Satul Socialist, decembrie 1969 (Anul 1, nr. 182-207)

1969-12-03 / nr. 183

Nr. 183 - Miercuri 3 decembrie ШШЛSă folosim mai eficient, mai raţional, forţa de muncă Transfer şi stabilitate -două situ­lii ______________, care nu se exclud Ca urmare a­ măsurilor adoptate şi susţinute consecvent de partid şi stat, în ţara noastră se desfă­şoară un amplu şi complex proces de edificare a economiei naţionale. Dintr-o ţară „eminamente agri­­colă“, România a devenit un stat cu o puternică industrie, cu o a­­gricultură în plin progres. Pe fun­dalul acestor prefaceri, care au marcat o creştere impetuoasă a forţelor de producţie, se înregis­trează deplasarea unui contingent­­important de oameni din mediul rural spre oraş, din agricultură către industrie. Estimările demo­grafice relevă că în perioada 1950—1968 forţa de muncă ocu­pată in­ agricultură s-a redus, în genere, cu unu la sută anual. Po­trivit studiilor întreprinse de F.A.O. rezultă că acelaşi ritm de depla­sare a forţei de muncă a fost în­registrat şi de alte ţări, cum sunt S.U.A., Franţa şi Anglia. Dinamica transferului de forţă de muncă spre industrie a înre­gistrat cote mai ridicate în ulti­mele două decenii, fenomen nor­mal, obiectiv, generat de caracte­rul dezvoltării multilaterale, un ritm rapid a economiei, în cadrul căreia accentul s-a pus, constant, pe industrie. Ea exprimă, în ace­laşi timp, preocuparea pentru va­lorificarea excedentului de forţă de muncă creat în agricultură ca urmare a intensivizării ei, a dez­voltării bazei tehnico-materiale, a sporirii eficienţei utilizării forţei de muncă în această ramură. Există însă în fiecare sat, în fiecare comună, grupuri de oa­meni care sunt şi vor rămîne pu­ternic legate de agricultură, fapt cît se poate de evident dacă avem în vedere că sectoarele agricole cuprind 52,8 la sută din populaţia activă a ţării. Desigur, indicato­rul amintit nu are semnificaţii absolute ; el nu reflectă decît par­ţial măsura în care forţa de muncă existentă în acest sector satisface cerinţele actuale şi de perspectivă. Edificator în această privinţă este, însă, faptul că in ţara noastră suprafaţa agricolă ra­portată la o persoană activă este de 2,9 hectare — comparativ cu 5,9 hectare în Cehoslovacia, 3,7 hec­tare în Bulgaria etc. — teren care, mai ales în condiţiile dezvoltării continue a mecanizării, poate fi lu­crat în bune condiţiuni. Avînd în vedere, deci, condiţiile noastre specifice, nivelul atins în diferite unităţi în dezvoltarea şi intensi­ficarea producţiei, precum şi alte considerente economice, putem con­chide că dispunem de un poten­ţial uman însemnat, că migrarea forţei de muncă din agricultură spre alte ramuri — proces obiec­tiv, cu acţiune permanentă, menit să absoarbă surplusul de braţe de muncă ce se eliberează din agri­cultură — nu a creat goluri care să cauzeze procesului de produc­ţie agricol. Resursele de forţă de muncă existente în mediul ru­ral sunt mai mult decît sufici­ente pentru a se valorifica cu ma­ximă eficienţă condiţiile materi­ale şi mijloacele financiare de care dispun unităţile, pentru a se asigura desfăşurarea în bune con­diţiuni a proceselor tehnologice din sectorul vegetal şi animal. SATUS SOCIALIST PAGINA 3 In intervenţiile pe marginea problemelor puse in discuţie de redacţie, invitaţii noştri au emis o seamă de opinii şi de idei, au făcut propuneri interesante. Ele sunt în măsură să permită abordarea teoretică şi soluţio­narea unor aspecte practice ale acestei probleme fundamentale pentru dezvoltarea în continua­re a agriculturii socialiste ro­mâneşti. In numărul de astăzi ne vom referi doar la un prim grup de elemente, cu caracter mai general, teoretic, care s-au ridicat în discuţiile purtate. O MASĂ ROTUNDĂ CARE EVIDENŢIAZĂ CĂ VITAL PENTRU PROGRESUL CONTINUU AL AGRICULTURII COOPERATISTE ESTE S­A LUCREZE TOT SATUL Ziarul nostru a dezbătut in coloanele sale cîteva din problemele pe care le ridică la ora actuală folosirea ra­ţională a forţei de muncă din cooperativele agricole. în discutarea acestor probleme am pornit de la indicaţiile ce­lui de-al X-lea Congres al partidului, care pun în faţa sectorului cooperatist sarcini deosebit de importante pri­vind creşterea producţiei vegetale şi animale, sporirea con­tribuţiei acestei ramuri la dezvoltarea economiei naţionale. Realizarea lor implică valorificarea superioară a tuturor resurselor de care dispune fiecare unitate, deci şi a forţei de muncă. Pentru a adunei problema luată în discuţie, recent, „Satul socialist1* a organizat o masă rotundă, la care au luat parte personalităţi cu munci de răspundere în agricultura noas­tră, specialişti cu experienţă, cadre didactice şi de cerce­tare, lucrători din unităţile cooperatiste : GHEORGHE PETRESCU, prim-vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie. ION RUŞINARU, preşedintele Consiliului de Administra­ţie al Băncii Agricole. DUMITRU DUMITRU, director al Institutului de Cerce­tări pentru economie agrară. MIRCEA BULGARU, director general adjunct al Direc­ţiei Centrale de Statistică. ION MATEI, secretar ştiinţific al Centrului de cercetări sociologice. NICOLAE BOLOGAN, director general al Direcţiei gene­rale a mecanizării din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. STELIAN IONESCU, membru în Biroul permanent al U­­niunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie. Conf. dr. OPREA PARPALA, şeful catedrei de economie agrară de la Academia de Ştiinţe Economice. MARIN ARGINT, preşedintele Uniunii judeţene Ilfov a cooperativelor agricole. ING. MARIANA POPA, de la cooperativa agricolă de producţie Anadalchioi, judeţul Constanţa. ING. DAN IVANESCU, preşedintele cooperativei agricole de producţie Călugăreni, judeţul Ilfov. ION DRAGHICI, preşedintele cooperativei agricole de producţie Putineiu, judeţul Ilfov. Privind lucrurile în perspectivă, se poate aprecia că — aşa cum rezultă, de altfel, din documen­tele Congresului al X-lea al par­tidului — numeric proporţia popu­laţiei ocupate în sectorul agricol nu va scădea prea mult. In viito­rul cincinal, datorită creşterii gra­dului de mecanizare şi automati­zare a producţiei industriale, pre­cum şi organizării ştiinţifice a a­­cesteia, indicii de plan prevăzuţi în industrie se vor realiza cu un spor mai redus de noi salariaţi faţă de cincinalele anterioare ; pentru perioada 1971—1975 se pre­vede o creştere a numărului sala­riaţilor cu 400—500 de mii. Este de la sine înţeles că, în aceste condiţii, nu se va putea vorbi nici de acum încolo de un deficit de forţă de muncă în agricultură. Problema care se pune însă cu multă strin­genţă este de a asigura utiliza­rea forţei de muncă cît mai com­plet, cu maximă eficienţă, de a va­lorifica superior rezervele reale de care dispune la acest capitol sectorul agricol. Numai în felul acesta vor putea fi pe deplin puse în valoare eforturile materiale mari făcute de către stat şi co­operativele agricole pentru : dez­voltarea bazei tehnico-materiale a agriculturii, premisele favora­bile pe care le oferă munca în mari unităţi socialiste pentru spo­rirea producţiei şi, implicit, a bu­năstării cooperatorilor.­ ­­­ Intre cerinţe şi posibilităţi - un echilibru dirijat Accentuînd asupra situaţiei fa­vorabile existente în ansamblu pe ţară, în domeniul care face obi­ectul analizei noastre, se cuvine să precizăm că ea prezintă şi a­­numite scăderi, generate, în prin­cipal, de modul în care au fost dirijate fenomenele­­ demografice în decursul anilor. Despre ce este vorba ? Tabloul general al repartiţiei teritoriale a forţei de muncă din mediul rural înfăţişează un carac­ter neuniform­ Alături de zone cu o concentrare cu mult peste me­dia pe ţară, apar altele în care procentul persoanelor ocupate în agricultură este relativ scăzut. Astfel, în timp ce în judeţul Bo­toşani, ponderea populaţiei agri­cole este de 78,2 la sută, în jude­ţul Prahova ea scade la 40,4 la sută, în judeţul Hunedoara la 32,8 la sută, iar în judeţul Braşov la 19,2 la sută. In consecinţă, balanţa forţei de muncă prezintă exce­dente în unele zone şi deficite în altele. Chiar în interiorul judeţelor, există diferenţe foarte mari de la o unitate la alta. Analizînd situa­ţia judeţului Ilfov, constatăm că în cooperativele din Bărăgan şi Cîmpia Dunării resursele umane necesare sunt asigurate, mai mult sau mai puţin, integral, în timp ce în jurul Bucureştiului şi al altor oraşe există deficite în acest com­partiment, ceea ce creează o se­rie de greutăţi în efectuarea optimă a lucrărilor. Se poate afirma că, dacă mi­grarea populaţiei rurale către me­diul urban va avea în viitor un caracter mai puţin alert, acest proces logic, obiectiv, va exista cu siguranţă, orientat în special de la sat la centrul de comună sau de la o comună la alta. Rezultă, deci, că diferenţierile zonale vor continua­­ să existe, ceea ce deter­mină caracterul de mare actuali­tate al corelării cerinţelor de forţă de muncă cu posibilităţile exis­tente. Soluţiile de rezolvare a a­cestei probleme trebuie căutate în modalităţile de înlocuire a forţei de muncă deficitare din anumite zone — în primul rînd in mecani­zare — ca şi în posibilităţile de ocupare în producţie a exceden­tului din alte zone. Un alt graf­ de rezolvări vizează orientarea mai judicioasă a producţiei fie­cărei unităţi, ţinind cont atît de cerinţele economiei naţionale, cît şi de condiţiile naturale şi econo­mice din fiecare loc, condiţii în rîndul cărora se numără şi repar­tizarea teritorială a resurselor u­­mane existente. Dar despre toate aceste probleme — într-un număr viitor. Revenind la procesul absolut fi­resc al deplasării forţei de muncă de la sat spre oraş, dintr-o comu­nă în alta, se cuvine să semnalăm şi un alt aspect, deloc neglijabil. La ora actuală nu se poate spune că el este dirijat perfect, în mod strict ştiinţific, pe bază de analize şi date certe, concludente. De aici şi neajunsurile care apar într-un loc sau altul în asigurarea forţei de muncă, necesară pe de o parte industriei, şantierelor, iar pe de altă parte, lucrării la timp, co­respunzătoare a ogoarelor. Foar­te multă vreme organele cen­trale sau judeţene care se o­­cupă de asemenea probleme nu au efectuat studii aprofun­date, competente privind forţa de muncă existentă în mediul rural — nu pe global, ci amănunţit, în fiecare comună — disponibilul pe care se poate conta în fiecare loc, necesarul impus de dezvoltarea în perspectivă a industriei fiecărui judeţ etc., astfel ca dirijarea a­­cestui proces să poarte amprenta studiului profund, a cunoaşterii temeinice a realităţii. Fie că se va realiza prin colaborarea Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agri­cole cu Ministerul Muncii şi, res­pectiv, a uniunilor judeţene co­operatiste cu direcţiile judeţene ale muncii, fie prin extinderea a­­tribuţiilor oficiilor de repartizare a forţei de muncă existente în mediul urban, rezolvarea acestei probleme­ este, credem, imperios necesară. Dirijarea utilizării tem­porare sau permanente a forţei de muncă din agricultură in alte sec­toare trebuie să se facă prin or­gane specializate, cu acordul con­siliilor de conducere din coopera­tivele agricole şi pe baza cunoaş­terii exacte a necesarului de braţe de muncă din fiecare unitate agri­colă. Ce factori generează perioadele de vîrf Spre deosebire de alte ramuri economice, participarea la muncă în agricultură prezintă unele par­ticularităţi determinate de carac­terul sezonier al lucrărilor, îmbi­narea în procesul producţiei agri­cole a factorilor economici şi or­ganizatorici cu cei biologici o­­bligă, natural, la anumite tehnolo­gii bine determinate, condiţio­nează o durată anumită a cicluri­lor de producţie, reclamă încadra­rea fiecărei lucrări în perioada optimă. De aici rezultă concentra­rea mai mare a necesarului de forţă de muncă în anumite peri­oade şi o relativă relaxare în al­tele. Existenţa acestor factori obiec­tivi nu justifică, însă, în totalitate, raportul necorespunzător existent, momentan, în agricultura coope­ratistă între luna cu cele mai mici şi cele mai mari cheltuieli de zile­­muncă . 1/4. Ce-i drept, în ultimii ani, datorită dezvoltării multilate­rale a producţiei agricole, intensi­vizării acesteia, în numeroase u­­nităţi se face tot mai mult sim­ţit fenomenul de aplatisare a pe­rioadelor de vîrf. Totuşi, cum de­monstrează cifrele, fenomenul este încă redus, aşa incit în coope­rativele agricole continuă să se menţină diferenţe mari de la un sezon la altul în ce priveşte ne­cesarul de forţă de muncă şi uti­lizarea acesteia. Existenţa acestei situaţii este determinată nu numai de nevalo­­rificarea integrală a largilor po­sibilităţi existente în fiecare uni­tate pentru dezvoltarea produc­ţiei, deci pentru folosirea mai ra­ţională, ritmică a forţei de muncă, ci şi de gradul diferit de mecani­zare a unei lucrări sau alteia. Astfel, există perioade cînd, dato­rită efectuării unui volum mai mare de lucrări cu mijloace me­canice, evident, se realizează un oarecare echilibru în balan­ţa forţei de muncă, dar şi perioade — în special toamna — cînd, datorită gradului scăzut de mecanizare a unor lucrări, volu­mul de muncă manual este foarte ridicat, apar goluri în asigurarea forței de muncă. Concluziile sunt evidente. Pe de o parte este ne­cesar ca sarcinile stabilite de Con­gresul al X-lea al partidului cu privire la mecanizarea agricultu­rii să fie realizate exemplar de Ministerul Agriculturii şi Silvi­culturii, precum şi de industria constructoare de maşini pentru a putea acoperi deficitul de braţe de muncă în perioadele foarte a­­glomerate, precum şi minusurile semnalate in mecanizarea lucră­rilor in legumicultură, pomicul­tură şi viticultură, pe terenurile in pantă etc. Pe de altă parte se impune ca organele centrale şi ju­deţene, precum şi conducerile coo­perativelor agricole să asigure dez­voltarea acelor sectoare ale pro­ducţiei vegetale şi animale ce răs­pund condiţiilor concrete, locale şi, totodată, folosesc mai intens forţa de muncă din unităţi, extinderea întreprinderilor anexe şi a activi­tăţilor de prelucrare, încheierea de contracte între cooperativele a­­gricole şi alte unităţi economice in vederea antrenării la lucru a coo­peratorilor în perioadele cînd la cîmp sînt puţine de făcut. Aspecte deosebit de importante se ridică referitor la organizarea timpului de muncă al cooperato­rilor. Datele statistice înregistrate în ultimii ani relevă faptul că u­­tilizarea timpului de muncă în a­­gricultură s-a îmbunătăţit, dar nu în măsura posibilităţilor existente şi a cerinţelor reale. In vrem® ce în industrie, construcţii, transpor­turi şi comerţ se realizează în me­die anual circa 285 zile pe fiecare om, în agricultură se prestează, în cadrul cooperativelor agricole, în medie, 144 zile-muncă pe co­operator, ceea ce, cu tot caracte­rul sezonier al agriculturii, repre­zintă prea puţin, demonstrează evident slaba utilizare a timpului de lucru. Or, această stare de lu­cruri imprimă activităţii din agri­cultură un randament scăzut, o productivitate a muncii redusă. ÎŞi nu trebuie uitat că aceste cifre medii pe ţară ascund o mare diversitate de situaţii, res­pectiv unităţi în care membrii co­operatori folosesc mai judicios timpul calendaristic, depăşesc cu mult media amintită, dar şi uni­tăţi în care nu se realizează, în medie pe cooperator, nici măcar cele 144 zile-muncă pomenite. Se înţelege că existenţa acestor dife­renţieri în folosirea forţei de mun­că îşi pune amprenta — pozitiv sau negativ — asupra nivelului pro­ducţiei şi al veniturilor cooperati­vei, asupra productivităţii muncii, asupra cîştigurilor membrilor co­operatori. GHEORGHE PETRESCU ION RUSINARU DUMITRU DUMITRU MIRCEA BULGARU ION MATEI NICOLAE BOLOGAN STELIAN IONESCU OPREA PARPALA MARIN ARGINT MARIANA POPA DAN IVANESCU ION DRaGHICI Din datele şi aspectele prezentate se des­prind cîteva concluzii esenţiale de la care, cre­­dem,­ va trebui să se pornească în soluţionarea problemei pusă în discuţie de ziarul nostru. Prima şi cea mai importantă poate fi formu­lată, lapidar, astfel : în general agricultura noastră dispune de un însemnat potenţial u­­man care, atît numeric cît şi calitativ, este în măsură să satisfacă cerinţa efectuării tuturor lucrărilor la termenele optime. Problema care se ridică este de a asigura — prin orientarea raţională a producţiei, în func­ţie de necesităţile economiei naţionale şi con­diţiile social-economice din fiecare unitate, prin organizarea mai judicioasă a muncii, prin creşterea eficienţei economice în fiecare ra­mură şi sporirea cointeresării materiale , participarea activă a tuturor cooperatorilor la rezolvarea treburilor obşteşti, ocuparea forţei de muncă existente în fiecare unitate o peri­oadă cît mai lungă din an. Asemenea acţiuni alături de mecanizare, chimizare, irigaţii şi alte măsuri luate de stat în vederea intensificării agriculturii vor duce, cu certitudine, la spori­rea producţiei agricole şi a productivităţii muncii, ceea ce va mări substanţial contribu­ţia cooperativelor agricole la satisfacerea ne­voilor economiei naţionale, creşterea nivelului de trai al ţărănimii cooperatiste-Pagină realizată de inginer MARIA BOGDAN I

Next