Romanulu, februarie 1886 (Anul 30)

1886-02-14

130 IVAN AKSAKOV Din Moscva se anunță mori­ea unuia dintre cei mai distinși represintanți al pan­slavismului, a lui Ivan Aksakov, care pen­tru realizarea acestei idei a făcut cea mai întinsă propagandă cu cuvântul și cu scrie­rea. Pe la 1860 a înființat la Moscva zia­­rul Bénit cu tendințe panslaviste. La 1866 încetând acest tiliar de a mai apare, a în­ființat un altul, Mosk­va, cu aceeași ten­dință. Viața acestui chiar n’a fost de­cât de duoă ani. După 1868 activitatea lui Ak­sakov a fost mai mult literară, dar și în literatură dânsul n’a perdut de loc direc­țiunea panslavistă. La 1876, înainte de a începe resbelul ruso-turc, a ținut în «so­cietatea slavică de filantropie» un discurs forte energic și violent, în înțeles pansla­­vist, din care causă guvernul rusesc l’a espulsat pentru câte­va luni din Moscva și a desființat și societatea. La 1880 a în­ființat­­ Țarul Rus, în direcțiune slavofilă, pe care­­ l-a condus pené la morto­­riilor beligeranți. S’a primit, „ad referen­dum“ redacțiunea acestui articol precum a făcut-o delegatul Turciei. * * * Primim primul număr al unei reviste care va apare la 1 și 15 ale fie­cărei luni supt direcțiunea d-rului M. Beck și care este intitulată „Revista“ Israelită. Estragem din programa ei urmatorele rînduri : „Revista Israelită“ vrea să fie înainte de tote un repertoriu de informațiuni și de instrucțiune. Ea va trata cestiunile pri­­vitore la cultul Israelit, la așezămintele nóstre de învățământ, și de bine­facere și va înregistra și încuraja tote faptele cari­tabile și patriotice, arătând la fie­care o­­casiune, că aceste din urmă nu puțin au contribuit, ca coreligionarii noștri din alte­­ori să dobândescă deplina lor egalitate politică și socială. Ferindu-ne cu scrupulositate de ori­ce polemică iritantă ne vom sili a relata și discuta într’un mod obiectiv tóte întâm­plările relative la causa israelită, și vom urmări cu deosebită atențiune desvoltarea instituțiunilor de bine­facere și de învă­țământ, înființate și întreținute de coreli­gionarii noștri. U­znul din Him­ple a fie însp anințu­ră d-Roi profesori P. S. Radianu și Antonescu Re­­muș au fost însărcinați de d. ministru al agriculturei se studieze cestiunea reorga­­nisărei scólei centrale de agricultură de la Herastrău și a scólei speciale de sivi­­cultură și să-i adreseze în cel mai scurt timp un memoriu în acesta privință. * * * Citim în Tribuna: Profesorul de universitate dr. Victor Babeș, care a fost trimis din partea mi­nisterului ungar de instrucțiune la Paris spre a studia procedura de inoculațiune a lui Pasteur, ilustrezá printr’un raport mai nou laboratorul lui Pasteur, tratarea ani­malelor inoculate și ’și desfășură vede­rile sale asupra acestei metode și asupra efectelor ei. D. Babeș amintește, că în privința din urmă a ajuns tocmai în bun timp la Paris, cu tote, că timpul de acum nu e prea potrivit pentru scontări șciin­­țifice, de­ore­ce Pasteur se ocupă acum numai cu tratarea bolnavilor, ce vin din tóte părțile lumii. Numărul celor inoculați se urcă pene acum la 220. Cea mai mare parte a bolnavilor sunt omeni fără de­mijloce, pe­ care Pasteur îi curează gra­tuit. Precum a aflat d. Babeș, Pasteur a primit anume spre acest scop de la un bolnav avut, pe care­­ l-a curat, 40,000 franci. * * * Gazeta Transilvaniei spune ca prin gara din Praga a trecut în cjilele acestea un nou transport de proiectile de tun, în 20 de vagane, din fabrica Krupp, pentru Ro­mânia. De asemenea, de mai mult timp au trecut și numerose tunuri tot pentru Ro­mânia * * * Dintr’uă dare de semn publicată de un cronicar român provincial asupra unui bal: «Cu tote acestea, între cele de față, d-na A. C. în costum noisette d’armures, ’ți reamintea pe Venus sur le tapis vert, fără a ascunde surîsul și farmecul per­­sonei sale*. Nu credem că d-na A. C. a fost tocmai­­tocmai năgulită de rândurile bizarului ga­zetar român, cel laalți democrați contra. Proiectul va fi presintat acum camerei representanților unde va întâmpina de­sigur oposițiunea democraților. * * * -------- — - --------­ SOIRI DIN AFARA Memorial de Loire este informat că gu­vernul francez a hotărât să transforme puseile «Gras» în pusei cu repetițiuni. Fa­brica de pusei din St. Etienne a fost în­­cunosciința să se facă pregătirile necesare pentru acesta transformare. Cheltuielele se vor urca la 25 de franci pentru pușcă. * Văduva Aksakov a primit de la Țarul Rusiei următorea telegramă : Cu durere am aflat, imperatesa și eu, mortea grabnică a bărbatului d-tele, pe care noi î l respectam ca pe un bărbat cinstit și devotat intereselor Rusiei. Dum­nezeu se ve­dea putere să suportați a­­cesta perdere. * In Rappel, organul ministrului de co­­merciu Lockroy, citim următorele : Con­trar scriilor publicate de unele t­iare mi­nistrul comercialui și industriei n’a pre­­sintat încă camerei proiectul său privitor la esposițiunea de la 1889. Proiectul este pe deplin gata d. Lockroy ense voes ce se scie, mai nainte d’a presinta proiectul, deci națiunile străine vor lua parte la a­­cestă esposițiune. * Senatul din Washington a primit cu 32 voturi contra 22 un proiect de lege, con­form căruia Dacota va fi primită ca al 29-lea stat în rândul statelor americane. Proiectul împarte actualul teritoriu Dacota în două: admite partea de la sud ca un nou stat și din partea de la nord face un teritoriu nou, care va purta numele Lin­coln. Republicanii și senatorul democrat Voorhees au votat pentru proiect, iar toți ---------- mn — --------­ ADUNAREA DEPUTAȚILOR (Urmarea ședință de la 11 Februarie­ 1886) D. V. Lascar declară că nu pote primi părerile d-lor Carp și Voinov, totuși cons­tată cu plăcere că un mare transformare s’a făcut în spirite și cu acesta cestiune, care erl făcea pe cei mai mulți să fie vio­lenți, astăzi s’a discutat cu totul calm. D. Lascar speră că în cele din urmă și d. Carp va vota articolul acesta, decla­rând că d-sea primeșce amendamentul d-sele ca averile mai mici de 3000 lei să fie scutite de facșă. D. Al. Djuvara combate articolul 30. D-sea citeza de exemplu din mai multe țări pentru a dovedi că impositul pe moș­tenire nu este drept. Oratorul declară că acest imposit atacă chiar dreptul de pro­prietate care este un drept natural și cel mai vechi­ dintre drepturi. D. Eugeniui Stătescu, ministrul justiției, caută se pune în contradicțiune pe d. Dju­vara cu ceea ce­ a spus într’uă ședință tre­cută în privința omnipotenței parlamentului. D. ministru examineză cestiunea numai din punctul de vedere juridic și declară că nu se aduce nici uă pagubă pro­­prietăței, căci prin tacsa ce se impune a­­supra moștenirei nu se desființază moște­nirea. D. Stătescu sfârșesce cerând votarea ar­tic­olului căci c­el ce moște IIC Șiro Üa âYor6 pate forte bine ca din 100 de lei se dea­­ Statului pentru trebuințele sale. Se cere închiderea discuțiunei. D. C. Bisescu vorbesce contra închi­­derei. D. M. Cogălniceanu cere cuvântul pen­tru închidere. D­ scă spune că de­ore­ce legea acesta a intrat în discuțiune fără ca se se fi dis­cutat în secțiuni, și de­ore­ce oposițiunii i se refuză dreptul de a-și spune cuvân­tul apoi să se închidă discuțiunea, pentru ca opera să fie complectă. D. prim-ministru, spune că d. Cogălni­ceanu ’1 a atacat și trebue să răspundă. D-sea susține cu bine s’a procedat cu dis­cutarea acestei legi. B. I. Câmpineanu, cere cuvântul în cestiune de regulament și impută d-lui Co­gălniceanu că a cerut cuvântul pentru în­chiderea discuțiunei și a vorbit contra. B. Al. Marghiloman, cere cuvântul în cestiune dar i se refuză cu tóte că d. Brătianu a vorbit în contra reglementului. B. N. Fleva, are cuvântul în cestiune de reglement și califică oposițiunea de neleală, căci d. Cogălniceanu n’a vorbit precum trebuia, adică pentru închiderea discuțiunei. B. Cozadin, cere și d-sea cuvântul în cestiune de regulament , dar i se refuză. (Zgomot și protestări pe băncile majorității). B. Cozadin. Acesta dovedesce cât sun­teți d-vostră de leali. D-le Fleva, vă forte mulțumesc pentru cuvântul neleali pe care ni­­ l-ați aruncat, publicul judecă cari dintre noi sunt mai leali aci. (Aplause). Discuțiunea se închide. Se pune la vot amendamentul d-lui Cos­­tescu-Comăneanu pentru suprimarea alin. I și II de la art. 30, adică acele privitore la lansarea moștenirilor. Amendamentul este respins cu 59 bile negre contra 55 albe. Un amendament al d-lui Tache Ionescu cerând ca mobilierul să fie scutit de tac să se admite. Un alt amendament tot­al d-lui T. Io­nescu, cerând ca moștenirile mai mici de 2.000 lei să fie scutite, se primesce. Un amendament al d-lor D. Ionescu, dr. Rămniceanu, Fundescu etc., cerând ca moștenirile străinilor și nerudelor să fie lansate cu 30 la sută se retrage după in­sistența d lui prim ministru. Art. 30. Ast­fel amendat se admite. Cele­l­alte articole se admit cu mici mo­dificări unele, iar altele întocmai și fără discuțiune. La art. 37 se aduce u­ modificare ce­ ROMANULUI FEBRUARIU 1886 rată de d-nil C. Disescu și G. Arion ca cererile pentru restituirile de facte să fie gratuite. Art. 43 se suprimă cu învoirea d-lui ministru de finance. La ora 6 și 10 ședința se ridică. In șe­dința de astăzi se va face votul în total asupra legei. STUDINȚII ȘI ASISTENȚA PUBLICA După cum se obic­nuește, de vr’mă trei ani, ședința împărțirea premii­­lor, la elevi­ interni și estem­­a­ spi­talelor din Paris, a fost întreruptă Mercurea din urmă prin tulburări regretabile. Intrarea directorului asistenței pu­blice și a președinților juriului in­ternatului și estennatului, fu saluta­tă de strigăte puternice, cari ajun­seră atât de asurzitare, în­cât dom­nul Peyron nu putu să-și ție discur­sul pregătit. Abia putu să se facă ascultat, cât citi numele elevilor cari, victime datoriilor profesionale, mu­rise în cursul anul 1885, în urma unor boli contagiose, ce le căpătase în serviciul lor ospitalier. Strigăte numerose și repetite, se ridicară imediat după acesta, și pre­ședintele juriului este­natului, ca și d. Peyron se îcercă în­­,adar sS vor­­bescä, căci nu voia nimeni să ’i as­culte. In acesta atitudine a asistenților, directorul Asistenței publice ridică ședința, fără să mai citeze numele laureaților. Tocmai în acest timp, zgomotul era în apogeu, studenții c­ ți­­pați cât le lua gura stricând sticlu­țele policandrelor și sticlele lam­­pelor. Acesta scenă furtunosă se sfârși prin ceva forte simplu : studenții se duseră de la intrarea «Victoria» la Facultatea de medicină, unde au de­filat împregiurul statuei lui Bichat. De vreme ce ceremonia împărțire­a premiilor, este ast­fel de câți­va ani ocasiunea unor manifestațiuni sgo­­motose, se crede că administrațiunea Asistenței publice, va suprima acesta ceremonie cu atât mai mult, cu cât resultatele concursurilor se cunosc mai dinainte. CRONICA JUDICIARA La 1 August 1884, o­ tentativă de a­sasinat s’a comis la tribunalul din Perpig­nan (Franța) în sersiuni corec­ționale. Un ore­care Louis Bach, neguță­tor ruinat, e dat judecății pentru difama­­țiune și amenințări contra cumnatului séu d. Puy, președinte al tribunalului din Ce­­ret, în­potriva căruia căpătase uă ură gro­zavă care nu ierta nici oă dată. D. Puy, citat ca cel mai principal mar­tor, începuse depunerea s­a, când Louis Bach luând un revolver din buzunar, îl descărca, la uă distanță de trei pași nu­mai, asupra cumnatului său, dând patru focuri unul după altul. Întâiul glonte nu luă foc. Al douilea atinse pe d. Puy la brațul stâng, care întorcându-se împrejur se găsi față în față cu dușmanul său. A­­tunci căpătă în piept un a treia lovitură și călu leșinat jos. Cel de pe urmă glonte trecu pe deasupra rănitului, oprindu-se în părete, după ce atinsese obrazul gendar­­mului Tasador, de serviciu în ședință. Apropii se aruncară asupra ucigașului pe care ’l putură cu greu să’l desarmeze și să’l aresteze. D. Puy a stat trei luni forte greu bol­nav și glontele din piept nu i s’a putut scote. Ucigașul seü veni înaintea curții cu juri din Pyrineii-Orientali, după uă prea lungă anchetă medico-legală motivată de starea mintală a acestui om. Interogatoriul lui Louis Bach înaintea curții cu juri, ne va lămuri asupra carac­terului său și a căușelor uret sale contra d-lui Puy Președintele . La mortea tatălui d-tale erai scriitor la un notar și te-al aflat în posesiunea unui venit de 8000 livre ve­nit. Certele cu d. Puy, cumnatul d-tale dateza de la deschiderea acestei succe­siuni. I-ai făcut mai multe procese, pe cari le-ai pierdut. In 1874 ai întreprins un co­­merciu de dopuri în care nu ai reușit așa că a trebuit să lași totă averea d-tale în mâinele creditorilor. Deznădăjduit de tote aceste procese pe cari Ie perduși, a­ început să scrii oă mul­țime de broșuri contra d-lui Puy, contra banchierului d-tale, contra esperților con­tra tuturor celor pe cari îi făceai respon­sabili de ruinați ; ți-a cumpărat chiar un material pentru a imprima singur aceste difamațiuni și ai denunțat ca hoț și falsi­ficator pe d. Puy, în car­tea s­a de pre­ședinte al tribunalului din­­eret. Il nu­mesc­ Cartouc­a, Mandrin...Și­­ l-ai scos din răbdare, așa că în 1883 ai fost osân­dit pentru ăntâia oră ca defăimător. Acesta osândire nu te-a făcut cuminte; ai început publicațiunea pamfletelor, și e­­ral să fii judecat pentru a doua oră de tribunal, la 1 August 1884, când, în mij­ 'VA­­RIETATE Cine-i? Cornițele Jeppi, avea obiceiu ca ’n fie­care sero după masă, să se preumble pe jos, un ceas, două, fumând, pe marginea mării. Bogat și de neam mare, înrudit cu cele mai vechi familii a nobilimei romane, corni­țele făcuse­ră căsătorie de dragoste. Se ’nsurase de cinci ani, cu fata prin­cipelui Ginella—superbă și blonda ca un Raphael, blondă și măreță ca un Tifion. Deșcept, elegant, tânăr, frumos, iubit și iubind, cornițele Jeppi nu putea să nu fie de­cât forte fericit. Și era. In timp de opt luni, de la Noembre și pân’ la Iuniü, stătea ’n Florența, orașul petrecerilor și al plăcerilor. Pe timpul căldurelor se instala la Casamicciola, uă vilă de gust, împodo­bită cu foi de viță, atârnată de castele muntelui pe marginea mării, între marea albastră și cerul a­zurii, un colț făcut pen­tru iubit și cetit «Manzoni». El trăia acolo totă vara gustând cu nevastă-sea, dulcea singurătate ’n boul, sorbind dragostea cu mare poftă, orbit de fericire, ca un copil răsfățat de sórtá. In ultimele zile din Iulia, într’uă será înăbu­șitóre, cornițele, după obiceiu, cum se sculă de la masă ’și sărută nevasta și eși. Era cam pe la opt. Aerul era cald și greu. Nici un vânt, cât de ușor nu se simțea; frunzele smochinilor și portocali­lor, plini de praf, stăteau nemișcate. In depărtare se ’ntindea marea do­uă colore ajurie opacă și profundă, sleită ca un masă imensă de unt­ de­lemn, și cerul să­turat de căldură era albastru așa ’nchis și fioros, că părea cenușiu închis. D’a lungul stradelor răsucite, țăranii ’n pragul ușelor beau vin de Sicilia în nisce urd­are, și grupuri de fete frumóse, O cheșie, rî­­deau cu hohot aruncând flori nu așa ro­șii ca buzele lor de mărgean. Ștrengari, cu ochii negri ca cireșile, și cu piciorele góle, mânau nisce capre albe, și mult, mult după ce trecuse, se auzea încă ’n depărtare lîngănitul clopotelor de la gâ­tul lor. Astă încâncâtare priveliște, tot­deuna a­­ceeași și tot­deuna nouă, pe comite, nu’l obosea nici uo­dată. El trecu costișul cu locul ședință, al comis un tentativă de a­­sasinat, care te aduce aci. De ce ai tras cu revolverul asupra cum­natului d-tale ? Bach: Pentru că el făcuse pe dr. Bo­­camy să facă un raport care concludea că sunt nebun și că trebue să fiu inter­nat­. Se înțelesese cu doctorii și eu nu vo­iam să mă închidă într’uă casă de nebuni. Președintele. Voiai mai bine fii închis ca ucigaș? Bach. Cel puțin, mi-am răsbunat. Președintele. Deci urăsc­ forte tare pe cumnatul d-tale? Bach . El este causa ruinei mele. El e acela care mi-a scos averea în vânzare pentru a o cumpăra el pe nimic. Președ. Nu e adevărat, d-l Puy nu a a cumpărat averea d-tale. Bach. Pentru că îl demascasem înainte și în public. Și apoi nu e nu­mai atâta : el a voit ca să ne otrăvască , pe mama vă dată și pe mine de mai multe ori. Am găsit nișce prafuri albe pe cari nu am voit să le dăm ca să le analiseze, pentru a nu desonora familia. Preșd. Dar nu ai nici vă dovadă de cele ce spui? "Bach. Dacá ar trăi mama v’ar aduce ea dovezi. Cât despre mine, convingerea mea ’mi-e de ajuns. Președ. Te căești ? Acuzatul tace. N­ mai întreba încă vă dată. Aceiași tăcere. In sfîrșit întrebat de a treia ora : Nu­­ răspunde el cu glasul puternic și hotărît. — Dacá cumnatul d-tele va fi murit ar fi fost mulțumit ? — Nu ! dar nu mi-ar fi părut răa. Sfir­­șind contra lui tate mijlocele legale, nu puteam de­cât să-mi fac singur drep­tate. — Deci ai fi ved­ut fără căință în doliu pe nevasta-mea pe copiii săi? — Nu mă ved de­cât pe mine. Sunt ruinat (mișcare). — Deci ai mai mai putea trage asupra d-lui Puy, ar mai face-o ? — (După un moment de îndoială) Nu! — De ce ? —Pentru că am se intentez un nou pro­ces d-lui Puy. Dar décá ne vom găsi din nou în ace­leași împrejurări și décá vre­un raport medical m’ar opri să-mi câștig ,­ansa, nu ași mai destia. (senzațiune în auditor). — Al fost lăsat în observațiune un an de­­ Zile în spitalul de nebuni din Mont­pellier. Te crezi nebun ? — Eu ? De loc ! Rezultă din ancheta judiciară că d. Puy nu merită de loc să fie tratat cum a fost de cumnatul său, dânsul a tăcut ce a putut pentru a’l ajuta și a’l scăpa din ruină. Doctorii alieniști, unii declară că este nebun și neresponsabil, alții că este res­ponsabil, dar numai întru cât­va. Curtea cu juri a achitat pe Bob­, repesiciune și ’ntr’uă clipă ajunse la mar­ginea mării, pe cheia «marina», cum îl fic locuitorii d’acolo. Că nopte superbă se pregătea, stelele răsăreau una câte una d’asupra insulei gata s’aromească cu nișce ochi aurii. D’uă dată, cât ar clipi, cât ar ține un fulger, pământul se cutremură, ca sdrun­­cinat de pasul unor oști nevăzute, oști de uriași ! Marea umflată, răscolită, ’și iubea valurile, cerul se acoperi de m­ori groși și negri, un miros de puciosă și un vânt fiierbinte cutreera pustiul, și’n întu­neric, cornițele zăpăcit, căju cu fața la pă­mânt, fără să facă vr’uo mișcare sau se scotă vr'un țipăt. Și ’ntr’acest minut su­prem de luciditate, care vine tot­deuna înaintea unei morți fără veste, el se ruga lui Dumnezeu să aibă mila de sufletul său. Când cornițele Jeppi ’și veni în fire, cel ânteia lucru ce’l veni, fu­ră stea ce’i venea ’n față, pe urmă două ș’apoi trei și ’n fine tot șirul frumos de lumini tai­nice. Câte­va minute, rămase încremenit, neputându’și da socotela de cea ce i se întîmplase, în urmă se sculă clătinându­­se, făcu câți­va pași; nu era rănit Ce se întâmplase ? Ce putere nevăzută îl aruncase într’acesta stare de slăbiciune? Marea veselă ’și scaldă țărmurile cu apa valurilor sale argintii, cerul era senin ca privirea unei iedore, un vânt dulce a­­duia....totul era linișcit! Cu tote astea, lu­cru straniu, el nu recunoscea locul unde se afla, prijonul îl părea mai întins și mai linișcit ca înainte. Intr’uă clipă se desmetici! Se desme­­tici, și înțelese tot, înspăimântătorul ade­văr... cutremurul de pământ! Ca vîrful unui cuțit ce’ți străpunge inima, chipul femeei lui îngropată ’n ruine, apăru du­reros în ochii lui. Pomi, fugând spre vin­ă.— Murise ore? Trăgea de morte... sou trăi încă! Póte era deja sdrobită, trupu’I gingaș lățit, strâns între două ji­­duri... Ce groza ! Cât suferi în ast­fel de momente! Sosi­ra la timp ? și cornițele a­­menința cerul cu pumnul, pe când lacrimi cât bobul­­ curgeau pe față. Nici nu se gândea să le stârgă. Se ducea, scăpărând la fie­ce pas printre pietre și bucăți mari de lemne, călcând nișce lucruri negre, cari mișcau gemând. Aerul era străbătut de strigăte înspăimântătore, strigăte ca de bestii când le jupuie , țipete ascuțite de copil, și gemete răgușite de femei, seci și nesfîrșite cari s’auzeau în depărtare, și pe urmă se perdeau puțin câte puțin stii­­gându-se ’n sughițuri. Se auzeau chemări desesperate într’a­­jutor, în timpul nopții: „Padre ! Madre ! Figlio !“, invocațiuni la mila dumnezeiască: jiboota I Mama Ht, VI Fî­_^ v/«.« v ^4, tră, fie­care dărâmătură scotea un gemet. Cornițele mergea pe dibuite cu mâinele întinse înainte, sau lăsate în jos fără se spisce ca statuele desolațiunei și trecea peste umbre, unele clătinându-se ca nișce omeni beți , altele legănând fără simțire pe genunchii lor, trupuri mai mult mórte ce nu mai vorbeau. Femei despletite, ju­cau ridicându-și rochile, nebune... și se părea că ești în infern. Nenorocitul Jeppi, cu fruntea plină două sudore rece, înghețat de spaimă, călca ca­davrele, sărea jidurile, și unica gândire care’i lovea crierul ca uă limbă de clopot era acesta: „Sosi-voi­ la timp ?“ In col­țul unei strade, sări la lumina lunei, eșind de supt dărâmătură de grinji, un braț­ de femee, un braț gol, printr’un clește. Mâna albă, încărcată de inele, se mișca ca un crab. Țipetele nenorocitei, înăbușite, strân­se, nu se mai auzeau, dar acele degete îndoite chemau ceva, și acea mână atâr­nată în aer striga : „Ajutor !“ Cornițele ar fi putut-o scăpa. Dér ’și întorse capul și trecu. N’avea vreme de perdut. După ce călcă de 20 de ori într’acelaș loc, după ce rătăci mai bine d’un ceas, ajunse în sfîrșit pe locul unde vădinioră fusese casa lui. Ce priveliște! — Incântatarea vilă de altă dota, vila florilor și dragostei... nu mai era acum de­cât uă adunătură de ruine, încă fume­gând. Din tot jidul, un perete mai rămă­sese în piciure, și tocmai sus de tot, in­tr’uă colivie de lojie aurită, atârnată încă de cuiul ei, gurguia­uă turturică pe care comitesa o iubea la nebunie. Și era alun­­gător se veji, acea ființă așa mititică și plăpândă, stând atârnată între cer și pă­mânt în gingașa ei căsuță, acea turturică ce, ca prin minune rămăsese acolo, se dovedască că déca Dumnezeu, în te­ribila’! și misteriósa’l puternicie, sfărâmă într’o clipă orașe întregi pâné în temelie, póte sé și scape, déci vrea viéța unei tur­turele. Cornițele, vesend grămezile de petre și ruine, se simți slab ca un copil. Scumpa lui nevastă, pe care uă adora, era pre dedesubt supt nișce petre așa de grele? Unde? In ce loc ? Chiar mortă, trebuia s’o găsască cu ori­ce preț. Cine știe ? Cadavrul ei pute suferea! Și mai la urmă, voia s’o mai vadă pentru ultima oră, încetișor cu multă băgare de somn, mergând pe vâr­ful degetilor, agățându-se de scoluturile jidurilor, și punându’și viața în primejdie se sus pune pe ruinele casei sale. De câte ori punea piciorul undeva, stătea întâiei la îndoială, ca și cum i’ar fi fost frică să nu calce bucăți din corpul iubit. Duă­dată i se păru că dude... și auzi în adevăr... un glas îndepărtat, dar așa de îndepărtat că părea mai mult uă suflare, un gemet adus de vânt. Cornițele se opri. Era uă voce subterană, uă voce de fe­meie... a ei !! O recunoscea acum. Ce spunea, nu putea înțelege, dar era gla­sul ei dulce și desmerdător care­­ chema din adâncul unui întuneric înspăimântător în care se credea pe veci îngropată. Voiu scăpa’o, ’și jise cornițele și se puse pe lucru. Mai bine d’un cias, ridică la petre, tur­bat, jupuinduși genunchii, vărsând lacrămi de sânge, cu mânile sfâșiate și unghiile rupte de d’atâtea greutăți. Când, își băga în jadar pumnii strânși printre petriș și molu j și praf de ipsos, i se scurgea prin­tre degete, ca uă apă curgătore. Când de­dea peste bucăți grele de jid pe cari se muncea să le sfărâme și cari ’l scăpau prinzându’i mâinile între cârlige de fer. Vocea îndepărtată ’1 călăuzea mereu. Se auzea chiar mai bine, când d’uă­ dată încetă. Atunci, desnădăjea ’1 ajută să facă mi­nuni. Ridică bucăți mari de stânci, pe cari le arunca departe de el, sfâșia grinji ascuțite și străpunse de cuie. Cu piciorul, cu umărul, cu ce apuca, pornit d uă voință sălbatică și desperată, într’uă clipă munci cât un uriaș, și era gata să cadă de ostenilă și slăbiciune când ruinele pe cari se afla, se surpară și ’l aruncară pe marginea unei rîpi adânci, negre și misteriosă. In genuchi și aplecat înlâuntru acestei gropi sinistre, întinse mâna și pe­dibuite în întunerec, simți ceva male și rece. Cu totă groza ce­­ apăsa, avu curu­­giul se pipăe cu mâna’s tremuratóre căr­nurile deja înghețate. Și călăuzit de do­rința d’a descoperi ceva, ghici mai ăntâiu vă gură căscată, nișce ochi închiși­, uă frunte netedă și pe urmă, d’uă­ dată dege­­tele’I se încurcară într’uă masă undulată și mătăsosă, pe care o recunoscu imediat. Era tocmai frumosul ei per blond ! După pipăit numai simțea culorea’i aurie. Netezând prin întuneric cojile, pe cari le peplanase d’atâtea ori, murmura încet, de tot încet: «puile..., déci mai trăesci..., vorbesce !» Nimeni nu’l răspunse. Nu s’au­­zea nimic—«Fiind­că’l mortă, se gândi el, trebue s’o scot dintr’acest mormânt așa de strâmt!» Apucă când’o din întâmplare, de umeri, se puse s’o tragă către dânsul. De trei ori o ridică pene sus, de trei ori­­ scăpă din mâini, li părea grea peste măsură, ca și cum ar fi avut ceva greu legat de piciure. In sfârșit, cu multă muncă, trase d’uă vin trup, la care d’ua-data nu îndrăsni să se uite și ’1 culcă pe petre lângă dânsul. Dér abia ’și aruncă ochii înt’acolo, ei scose un țipăt sfâșietor, țipăt de nebun, unul din acele țipete gro­zave, în cari sufletul 'și sfărâmă lanțul, și’și ia sborul. Nevastă-sea morta, cu părul displetit, a­­vând încă un zimbet estetic pe buze, strângea ’n brațe un bărbat... un bărbat jumătate gol... Oh!­cât îl ținea de strâns, cât d’aprópe de ea, încungiurându-I cu a­­mândoué mâinele încleștate ! Și el... cu uă mână ’i cuprinsese talia, pe când în cea­­l­altă, atârnând, strângea un trandafir alb, neveștejit âncă. Cornițele, sdrobit de durere și gelosie, căju. Intr’ua clipă, măsurase totut adânci­mea rușinei lui. Anii de dragoste și de bucurie, îi veniră ’naintea ochilor, așa cum erau în realitate, pătați, pângăriți de des­­merdări mincinase și de sărutări înșelătore și se simți doborât, primind drept în față palma adulteriului. Liniștit, se apropia de cadavre și se plecă se vară fața aceluia ce simțise ul­tima răsuflare și au­zise cea din urmă măr­turie a soției sperjure, dar dădu ’napoi desgustat. Capul amantului sfâșiat, aprope despărțit de trunchiu, nu mai era de­­cât uă grămadă de cărnuri sângerânde și sfă­râmate. Așa­dar, viața protegease ascunsa și culpabila lor dragoste, și ăeă că și mortea părea că o ajută, dând în mânele bărba­tului necinstit, cadavrul amantului cu to­tul desfigurat și imposibil de cunoscut ! I­ privit încă vă dată, căutând vă do­vadă, un semn, care se scote din întune­rec numele...., numele, râvnit de gelosia și turbarea lui! Nu găsi nimic! Mâinele albe, n’aveau inele. Corpul svelt, frumos, părea de om tiner. Mai gol, stătea întins cu un nerușinare trufașă, în starea volup­­tosa, în care '1 găsise mortea. Era un cadavru nepătruns de la care nu puteai afla nimic, hotărât să ție secre­tul. Cornițele întreba buzele nemișcate ale femeei lui, cari pronunțase de­sigur de multe ori numele amantului; dar ele ră­maseră mute. Intr’uă rugăciune plină de mândrie, dar întreruptă de blesteme, sili pe Dumnezeu să’l spue la moment acest nume, pe care ’l ura fără să’l scie; nici Dumnezeu nu’i respunse. Singură turturica, tocmai de sus de pe zid, ciripea în coli­via’­ aurită. Ah! póte drăguța pasăre va vorbi... ea trebuia să scie...! Cornițele aștepta, turtu­rica tăcu. Atunci, ne mai având vr’uă nădejde,

Next