 data alei, pentru /ecembre péne xbst urmatorea: â băeți și 45 fete, 44 bărbați și 48 r ; pene la 1 an, 20 ; de ^ ; de la 5—20 ani 7 ; de A, 9; de 30-40 ani, 6; de ani, 15; de la 60—80 ani, 21; ani în sus, 3. SCIRI DIN AFARA L'Etoile belge inregistreza scomptul câ indigenii din Congo ar fi măcelărit espe­­dițiunea Becker, în care se aflau locote­­nenții din armata belgiei Jerome Becker, Durutte și supt-locotenenții Dhanis și Du­bois. Asociațiunea africană nu a primit confirmarea acestei solii. * Se fac mari pregătiri pentru a se ser­ba a 70-a aniversare a nașcerii principe­lui de Bismarck, care coincide cu a 50-a aniversare a intrareî sale în serviciul Sta­tului. Citim în di­arul L'I­alie de la 9 Ia­­nuarie : „Astăzi, aniversarea regelui Victor E­­manuel, se vedea la mai multe ferestre drapele acoperite cu zăbranic în semn de doliu. DESPRE MINE 1) Una din cestiunile cele mai grele este aceea d'a se sei cui aparține mina. tar­ui pe prea.iujuu.ui. spajuuuuuiui . Mai antei, este evident, că cel care cumpără uă moșie nu se gândeșce cu are se descopere­ră mină;—prețul care-1 da nu este în vederea unei posibilități a in­­vențiunii miniere. — El se gândeșce să planteze, să semene sau să construescă , așa­dar în principii­ el n’are drept de­cât la stratul de pământ necesar unor asemeni lucrări. Acesta decisie nu atinge întru nimic legitimele sale spe­ranțe. Dar atunci cui aparține sub­solul usque ad infra ? Privind cestiunea supt puntul de ve­dere al dreptului natural și al economiei politice, patru opiniuni se presintă ; în urmă vom vedea care este starea legis­­lațiunii nóstre. Prima opinie sau th­eoria accesiunii. Scala fisiocrată, care dicea cu prima și singura bogăție este pământul, dice ce proprieta­rul pământului este proprietar pe tote accesoriile sale , și prin urmare și pe mine. Țarele cari au admis acest sistem sunt Englitera, Statele­ Unite și Rusia. Acesta sistemă nu mi se pare accepta­bilă, câci conduce la desființarea minelor. 1).­Din explicațiunea codului rural, făcut la scala de­ agricultură de la Herestrău. T ROMANULU­I IANUARIU 1885 ecu întinderea minei s’ar rea suprafeței, am ajunge­­ aceiași divisiune infinită și’n suprafață. Și cum minele dă suprafață oblică, am ajunge­­ ca d’abia s’a început esploa­­­ mediat s’ar termina câci am a­­re proprietatea altuia;—esplorato­­­u și-ar scote nici cheltuiala. âmeni nu s’ar mai espune a face a­­ele cheltueli imense pentru instalațiunea unei mine, când dreptul ar înceta la li­mita suprafeței, un filon putând să se întindă pe supt mai multe proprietăți. Secunda opinie sau th­eoria ocupațiunii. Acesta sistemă era susținută de Turgot și Thiers. Ei­­ jiceah ca cel care a descoperit sau esploatat mai ântâi uă mină , este pro­prietar pe densa în tote direcțiunile, chiar de s’ar întinde pe supt alte pro­prietăți. Dupe cum celui care a ocupat de la înce­put uă bucată de pământ, pe care a muncit-o și îmbunătățit cu munca lui, societatea a fost nevoită a-i garanta acea posesiune ; tot asemene cel ce a muncit, a descoperit și lucrat că mină este proprietar pe den­sa și societatea trebue să-l garanteze. Acesta sistemă nu mi se pare întemeiată. Și’n adevăr, când societatea a garantat la început prima ocupațiune, acesta s’a mărginit la posesiunea efectivă a primu­lui ocupant; or, cel ce­ a descoperit mina pate să dică ca posedă tot filonul, când el nu-i cunosce întinderea și direcțiunea ? Evident ca nu, și apoi acesta sistemă conduce la desfi­ințarea minelor, câci un filon putând a­­vea mai multe k­ilometri de întindere, unul a descoperit că estremitate a filo­nului, altul conrupând pe lucrătorii din mine, va putea descoperi cea­l­altă estre­mitate a filonului, și ast­fel vom avea mai mulți proprietari pe uă mină. Acesta parcelare a filonului face es­­ploatațiunea imposibilă, costisitare și rui­­nătare. California admisese la început acesta sistemă, dar a fost silită a o abandona din causa abuzurilor ce prezintă. Ierta opinie sau th­eoria domenialității. In acesta sistemă se dice ca produsul minelor n’aü­uă valore óre­care, de­cât din causa mediului social unde se debiteza, și pen­tru ca acest mediu este națiunea, minele vor aparține națiunii. Tarele cari au admis acesta sistemă sunt: Acesta sistemă mi se pare maamisioji, și’n adevăr, ori­ce lucru, ori­ce proprietate n’are valore de­cât din causa mediului social, și atunci tóte bunurile ar trebui să aparție statului; cu chipul acesta am ajunge la comunism, și s’ar distruge în omeni spiritul de muncă și economie. Quarto opinie. Consideră numele ca res nullius, și pentru ca statul este tutorele averii publice, și represintantele intere­selor generale, concedeza esploatațiunea minei celui care presintă mai multe ga­ranții pentru c­ bună esploatare, și pen­tru câ proprietarul suprafeței va fi genat prin acesta concesiune, saü­espus la pe­ricole, concesionarul trebue să-l indemni­­seze. Concesionarul devine proprietar pe supt sol. U­ nouă proprietate se crează prin ac­tul de concesiune, ast­fel în­cât sunt două proprietâți orizontale și distincte. Tezele care au admis acesta sistemă sunt: Francia, Belgia și Italia. Legislațiunea minelor. In timpurile cele mai vechi minele nu erau regulamentare, căci se credeau ne­­secabile. Mai târziu statul din causa trebuin­țelor sale metalice, pentru monetă, arma­tă etc., sau din causa­ pericolului lucră­torilor din mine, le-a legiferat. In codul civil găsim două articole contradictorii. Mai ântâiu art. 489 c. c. plecând de la principiul câ proprietatea este sacră și inviolabilă stabilesce câ proprietarul suprafeței este proprietar și pe supt sol. Apoi art. 491 c. c. dice câ proprieta­rul are dreptul a face ce va voi pe moșia sea, afară de ceea ce legea va fi dispus în privința minelor. Și daca căutam ce-a dispus legea în privința minelor, nu găsim de­cât două articole în regulamentul organic (art. 178 și 179). Im primul articol se dice ca proprie­tarul pe pământul câruia s’a descoperit că mină este dator­a­ta Statului a 10-a parte din venitul net. Acesta disposițiune este reproducțiu­­nea constituții a III-a a împăraților Gra­­țian, Valentinian și Theodose, prin care se stabilea un drept regalion asupra mi­nelor; și ca dovadă câ regulamentul or­ganic a voit să atribue Statului un drept superior proprietarului suprafeței, este disposițiunea următore a regulamentului organic : ca deci stăpânul moșii din lipsa de miejloce séu din incapacitate nu va esploata mina în termen de 18 luni de la a­cei descoperire, atunci Corpurile le­­giuitore otărăsc daca mina trebue esploa­­tată de Stat sau să se dea în concesiune la un particular. Proprietarul pământului are drept la a 10-a parte din beneficiul net, și va ma­ii despăgubit și pentru acea zonă de pă­mânt împregiurul gurii minei pentru perderea folosințiî iei, din causa săpătu­rilor, aruncăturilor de pământ, drumuri­le de esploatațiune etc. . Așa­dar în lege se stabilesce­uă or­dine de preferință în esploatațiunea mi­nei, și­­ zice Statului „vei trebui să pre­feri pe proprietarul suprafeței, spre a-’i da concesiunea esploatârii minei, și nu­mai în a­nume cozuri­otărâte vei putea conceda altei persone“; de aci resultă, ân­­tâizi, câ proprietarul suprafeței nu este proprietar și pe mine, "câci de ar fi n’ar avea trebuință de nici uă concesiune, și al douilea câ Statul este proprietar câci numai proprietarul póte închiria sau a­­renda esploatațiunea unui lucru. Dar care este natura redeventi, a 10-a parte din venitul net ce se acordă pro­prietarului suprafeței? Ad­­arăși două opiniuni se presintă: d­atx­­­ v?xj..uLer,ârile de la idei a cât proprie­­ne, dice ca acesta redeventă este prețul espropriere silite ce statul opereza prin închirierea esploatațiunii unei alte per­sóne. Alții­­ fie ca statul fiind singur pro­prietar, nu pate fi vorba de uă espro­­piate, câ acesta redevență ce se dâ pro­prietarului suprafeței este basată pe i­­deia câ Statul îl priveza de dreptul de preferință în esploatare, mai este basată pe pagubile presinte și viitore ce pot re­­sulta în un mod eventual din lucrarea minelor. Acesta este starea legislațiunei nóstre în privința minelor. Acest locanism al legii nóstre lasă ne­­deslegate uă mulțime de cestiuni. Ast­fel, cine are dreptul a face sonda­­gie spre a descoperi că mină. Statul, proprietarul său și altă personă ? Inven­­torii minei au dreptul la vre o despăgu­bire ? Cari sunt condițiunile spre a putea fi concesionar? Pe câți ani se face con­cesiunea, Se póte ea revoca de Stat ? Concesionarul pate el vinde sau transmi­te prin testament esploatarea minei ? Daci proprietarul ar începe esploatarea minei în­să altă estremitate a moșiei și în­să moșie vecină, concesionarul se pute opune? etc. Ar trebui ca solicitudinea guvernanți­lor noștrii să porte și asupra acestor ces­tiuni cari nu vor întârzia de a se pre­­sinta. Minele se divid în trei categorii : 1. Mine. Prin mine se înțelege esploa­tarea pământului prin săpături mai mult sau mai puțin profunde, sau pământ re­cunoscut ce posedă filene sau straturi, îngrămădiri metalice sau fosile necesarii societății și a câror esploatațiune nece­­siteza aplicațiunea metodelor mineralo­gice, sau micrloce mecanice sau uă mare consumațiune de combustibil. 11 Min­ere. Prin miniere se înțelege pă­mânturile cari conțin fer sau turba ne­cesară combustiunii, și cari se formeaa din alterațiunea plantelor în apele subterane. Minierele aparțin proprietarului supra­feței. Guvernul nu se amestecă în esploata­rea lor de­cât în interesul salubritatei publice, ordonând măsuri igienice.­­ țările care au regulamentat minele se prevede dreptul guvernului de a pune uă limită în esploatarea lor spre a îm­­pedica abuzurile și sărăcirea minei; și in cas, décá nu vă esploatesá, și decá pro­dusul este util pentru fabricele ce sunt prin­ pregiur, statul pate să concedeze esploatațiunea unei alte persone, după ce mai ântâi va despăgubi pe proprietar. 111. Cariere. Aci urăși proprietarul su­prafeței are dreptul să esploateze și pia­tra. Guvernul n’are nici un amestec, chiar daca piatra ar fi necesară în veci­nătate, statul nu pote conceda esploata­­țiunea artei persane. Guvernul cu tote acestea pote lua mă­suri să protege viața și sănătatea lucră­torilor mai cu semn când esploatațiunea se face prin galerii subterane. Puțurile de păcură aparțin proprieta­rilor pe pământul cârora s’a descoperit; limita esploatațiune! pâcurii este penă unde ajunge la sare. Proprietarul pe mo­șia câruia să descopere uă ocnă de sare, pate să o esploateze. Nu, câci statul are un monopol atât pentru esploatare cât și pentru vinderea sâfi­i. Acest monopol este consacrat de re­gulamentul organic art.... de fapt titlul „di­­spre veniturile și chieltuielile statu­lui­“ cât și prin regulamentul din 1862. Proprietarul pe pământul câruia se a­­fla uă carieră de care va avea dreptul la uă despăgubire „în bani," nu în na­tu­r, echivalentă cu a 10 parte a bene­zona de pământ ce este obligat"“ a"las­a pentru esploatațiunea ocnei, pentru ser­vitutea de trecerea carelor ce afectedu proprietatea sea, în fine pentru pericole­le la care pote fi expus prin lucrarea mi­nelor. Același monopol există și în privința slatinelor sau bălților sărate din care se estrage sare prin evaporațiune; din ve­chime s’a acordat locuitorilor vecini a se folosi de acea apă sărată, însă numai pentru trebuințele lor personale, și a­­cesta pentru ca era forte greu a-i împe­­dica și a-i supraveghia. In fine importul sării este cu totul prohibit. Apele minerale.­Apele minerale intere­sând sănătatea publică, guvernul are în­tot­deuna dreptul și datoria de a se o­­cupa de ele, chiar când ele isvorăsc în­că proprietate privată, așa­dar nu se permite să instalațiune de bâi de cură, fară autorisațiunea guvernului, care are dreptul de a numi un doctor, plătit de proprietar, ca se supravegheze modul de întrebuințare, și de distribuțiunea ape­lor, să vegheze la întreținerea și curăți­rea puțurilor minerale. N. D. Budișteanu. PROCESUL COMISARULUI PAVLICI Cititorii noștrii cunosc resultatul aces­tui proces, care s’a sfârșit prin achitarea celor acuzați. Verdictul fiind forte mult discutat de public credem ca este bine a reproduce cugetările României Libere, în acesta privință : Jurații au dec­larat, pe onore și pe con­­sciință, dinaintea lui Dumned­eu și a ome­­nilor, câ Gheorghe Marin n’a murit din bătae,—cu Gheorghe Marin n’a fost bă­tut la secție de comisarul Pavlidi, de pro­prietarul Dănescu și de funcționarul Ot­­hescu,— cu Gheorghe Marin s’a spânzu­rat singur cu scop ca să lase a apăsa a­­supra bine-făcătorilor sei Pavlidi, Dă­nescu, Otnescu și Puiu, bănuiala de omor!.. Ce grozăvenie !....... Și opiniunea publică cât de tare era a­­măgită asupra simțimintelor delicate, fră­­țesci, încăldite în duioșia umanitarismu­lui, ale celora de pe banca acuzaților ! Și justiția, cum căduse victima unei în­șelăciuni așa de uimitore, în cercetarea faptelor ? Să se ia densa, după mărturi­sirea sergentului de gardă, care jura c’a dat cureaua lui Pavlide, c’a audit țipe­tele bătuților și a vădut loviturile ; —să se ia densa după mărturisirea odăiașu­­lui, care jura ca, în noptea de Sân-Petru, a dat cheia de la grajdul unde era în­chis Marin, lui Dănescu și Otnescu, și cu diminața torturatul a fost găsit spânzu­rat ;—să se ia densa după atâtea alte mărturisiri, jurate pe Restignire, ale u­­nora care văduse bătăile, care audise la distanțe depărtate țipetele, cari văi­use mama­­ mortului chinuită cu curenți elec­trici de la aparatul telegrafic. Ce oróre !. . . . Să mulțumim cheilor, câ au eșit din urnă nisce jurați cu simțiminte înalte și cu pă­trundere care despică negurile amăgirii pentru a ajunge la lumina adevărului ;— să le mai mulțumim, câ baroul nostru numără acum atâția membri, cari scrü să sfărâme ori­ce acuzare țesută din presu­puneri rea dobândite. Câci alt­fel am fi avut îngrozitorea priveliște a unor nevi­novați osândiți de justiție și de socie­tate............. * * * Respect veridictului juraților. Respect și acuzaților cari s’au întors în senul societății cu fruntea în sus, spă­lați de ori­ce învinuire. Publicul, care a audit cu ore­care mâh­nire sentința de achitare, trebue să-și pună mâna pe inimă și să opresca de a ÎS bUCHl EtCoonto­Q0HîtspX'tmen.r>. juraților e un progres al societaței, un chezășie mare în potriva prigonirilor; ea póte ierta, dar nici vă­dată, la noi, n’a osândit p’un nevinovat; ea este întocmai ca împăratul Romanilor, care preferea să scape in­culpabil de­cât să fie pedepsit un inocent. Să respectăm instituția. Și acum, desbrăcând cestiunea de nume proprii câci nu avem dreptul să ne mai atingem de nimene, e bine să ne oprim cât­va gândul asupra iei. Cine­va e bănuit două hoție ; purtarea mea trecută măresce acesta bănuială ; sunt chiar câte­va semne care întemeiază bă­nuiala. Bănuitul se ’nchide. Care sunt mijjlocele societatei nóstre de a descoperi adevărul? înțelegem ca hoțul, tâlharul sau uci­gașul, să nu-și márturisesca crima. Mus­trarea de cuget, rușinea, frica de pedep­­să ori speranța de scăpare pot să -i în­demne a tăgădui totul, a jura mincinos, a încurca cercetările puterii publice. Dar justiția are nevoe de mărturisirea făp­tuitorului, pentru a descoperi pe un cul­pabil ? Nu are ea la îndemână sute de mijlace, pentru a constata cu siguranță vina și pe vinovat? Déca justiția nóstra n’are mijlócele societăților inaintate, pentru cercetare și descoperire fară a alerga la îngrozitorul mijloc al bătăei și al chinuirilor, o de­plângem și pe densa și pe societatea nóstra. La ce mai slujesc­­ atunci tóte formu­lele constituționale de progres, când un cetățean, bănuit pate pe nedrept, este terét într’un arest, este bătut și chinuit până va face uă mărturisire despre un lucru de care nu scie nimic, este prăvă­lit chiar în mormânt de agenții puterii, crescuți în deprinderi barbare, pentru ca să se potă recomanda c’au urmărit cu zel descoperirea adevărului­? Și bine fi-va ca societatea să remână indiferență față cu tortura ? Prudent es­te őre, să se dea chiar uă primă de în­­curajiare celora care practică tortura ? trebui-va să îmbrățișăm teoria: scopul justifică mijlocele ? Prea suntem nepăsători cu feluritele rele ce bântue societatea nostra, și a­­castă nepăsare ne face să trecem repede, fară multă cercetare și gândire, pe lângă densele. Nu pe acest drum, vom putea găsi vindecarea și reimputernicirea or­ganismului nostru social. Când analizam starea bolnavă a socie­taței nóstre și o zugrăveam cu văpseli potrivite, eram calificați de s pesimiști. Nu ne-am speriat de acesta calificare, cum nu ne-am speriat nici de altele pornite din ciudă ori din necaz. Pesimismul nos­tru, mărginit in arătarea infiorătorelor rele ce bântuesc țara și peste cari se tre­ce cu multă ușurință, dar tot­deuna în­­căldit de credință și îndreptare, déca...., e mai folositor statului român, de cât optimismul acelora care acoperă ranele sociale supt veșminte amăgitore și lasă di peste di să trecá, fară a se pune la lucrarea de îndreptare. Fiind­ca am constatat, câ acel deca nu este destul de înțeles nici de stratul de jos, nici de stratul mi­jlociu al societaței nóstre,—ne-am adresat cu energie în a­­tâtea rânduri la stratul de sus, stăruind ca să se pună mai multă inteligență și mai multă inimă la găsirea mijlocelor de întremare a organismului nostru so­cial și la aplicarea lor. Ușurința și nepăsarea sunt efectele le­neviei, cari dânsa derivă din felul crește­rei nóstre, din exemplele păcătose ce le culegem din pregiurul nostru, din medi­ul stricat, și fizicesce și moralicesce, în care ne desvoltam. Avem scula, pentru formarea omului <5'. --"ătianului ; avem justiție pentru îm­părțirea dreptăței între împricinați, pen­tru d­ezășuirea averii, onorei și vieței ; avem administrație pentru ordinea și si­guranța publică și privată; avem atâtea organe menite a conlucra la fericirea ob­­ștesci. Ce face statul nostru cu atâtea mi­j­­loce de întărire și de propășire ? Răspundă optimiștii, câci pe noi pri­veliștea relelor ne ínfioreza, iar cașul din zilele trecute ne-a făcut împresiunea unui pas înainte în astă direcțiune. PROCESUL D-NEI CLOVIS HUGUES Procesul d-nei Hugues s’a ținut la 7 Ianuarie naintea juriului Senei. Un mare scompt se făcu la intrarea d-nei Hugues.­­Lumea este forte nume­­rosă, s’a refuzat oă mulțime de omeni, câci s’a rezervat mai mult loc pentru presă. Interogatorul nu aduce nimic m­oü, de ceea ce să scie. D-na Hugues nu nugă faptul, nu neg­ă ca­n’a fost premeditare, dar arată starea iui morală. Să ascultă martorii. Intre alții, amanta lui Marin FOIȚA ROMANULUI 3 IANUARIU 23 ANDREA de George Duruy PARTEA A TREIA XX (urmare): — Apă! apă!­­ficea nenorocitul.... Vă bată... în Sena... cu densa !... Jacques se scula repede și se apropia de pat ascultând cu băgare de somn. — Erburi!.. Ah! corpul iei mă arde!.. Și arunca iute plapuma de pe dânsul. Voia să fugă din pat făcând gesturi ca cum ar voi să prind­ă ceva ce dânsul sin­gur vedea. Do­­i omeni d’abia îl putură stăpâni. In cele din urmă căciu ostenit, ab­jend, pe patul său unde păru cu a­­dorme. — Doctore,­­jlse Jacques , memoria mai funcționazâ în delir? — Adese­ori, ca în vis. Un moment după aceea, plângerile în­cepură din n­oț, Jacques se apropia ia­răși de pat. Aplecat spre Henric, se uita cu uă durere nespusă la fâșia luciosâ și slăbită a prietenului său, când Mareuil se rădica d’uă dată cu ochii mari des­chiși și forte strălucitori. Apuca cu tărie c’uă mână brațul lui Jacques și cu cea­­l­altă făcu semnul unui om care vrea să asculte. Pe urmă păru ca ascultă cu multă atențiune și rămase nemișcat, pe când cei doui bărbați cari ’i priveau să simțeau­ cuprinși d’uă tema superstițiosă. D’uă dată, el întinse brațul spre un un­gher întunecat al atelierului și dise c’uă voce surdă, apăsând asupra fie­carui cu­vânt : — Jacques..., Jacques..., priveșce. .. e acolo... dinaintea tea... îmbrăcată în alb ... Ascultă... cântă din piano... Auzil ?... El se opri d’uă dată, apoi strigă în­­tr’und mod îngrozitor, și strigătul lui resunâ adânc în mijlocul tăcerii: — Ah!... Marșul funebru!... Și se lăsâ să cadă pe pernă, în prada unei îngrozitore crise, care fu cea din urmă. — Totul s’a sfârșit!­­Iise medicul lui Henriot. Nu mai poți rămâne aci. Du-te la mine. Pregătesce un telegramă pentru familie. Eu mă voiu ocupa de cele­l­alte. Jacques se duse fară a sei ce face. Des­perarea, emoțiunea, îl sdrobise. El re­peta într’un mod machinal : — Cum o iubea înca ! Apoi scrise d-lui de Garamante : „M’am bătut în duel cu Henric; el a " . . .-------------------a murit mai puțin din causa frigurilor ro­mane de­cât din causa loviturei de spa­dă ce a primit de la mine. Plângi pe o­­mul cel mai nenorocit din lume!“ A doua cai, dânsul conduse la Campo Verano corpul amicului său, de vreme ce d. Mareuil, tatăl, telegrafia cu starea să­nătății sale nu-i îngăduia întreprinderea unei călătorii atât de îndelungate și cu consimțea la îmormântarea fiului său la Roma­ XXI După ce Jacques se ruga mult timp pe mormântul omului pe care ’l iubise ca pe un frate și a câruia morte o avea pe consciință, doctorul îl lua la oă parte și’i­­ țise : — Ce-o să faci acuma ? Sdrobit de du­rere cum ești, nu poți să te întorci ime­diat în acest apartament care ar deștep­ta în d-tea nisce amintiri prea crude. O să iau câte­va­­­ile de concediu și le vom petrece la Orvieto, unde nu am fost încă nici­ uă­ dată. Mergi cu mine, nu’i așa ? — Ești omul cel mai bun din lume, răspunse Jacques. Ce nu’ți datoresc pen­tru îngrijirea ce’mi ațâțî de două luni! Primesc acest m­ou serviciu­ și’ți mulță­­mesc ca mă scapi de singurătate.... Ei lipsiră vr’uă două săptămâni. In­­torcându-se, Jacques găsi un pachet de­­ fiare și de scrisori. Pe una din ele re­cunoscu scrierea d-lui Passemard. El o deschise și citi: 25 Ianuarie 1878: „Nu voi fi să las presei, scumpul meu Jacques, grija d’aț­x anunța căsătoria prie­tenei male Andrea. Mă folosesc deci do uă întrerupere a ședinței pentru a-ți scrie chiar de la Cameră, unde nu e vorba în acest moment, prin culore, de­cât de pro­iectul meu d’a da în judecată pe miniș­trii cari au făcut parte din guvernul de luptă. Dau de soț fiicei mele pe vicom­­tele Roger de Monincourt dintr’u­ fami­lie forte veche din Lorena. Cunosc­ în­destul simțimintele mele pentru a sei ca nu titlul și armele au determinat alege­rea mea, ci siguranța d’a face să intre în familie un om de merit. Erai cam pre­venit contra lui: aceste idei vor dis­pare când vei cunosce mai de aprope pe ginerele meu. Am fost în­tot­deuna par­tizan al acestor căsătorii cari unesc ple­bea cu aristocrația. Nu’ți mai dechiar, după cum am dechlarat’o deja colegilor mei din stânga,­ cu acesta căsătorie pre­gătesce împăcarea Franciei vechi cu Fran­cia nouă. Acesta căsătorie este deci, în ochii mei, mai mult de­cât un serbare de familie: ea are pentru mine valorea unui act politic; ea da uă consacra, principiilor cari­ mi sunt atât de Jacques sfârși citirea acest fară a manifesta nici vă emoț — Haide, să gândi dânsul, tate când spunem bietului H­­ram vindecat!... El arunca­ră privire spre a două voce care-l făcu să simt prin tot corpul: — Da, dar și dânsul se credea vinde­cat !... Rămase gânditor, cugetând la îngro­zitorea agonie la care fusese martor. După ce suspină adânc, luă după masă un număr din Seratele parisiene și începu să-l citescă. Ochii săi se opriră asupra unei cronice de „Velentine,“ proprietara și redactore principal al acestei foi : „Io, hymen ! Io, hymen ! „Ast­fel cânta trupa efebilor pe ma­lurile râului Hirsus când preotul Afro­­ditei ținea mânele îndrăzneților tineri și ale palidelor logodnice îmbrăcate în haine de in. Să întonâm la rândul nostru un vesel Io, hymen ! Io, hymen ! »Eri, în adevăr, s’a celebrat­­ căsătoria d-rei Passemard și a vicomitelui Roger de Monincourt. Juna femeie este fiica bo­gatului industrial care a intrat de cu­rând în Cameră; soțul aparține uneia din vechile familii ale patrioticei provincii care a dat Franciei pe Jehanne, buna Lorenă. Actual, Morincourt sunt vi­­comiți în a șaptea­­­ generațiune; ei au 1—4. Q^mo • n­a­­zală ne azul, d’asupra rincourt se lupta î, la Poitiers (1356) i­ignan (1515) supt­ură tema și față .l acestei rase de simpaticii noștri­ de pictor este de­s și plin de origina­litate. D-na vicomitesă de Monincourt, er d-sora Andrea Passemard, va fi demnat tovarășă a acestui gentilom, care e în a­­celași timp artist și poet. Și dânsa po­sedă un frumos talent pentru pictură și espune de doui ani tablouri pe cari cri­tica n’ar fi trebuit să le lase neobservate. Afară de acesta dânsa mai tare și un talent de dicțiune deosebit. Ne amintim cu toți succesul ce a dobândit amănun­țind cu uă artă minunată, într’uă serată dată acum câte­va luni de barena Sá­muel Ganoc, „Cioclul,“ poesie d’un avânt așa de puteric... și al câreia autor este astă­­zi soțul iei. „Lume nenumărată. Am observat în mulțime pe cornițele de Sassoferrato, a­­cest mare nobil italian care iubesce ar­tele, le protege și-și pune averea sea de Cresus în serviciul generositatei sale de Mecen ; baronul Oltenheim și barona, i­­deală supt haina iei trandafirie și cu ochii iei de gazelă, din ale cârora pri­viri ei nisce mângâieri, cari te rănesc ; baronul Gaetan de Salbris; d. Passé­­rieux, eroul ultimei represintațiuni a cir­cului Molier, unde a rădicat uă furtună de aplauze presintând întregului high life parisian un gâscă dresată în libertate. „Un așa de mare număr de prieteni și de cunoscuți aparținând industriei, fi­nance­ și politicei, se grămădeau­ la Ma­­deleina, în­cât defilarea a ținut mai bine do­uă oră. In ultimul moment, tânăra A­i­w V­t

Next