Saptamina, 1977 (Anul 7, nr. 318-369)
1977-04-15 / nr. 332
muzica epilog • Emil Simon e un dirijor ieșit din comun, de o factură interioară și de o formație — muzicală și dirijorală — care impune respect și care se desenează de un interes cu totul special. Știe să citească o partitură cu ochiul alert al unei mari experiențe și în același timp cu un auz bogat, deopotrivă rafinat și selectiv, care îi poartă spre soluții de un interes cu totul sclipitor. Lucrul, mai cu seamă după ce, și în calitate de compozitor, am contactat cu media dirijorilor noștri, este rar. La Emil Simon aceste calități ating absolutul Emil Simon e una din marile noastre forțe interpretative, care ar trebui să-și găsească, deopotrivă cu alți dirijori de vîrstă medie, un loc mai marcant în viața noastră bucureșteană. O partitură, simfonie ori concert cu solo —in acompaniamente atinge un grad de perfecțiune, o promptitudine și o eficiență, care ne face de atîtea ori să auzim cite ceva, foarte interesant, ascuns de avalanșa sonoră, ce pînă la el nu fusese încă dezvelit, devine pe mîna sa o revelație, o versiune de interes captivant. Așa de pildă, în „Concertul nr. 5“ — „Imperialul“ — de Beethoven, versiunea dată in compania pianistului sovietic R. Kerer* a avut un dar nou, izvorît din conformitatea partiturii, și în același timp din atributul personalității sale. Să spunem, în plus, că pianistul sovietic ne-a impresionat prin tehnica sa sclipitoare, ca și prin forța de trăire. Să adăugăm că această a cincea „Simfonie“ a lui Sigismund Toduță, mentor al școlii clujene de compoziție, ne atestâ încă o dată severitatea acestui spirit componistic, sistema sa, care, chiar și atunci când se află într-un vădit moment de înnoire personală, poartă cu el tensiunea mai veche a ideilor, neințelegînd In nici un chip, și în mod firesc, să se abandoneze prin ceva. E de altfel marca stilusul, și lucrul acesta nu numai că maestrul S. Toduță îl știe, dar l-a sădit în toată generația mai tînără de la Cluj... " Cînd dă un recital violoncelistul Cătălin Ilea, lumea știe că vine la un artist excepțional, la primul violoncelist al nostru. Afluența este explicabilă... Arta sa s-ar putea defini prin puterea de trăire, prin puterea de sonorizare fluidă, într-un spațiu de cantilenă, într-un spațiu de arcușe largi și pline, de sunete vibrate puternic, pătrunzătoare, învăluitoare. Deși promotor al muzicii moderne, Cătălin Ilea nu practică de loc asceticul, distanța, detașarea. De aici succesul său imediat și total Din „infinita curgere“ a muzicii lui Bach, în recitalul sonatelor, Cătălin Ilea și-a transpus auditorii în sfera elevată a acestei muzici, creîndu-le posibilitatea descoperirii grandorii textului. Să adăugăm la aceasta și calitatea celor care l-au acompaniat, printre care și pianistul Iosif Sava, coautori la o seară de ținută, Iancu dumitrescu puncte de vedere... Am învățat de la Olivier Messiaen că e feme ca un creator mai vîrstnic — fie el compozitor, plastician sau scriitor — să stea în mijlocul celor mai tineri decît el. Deoarece, în acest fel, el nu îmbătrînește sufletește. In treacăt fie spus că, atunci cînd nu ne mai entuziasmăm și nu mai dorim lucruri noi, am pierdut o bogăție imensă, pe care aș denumi-o tinerețea ca o stare a spiritului. Cei mai tineri creatori pot fi obraznici, pot fi contestatari, pot fi superficiali, pot fi lipsiți de meșteșug, — cu alte cuvinte, ei pot avea multe, foarte multe lipsuri — dar, tot atît de adevărat este faptul, în virtutea căruia, ei vor împinge arta înainte! De aceea, acea mult rîvnită apă vie a tinereții creatoare o întilnim, în mare măsură, in adîncul făpturii lor. Ceva însă mă supără la ei! Nu numai pe Plan național, ci și pe plan mondialii Altfel spus, nu am înțeles cuvintele repetate de ei cu încăpățînare: X este mai modern decît Y!!! In ceea ce mă privește, cred căexistă o artă realizată cu talent și... fără talent! O cultură se formează cu talente și cu multă muncă. Geniul este un „accident“! Un tradiționalist ca Schumann nu-l exclude, în secolul său, pe novatorul Wagner și nici invers. Nici Fauré pe Debussy sau Șostakovici pe Berg. Dar discuția aceasta ar putea continua ore în șir... De aceea vă redau o altă discuție, care a avut loc între subsemnatul și doi foști elevi ai mei. Unul îmi spunea: — Eu compun, deoarece vreau să revoluționez muzica românească, teribil de clasicizantă ! Al doilea a ținut să adauge, fără emfaza primului, dar, cu toate acestea, foarte sigur pe el. — Eu compun din plăcere! Simt nevoia de a scrie... S-ar putea ca cel de al doilea să devină un mare compozitor! doru popovîci discul Electrecordul desfășoară, de mai multă vreme, o nobilă acțiune de restituire artistică , aceea a lui Ionel Perlea — compozitorul. Strălucirea orbitoare a dirijorului a pus într-o nedreaptă umbră pe creator. Să nu uităm că marele Enescu a acordat, cu mai bine de jumătate de veac în urmă, premiul întîi la compoziție lui Perlea. De data aceasta, într-o mapă de rară frumusețe, casa noastră de discuri prezintă poemul simfonic „Don Quijote“ în interpretarea Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii dirijată de Emanoil Elenescu și „Variațiunile simfonice pe o temă proprie“, în viziunea dirijorului Nicolae Boboc și a Orchestrei simfonice „Banatul“ din Timișoara. • Un disc inedit : recitalul de spineta al Tartei Jora. Instrument extrem de rar și pretențios, spineta are o vechime semimilenară. Sunetul său atât de caracteristic dă un farmec deosebit muzicii, o atmosferă de o epocă rafinată. Discul la care ne referim cuprinde un program divers, de la Scarlatti, Frescobaldi și Zipoli la Wiliam Byrd,xMipron, Rameau etc. Pianista Mam Joja abordează cu dezinvoltură și strălucire acest dificil Instrument, probînd încă o dată calitățile sale de subtilă muziciană . Vineri 8 aprilie, to vitrinele magazinului „Romanța“ nu se putea vedea nici măcar un diac românesc. Sperăm să fie doar o regretabilă tot umplare. cristian Mihăilescu r. tv cronica tv vine el și anul 2000 Emisiunile științifice se bucură în ultimul timp de o foarte largă audiență și aceasta din două motive : 1. subiectele sunt alese din problematica la ordinea zilei ; 2. Andrei Bacalu, realizatorul lor, știe să conducă foarte bine aceste discuții, să pună întotdeauna punctul pe ...“, cum se zice, adică să întrebe exact cu acea întrebare care „roade“ mintea telespectatorului . VIITORUL PLANETEI NOASTRE, ultima emisiune de acest gen, a adus în discuție mult-circulata filă de calendar în care anul 1982 — cînd planetele se vor afla în linie dreaptă, ca soldăței de plumb — era încununat de previziuni nu tocmai optimiste . Liviu Costantinescu și Edmond Nicolau, două personalități științifice de renume, au răspuns pe înțelesul tuturor la întrebările adresate, folosind în primul rând arma logicii. Ei au explicat cum s-a mai întîlnit fenomenul respectiv, ce poate determina el, cum este cu celebrul an 2000 care, după calendarul unor popoare, a început de mult, cum se... răspîndesc zvonurile și de ce nu e bine să ne aplecăm urechile la ele . Din răspuns în răspuns, povestea cu „sfîrșitul lumii s-a spulberat. A fost o emisiune tonică, riguros alcătuită care, sperăm că pe unii i-a făcut să roșească, pe acei „unii“ dispuși să-și plece capul la „semnul rău al motanului negru“ sau la... „o veste proastă la așternut“ . In ultimul timp toată lumea se pricepe nu numai la fotbal și emisiunile de televiziune, ci și la scara Richter ori Mercalli, și la astronomie și la geologie etc. • Totuși, o fi greu să tragi în minge precum Cîrțu, dar și mai greu e să umbli pe scara lui Richter ! # Apropo, de pricepere și de anul 2000 ! Respectivul an a devenit motiv obsesiv pentru Valențiu Grigorescu, care i-a închinat rapid un cântecel (vai de el !) . Paradoxal dar, televiziunea ne-a transmis mai mult optimism prin emisiunea sa despre catastrofe, decît prin muzica distractivă interpretată de formația Valențiu Grigorescu . Dintr-o destul de sumară experiență cunoaștem „n** formații, e drept formații cu chitare, dar tot formații sunt, iubite de public, dar pe care rar, foarte rar le vedem și pe micul ecran. De ce ? De ce ele pot încînta tineretul la Sala Polivalentă și de ce nu și pe micul ecran la emisiunile pentru tineret ? ! Poate să cînte Pusykat și nu poate să cînte și Progresiv TM, spre exemplu ? ! Au un repertoriu frumos cu melodii despre istorie, patrie, popor, iubire de țară, dar respectivul repertoriu se aude doar la sălile cu 5 000 de locuri. Păcat ! In schimb ne cîntă tînăra formație a lui Valențin Grigorescu despre... anul 2000 ! O să fie bine în anul 2000 și poate atunci muzica tînără o să-și aibă și ea un colțișor bine definit în program . Atunci însă s-ar putea ca muzica tînără să fie... bătrînă, bătrînă, iar tinerii să prefere cu totul altceva • Sîmbătă seara, Dem. Rădulescu s-a întrecut pe sine în interpretarea schiței lui Mihail Kolțov. O bună alegere fructificată admirabil de actori și, în special, de apreciatul Biban, interpretarea respectivă rămîne oricînd o filă de referință în Antologia comicului: „Ține minte trei cuvinte / Pentru pupeze-nainte !“... Le ținem minte și sperăm ca emisiunile distractive să meargă... „înainte*« pe același drum bun și să ne descrețească frunțile, nu să ne facă să călcăm cu plictiseală, la ore în care somnul nu are ce căuta telespectator cronica radio niște țărani Frescă a satului românesc în perioada premergătoare colectivizării, romanul „Niște țărani“ al lui Dinu Săraru se pretează, prin oralitatea stilului, prin naturalețea, savoarea și subtilitatea dialogului, la dramatizarea radiofonică. Virgil Stoenescu este autorul ultimei premiere a Teatrului radiofonic, „dramatizare radiofonică“ a romanului „Niște țărani“. Bineînțeles, o dramatizare nu obligă la fidelitatea rigidă față de text. Virgil Stoenescu respectă, în general, atmosfera, datele personajelor, elementele de intrigă, dar n-am spune că avem de a face cu o dramatizare a romanului, ci după romanul „Niște țărani“. Oricum, rezultatul este remarcabil, Virgil Stoenescu a ales formula (după părerea noastră cea mai potrivită) succesiunii unor scene mai scurte sau mai lungi,zolate prin prezența unui comentator (Silviu Stănculescu). Cei doi interpreți principali , Ion Marinescu (Năiță Lucian) și Virgil Ogășanu (Pătru cel scurt), realizează un cuplu memorabil. Nici o notă falsă, nici o șarjă. Acest mare actor care este Ion Marinescu stăpînește personajul, știe să fie insinuant sau șiret, hotărît sau derutat, să sugereze un subtext adeseori mai complex decît textul. Virgil Ogășanu realizează un Pătru cel scurt convingător și încărcat de un lirism sobru. In celelalte roluri s-au remarcat Sandu Sticlaru, Mihai Mereuță, Luminița Gheorghiu și Margareta Pogonat. Regia lui Dan Puican servește cu fidelitate textul, este echilibrată, evită efectele ieftine. Ne gîndim în primul rînd la faptul că se putea foarte ușor aluneca spre pitoresc, se putea exploata un limbaj colorat. Dar scenaristul și regizorul au știut să pună accentul nu pe pitoresc, ci pe dramatism. Permanenta preocupare a Teatrului radiofonic pentru îmbogățirea repertoriului cu cele mai valoroase opere contemporane este vrednică de laudă, pentru că, în felul acesta, atrage un număr impresionant de ascultători spre literatura românească contemporană. Raluca bungărzan plastica PÂRVU MUTU ZUGRAVU limite Orice artist este un ferment al înnoirii, și, de cele mai multe ori e nevoit să lupte cu gusturile cam sclerozate ale epocii. Nu ne îndoim de faptul că și Pârvu Mutu a cunoscut chinurile Îndoielii, acele zile și nopți cînd flacăra talentului său inocent sta să se stingă sub suflarea înghețată a conformismului. N-a fost însă un revoltat, iar forțele conservatoare erau, în vremea lui, deosebit de puternice: canoanele bisericești, pretențiile comanditarului, tradiția și moda, prejudecățile de breaslă și gradul de cultură al artistului, în sfîrșit — posibilitățile materiale ale mecenaților. Intîrzierea cu două secole față de alte țări ale Europei este, poate, reală, dar celor ce ne-o reproșează, atribuindu-și calități native superioare, le putem spune că țările românești au suportat tot șocul unor invazii, și că, exploatate crunt de imperiul otoman și de alte imperii, care și-au ridicat capitalele cu bogății luate de pe aici, au trebuit să lupte din greu, nu ca alții, să-și apere ființa. Și, slavă Domnului, au reușit ! In ce măsură pictorul de casă al cantacuzinilor poate fi considerat un înnoitor, e cam dificil de precizat. Fără exemplificări riguroase și concrete, orice afirmație de acest gen pare lipsită de greutate. Mai curînd credem că el se află în sinul unui mai vechi curent de împrospătare a meșteșugului, curent care ține de aspirația progresivă, inerentă, a artiștilor din toate timpurile. I s-a mai atribuit lui Pârvu Mutu intenția de a-și laiciza personajele... Nu pare însă că ar fi exagerat în această privință și nici că a făcut-o în mod expres. Din moment ce nu-i putem atribui un scop contestatar, ne este greu să pretindem că „laicizarea“, adică pictarea figurilor celeste, mitice, ca pe ale unor oameni obișnuiți, este o calitate. Nici portretele lui Brâncuși nu sunt umanizate, dar dincolo de trăsăturile abia schițate, căutăm și găsim idei, ceea ce e mult mai important. Trebuie să recunoaștem, totuși, că sfinții lui Pârvu Mutu au ceva familiar în priviri, in zidurile obrazului; am putea spune că au un aer românesc. Această „autohtonizare“ corespunde foarte bine, după noi, unei mentalități populare, potrivit căreia la mai mult ajutor te poți aștepta din partea unor sfinți „ai tăi“ (ca din partea unor neamuri) decît de la niște străini oarecare. Nu credem prea mult nici intr-un Pârvu Mutu maestru al portretului. Alți colegi de-ai săi au fost la fel de buni. Ca execuție nu ne cucerește. In general, chipurile au expresii stereotype, iar portretele de ctitori sînt mai mult desene colorate, fără relief. Extraordinară este însă tocmai această stereotipie, la care ne vom referi în continuare, încercînd să ghicim ce ascunde ea în realitate. Nicolae-paul Mihail Cu siguranță, reunirea atîtor opere plastice sub semnul Festivalului național „Cîntarea României“ este un foarte fericit prilej de demonstrare a vitalității artei noastre plastice. Amploarea expoziției — la Muzeu este expusă pictura, la sala Dalles sunt prezentate lucrările de sculptură, grafică și artă decorativă — este justificată de dimensiunea interioară pe care plastica noastră și-a construit-o, prin aportul a numeroase generații de maeștri ale căror opere au rămas patrimoniului și conștiinței noastre artistice, amploarea expoziției este justificată de dinamica circulației de idei, de varietatea stilistică ce ilustrează opțiunile creatorilor și, de ce să nu o spunem, de valoarea excepțională a unor plasticieni contemporani pentru care măiestria nu este un lucru străin. Expoziția a strins aici multitudinea și întreaga diversitate a modalităților de expresie din arta noastră plastică. Ce apare definitoriu și important intr-o astfel de manifestare colectivă care și-a propus să surprindă valorile cele mai semnificative ale momentului, este noblețea mesajului actului creator, lipsa vidului și concretețea imagistică, concretețea dorinței de comunicare. Din punctul acesta de vedere, momentul plastic românesc e sincron, am sesiza, cu momentul mai larg al tendințelor plastice de pretutindeni , nu purismul, nu noile academii, nu un modernism anchilozat și închistat în înseși dogmele sale, ci, din contra, aventurile diverse, experiențele, o oarecare întoarcere la trecutul apropiat ori mai îndepărtat, descoperindu-i prospețimea și vibrația, aceasta este tendința actuală în lumea plasticii. Din punctul acesta de vedere, arta plastică românească este iarăși la punctul actualității. Pentru a sublinia cu precădere ce are original și valoros această manifestare plastică vom reveni în numărul viitor. cristina angelescu dicționar plastic selectiv (t) TURCU, GHEORGHE (sculptură) Vede lumina zilei la Brăila în 24 aprilie 1945. Urmează Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Capitală la clasa maestrului Boris Caragea. Se înscrie în ciclul absolvenților în promoția anului 1970. Din 1970 și pînă în prezent participă cu hărnicie și dăruire la Îndeplinirea planului național pentru o artă nouă, capabilă să cucerească masele largi ale publicului receptor. Travaliul său este încununat în 1971 cu Premiul Simpozionului de Sculptură, George Bacovia. Cîteva lucrări ale artistului fac parte din patrimoniul permanent al muzeelor din țară. Dintre acestea selectăm: Muzica, Portret, Rapsodia muzicii. Dincolo de hotare înregistrează un deosebit succes prin sculptura Dante, admirată de cetățenii orașului Ravenna. Gheorghe Turcu face parte dintre creatorii înzestrați cu o viziune modernă. Acest traiect nu-i împiedică realizarea grupajelor îmbinate tradițional, ce își află împlinirea în piatră, în lemn și mai ales în metal. Face parte dintr-un colectiv care în 1978 realizează împodobirea Esplanadei de pe malurile Dunării. Printr-un efort de abstractizare și, în același timp, de reducere a liniilor obiectului propus, Gheorghe Turcu obține o compunere ce se detașează net prin valorațiile ei. Participant la noile demersuri de arte angajate, Gheorghe Turcu răspunde sarcinilor ce-i solicită tot mai intens particularitățile personalității. Munca de simplificare și esențializare a formelor se dezvoltă armonios, fără prejudecăți, plină de surprize inspiratoare în cel mai fericit sens al cuvântului. Adrian Beldeanu expoziții cronica sentimentală MUZEUL DE ARTA AL R. S. ROMANIA ȘI SALA DALLES Expoziție de pictură, sculptură, grafică și artă decorativă — organizată în cadrul Festivalului național „Cîntarea României“. Festivalul național „Cîntarea României" se înscrie printre acțiunile, fără precedent ca amploare, menite să stimuleze dar și să valorifice produsul artistic, atît al profesioniștilor cît și al amatorilor, deopotrivă. In lunile care au trecut de la întîiul Congres al educației politice și culturii socialiste, festivalul a devenit, în conștiința tuturor, un simbol, un simbol al dotației și puterii de a crea al poporului român. Cultura plastică își are, desigur, rolul ei bine determinat în educația multilaterală și complexă a maselor, educația ochiului și descifrarea valorilor estetice fiind o acțiune cu valențe și pedagogice, ce se cere riguros orchestrată și condusă. Creația plastică românească și-a afirmat, adesea, în confruntări de înaltă ținută și de severă jurizare, condiția calității sale. comori de artă ale capitalei cronică de muzeu . Pictor olandez născut la Leyda în anul 1606 . Mort ia Amsterdam in anul 1869 0 „... elev al lui Van Swanenburg, apoi, la Amsterdam, al lui Lastman, Rembrandt a revenit la Leyda, pentru a lucra acolo intre anii 1625—1632, împreună cu Lievens. . Nici un pictor, afară de Rubens, care a atins aproape aceeași vîrstă, nu se poate compara cu Rembrandt ca putere creatoare și ca productivitate, nici unul nu-l întrece în bogăția temelor reprezentate și mai ales în caracterul particular al artei sale în diversitatea și profunzimea ideilor cît și în redarea lor picturală 0 „Dacă Rembrandt este în modelele, in subiectele sale mai realist decit oricare altul, în schimb in mijloacele sale și mai ales în luminarea sa, el este cel mai mare idealist. Lumina lui este calificată deseori drept supranaturală, și aceasta nu cu totul fără temei căci artistul știe să ridice, prin clar-obscur, în sfere superioare chiar figuri urîte, motive obișnuite, să creeze din ele opere de artă emoționante. Cu ajutorul acestor mijloace, el a devenit cel mai modern dintre toți artiștii mai noi, prin aceea că a pus in locul frumuseții antice a formei, frumusețea spiritului". . ... Rembrandt ar fi inexplicabil dacă n-am vedea într-însul doi oameni cu temperamente opuse care s-au stingherit foarte tare unul pe celălalt. Forța lor este aproape egală, importanța lor n-are nimic comparabil; cît privește obiectivele lor, ele sunt absolut contradictorii. Au încercat să se pună de acord, dar n-au izbutit decît tîrziu, în împrejurări rămase celebre, și foarte rar. De obicei, acționau și gîndeau separat, ceea ce le-a reușit întotdeauna. Indelungile eforturi, cutezanțele, cele cîteva eșecuri, ultima capodoperă acestui mare om dublu — „Sindicii postdavari“ — nu reprezintă altceva decît lupta și împăcarea finală a celor două temperamente ale sale . „Compoziția operelor lui Rembrandt pare arbitrară numai dacă o măsurăm cu etalonul clasicilor italieni, căci el își construiește operele nu după linii, ci după lumină. Această compoziție are deci legile ei proprii: încăperile sale au o mare adîncime și par și mai spațioase datorită întunericului în care se pierd; ele sunt adesea pline de personaje, dar totdeauna acțiunea este clară și unitară. Artistul știe să-l introducă pe privitor în miezul ei și să trezească interesul său pentru ca șă însemnătatea lui Rembrandt nu poate fi apreciată pe deplin fără a-l lua în considerație și în calitatea lui de colecționar de artă 0 ..Episod din lupta lui Saul cu David“, ulei pe lemn, aparține Muzeului de artă al R.S. România. G. Oprescu a atribuit și a catalogat tabloul sub numele lui Rembrandt, datându-l între 1633—1635. Paternitate infirmată de alți cercetători care au studiat lucrarea . Examinarea semnăturii la microscop și documentele fotografice (macrofotografii, raze infraroșii și ultraviolete) au dus la concluzia că la origine existau alte inițiale, peste care s-au pictat literele R.v.R. Acest tip de semnătură nu se întîlnește în repertoriul semnăturilor lui Rembrandt. constanta Iliescu HARMENSZ REMBRANDT VAN RIJN (*cu x*la) : „EPISOD DIN LUPTA LUI SAUL CU DAVID“ (detaliu)