Satul Socialist, februarie 1970 (Anul 2, nr. 232-255)

1970-02-14 / nr. 243

IMr.243 — Sîmbătă 14 februarie Spuneam săptămîna trecută că lingvistica primeşte astăzi un ajutor efectiv prin faptul că păstrează o legătură per­manentă cu masele largi ale cetăţenilor. In general oame­nii de ştiinţă au interes ca lu­crările lor să fie cunoscute, măcar în liniile lor mari, şi de alţii decît de specialişti, luaţi în sensul strict al cu­­vîntului. S-a vorbit adesea de „tur­nul de fildeş" în care s-au în­chis savanţii, rupînd orice contact cu lumea exterioară. Aceasta a fost însă numai o figură de stil, căci, izolat în lumea viselor sale, nimeni nu poate da rezultate pozitive. Trebuie să ne gândim că era mai mult vorba de a căuta li­niştea necesară gîndirii în tim­pul marilor furtuni politice. Dar o lucrare de ştiinţă, oricare ar fi ea, e făcută ca să fie cunoscută. Nu mă gîn­­desc acum la cele care au a­­plicare imediată şi deci pri­vesc direct întreaga societate, nici la cele care pentru mo­ment par a nu avea aplicaţii, dar îşi găsesc ceva mai tîrziu (exemple sunt multe în istoria ştiinţei), ci la cele care ar a­­taca probleme strict teoretice şi n-ar avea niciodată posibi­litate de aplicare , şi acestea, dacă ar fi studiate, ar fi tot în vederea unei difuzări a re­zultatelor lor. Ştiinţa a devenit în ultimele secole o problemă de stat, cheltuielile necesitate depăşesc de obicei posibilităţile unei persoane şi chiar ale unui grup; ca să obţii bani de la oficialitate trebuie să existe un curent de opinie, şi aces­ta nu se poate forma dacă preocupările cercetătorilor sunt străine pentru marele pu­blic. In domeniile care folo­sesc în special publicaţiile, este nevoie de un interes din partea eventualilor cititori, pentru ca editurile să se ho­tărască să accepte o lucrare Toate aceste lucruri sunt va­labile şi pentru lingvistică, dar aceasta prezintă în plus une­le aspecte speciale. în alte domenii, savanţii nu învaţă în general nimic de la profani. In materie de limbă, lucrurile stau altfel. Obiectul cercetării, limba, aparţine tuturor, nu există om care să nu aibă de jucat un rol în evoluţia ei. Nu mă gîndesc deci la faptul că, fiind vorbitor, fiecare individ poate fi interesat de felul cum evoluează limba, de ce e corect şi ce nu etc., nici la faptul că imensa majoritate a oamenilor ştiu să scrie şi că se pun probleme aparte pen­tru limba scrisă. Esenţial mi se pare altceva. Limba este în necontenită transformare şi cauza primă a schimbărilor este activitatea lingvistică a vorbitorilor. E­­xistă şi schimbări involuntare şi chiar inconştiente, în sensul că nimeni nu-şi dă seama că ele se produc , de exemplu modificarea pronunţării unui sunet pretinde un timp egal cu viaţa mai multor genera­ţii. Aici ne interesează însă a­­cele schimbări al căror efect se vede imediat, deci este în general observat de vorbitori şi care provin din sforţarea celui care comunică şi doreşte să fie mai complet, mai clar, mai scurt. Ce a gîndit cel care a fo­losit prima dată o inovaţie ? Putem încerca să ghicim, dar rareori avem posibilitatea să verificăm dacă am nimerit exact. Totuşi cel mai intere­sant lucru nu este să înţele­gem ce a urmărit vorbitorul care a efectuat o schimbare, ci felul cum au primit-o cei care l-au ascultat şi eventual şi-au însuşit noutatea. Limba este fenomenul cel mai colec­tiv din lume. Degeaba vor­beşti dacă alţii nu te aud sau nu te înţeleg. O îmbunătăţire, oricît de importantă, n-are nici o valoare, moare cu tine dacă ceilalţi nu şi-o însuşesc, iar ei nu şi-o însuşesc de obi­cei in mod mecanic, ci numai după ce i-au înţeles rostul şi pentru că i l-au înţeles. Nu vreau să spun cu aceas­ta că orice inovaţie acceptată de alţii constituie un progres, căci se ştie că se introduc şi forme corupte, întorsături gre­şite. Dar acestea se introduc pentru că ascultătorilor li se pare că sunt bune. O sarcină importantă a lingviştilor este să explice de ce s-a produs cutare sau cutare schimbare, bună sau rea. Pentru aceasta ei trebuie să ştie ce intenţie au avut cei care au răspîndi­­t-o, prin urmare trebuie să se informeze asupra părerilor pe care le au vorbitorii cu privire la limbă. Voi da în continuare două exemple. In Muntenia au fost multă vreme răspîndite forme ver­bale ca a făcutără, am plăti­­tără. Caragiale şi alţi scriitori le-au ridiculizat, şcoala le-a combătut şi astăzi ele nu se mai aud în mod curent. Dar cum au apărut şi de ce s-au răspîndit pînă la un timp ? Am întrebat în tinereţea mea o persoană care vorbea aşa, de ce nu-şi însuşeşte formele re­comandate în limba literară şi mi-a răspuns că, dacă ar zice a făcut, am plătit, nu s-ar cu­noaşte că sînt plurale. In­tr-adevăr, mi-am dat seama că formele ca­­ră apăreau numai acolo unde pluralul era la fel cu singularul­­ (eu) am plătit, (noi) am plătit. Pe atunci erau foarte curente formele de tipul ei a făcut, deci la fel cu ei au făcut. In felul acesta am izbutit să în­ţeleg rostul schimbării şi pe baza aceasta am putut explica şi alte fapte din dialectul muntenesc. S-a spus multă vreme că cine­va e pe teren şi expresia pare fără cusur. Terenul este o suprafaţă, o porţiune de pă­­mînt şi oamenii vii se găsesc de obicei pe pămint, deci pe teren, totuşi în ultimii ani s-a răspîndit o variantă care mi s-a părut ciudată , în teren. Se spune de exemplu că inspec­torul este în teren, ceea ce pentru mine ar însemna că e de pămint. N-am înţeles ros­­tul acestei schimbări, pînă cînd n-am întrebat pe cei care o folosesc şi aceştia mi-au explicat-o în felul lor ! terenul este oraşul, inspectorul este în teren pentru că e în Bucureşti , doar nu vom zice că e pe Bucureşti. In proble­ma noastră nu are nici o im­portanţă că raţionamentul e fals. E destul ca oamenii să-l accepte, pentru ca să schimbe modul tradiţional de a vorbi. Aceasta înseamnă că ling­vistul care vrea să înţeleagă şi să explice evoluţia limbii trebuie să fie în permanent contact cu vorbitorii, fie ei instruiţi sau nu, şi să obţină de la ei nu numai informaţii, ci şi explicaţii. Astfel cores­pondenţa bogată pe care o în­treţinem cu ctitorii şi ascultă­torii este rodnică nu numai pentru ei, ci şi pentru noi, cei care studiem problemele lim­bii. LEGĂTURA LINGVISTULUI CU MASELE Acad. Al. GRAUR MIHAI BENIUC SAT NATAL întoarceri nu-s la punctul de plecare. Pe unde boi trăgeau sunt azi tractoare. Şi cum sa-г mai refaci drumul cu praf Celui deprins cu cinematograf ? O, fum natal ! Căscioarele cu paie Şi-n amintiri s-au stins ca o văpaie Pe vatra-nvăluită cu cenuşă Poveşti mai spune rar cite-o mătuşă: „Feciorul lui cutare-s“ — daca zic, Cei noi se uită şi zîmbesc un pic, Ei mie mi-ar putea fi toţi feciori Şi poate-s toţi cu gineri şi nurori■ Iar de le spun ca unle-i azi partidul Era un grof şi altul era zidul, „o fi“, răspund, „noi ştim că din pămint întreg l-am ridicat cu-acoperămint". Şi-n amintiri mai caut, să le spun, Dar mă gîndesc eu însumi : La ce bun ? Iar unul zice : „Ştim că mai’nainte, Au fost şi lupte, sínt şе-aici morminte. Sínt şi de-ai noştri, tată, văr şi frate Şi alte rude mai îndepărtate“. Mă uit spre dealul unde-şi paşte murgul Printre morminte-n asfinţit amurgul. Sirena de la nu ştiu ce uzina Anunţă cin’ să plece, cin’ să vină, Şi vine noaptea şi soseşte schimbul In timp ce culmea-şi adumbreşte nimbul. O carte pe ./ ■ . V 4 V ‰. V saptamina Numele lui Neagu Ră­­dulescu nu se cere pre­zentat. Este poate nimerit totuşi să aducem cîteva detalii asupra conformaţiei lui ca scriitor. Orice cititor consecvent al cotidienelor româneşti s-a familiarizat de multă vreme cu cari­caturile în tuş îmbibate de umor, cu subiecte dintre cele mai felurite, dar mai mult înclinînd spre me­diul literaţilor şi artiş­tilor. Caricatura lui Neagu Rădulescu nu se încadrea­ză în sensul cel mai larg al noţiunii. Se mizează în cea mai mare parte pe execuţia desenului şi linii­le împerecheate pe hîrtie au depăşit de multă vre­me caracterul de simplu exerciţiu. De altfel desenul lui Neagu Rădulescu nu permite nici o confuzie. Scriitorul a dat primele semne de prezenţă între cele două războaie şi în­cercările din revista de la „Sf. Sava" au fost urmate de o apreciere din ce în ce mai generoasă. Dar după ce publicul îi cunoscuse o serie de scrieri în proză, artistul neglijează scrisul în favoarea desenului. Ia­­tă-l însă din nou în libră­rii, autor acum al cărţii : „Un catîr binecrescut". Ve­sel în desen, vesel în via­ţă, vesel în scris. Nuvelele sunt unite prin aceeași por­nire spre rîs, prin aceeași căutare a comicului. Nea­gu Rădulescu creează în­­tr-o manieră arhaică. Ci­tind nuvelele sale te întorci NEAGU RĂDULESCU „Un catîr bine crescut" inevitabil la scrierile de acum treizeci de ani. O frază simplă, o idee sim­plă, o curgere a faptelor simplă. Destul de neaştep­tată ni se pare înclinaţia scriitorului spre o atmos­feră a coşciugului şi a ci­mitirului. Majoritatea ca­zurilor dezvăluie ţesătura unor situaţii amuzante şi totuşi nu lipsite de o um­bră maliţioasă. O ilustra­re : „Doctorul a spus ru­delor că scumpa lor rudă o va mai duce pînă în zori. Consiliul de familie îşi împarte sarcinile ; unul face formele, altul se ocu­pă de ceremonialul..." Dar bolnavul, deşi în ultimele clipe ale vieţii, cere să fie îmbrăcat în costum şi lăsat să facă singur o plimbare cu taxiul. Muribundul îşi cumpără loc în cimitir, flori... şi se întoarce apoi spre a muri liniştit. („Un catîr binecrescut"). Ironia scriitorului vizea­ză indiferenţa şi nimicni­cia oamenilor. Am obser­vat în cîteva nuvele o ten­dinţă de pătrundere, de profunzime. Fără a renun­ţa la amuzament, care este ca un mediu liant, scriito­rul caută cîteva note pe coardele sufletului ome­nesc („Cuiul", „Circul"). Sînt doar încercări dar sînt frumoase. Oricum Neagu Rădulesc ne aduce o car­te cu caracter de divertis­ment păstrîndu-se intr-o tonalitate simplă. Intr-un umor degajat, CRISTIAN POPESCU SATUL SOCIALIST • # ® Cercetătorul se întreabă uneori cu justificată nedu­merire care poate fi sem­nificaţia filogenetică, sensul filozofic al unei expresii lingvistice ca „Foaie ver­de", atît de frecventă în­­ creaţia folclorică, sau dacă­­nu cumva această expresie jiu s-a­ golit de­ conţinut m- Ndihînînd o simplă formulă introductivă fără vreo sem­nificaţie implicată-Folcloristica modernă pune în evidenţă factori cauzali corespondenţi unor etape distincte în evoluţia formulei in discuţie. Ovid Densusianu se angajează in elucidarea ei (Grai şi suflet — 1928 — „Semnifi­caţii folclorice”) referin­­du-se la un substrat pasto­ral, iar Caracostea consi­deră formula (Opinii este­tice — Revista fundaţiilor — 1937) ca o „invocaţie magică a elementului pro­­pulsator”, care ar invita la mediul primar al românu­lui. Foarte mulţi sunt de a­­cord că „Foaie verde“ îşi află explicaţia în înfrăţirea omului simplu cu natura. Tomaschek în „Die alten Trachen" afirmă (fără a se referi în special) că la traci, la triburile geto-dace şi Hire mai toate sărbătorile aveau un moment de „în­cununare" cu acea rămuri­­că de măslin. Arta primiti­vă de factură mitologică ne înfăţişează zei încoronaţi dar, cel m­ai adesea, apar astfel „laureaţi“ (încununaţi cu frunze de laur) cîntăre­­ţii, cei ce închinau ode zei­lor în cinstea cărora se or­ganizau sărbătorile (Dyoni­­sos, Bachus, Apollo etc.). Păstrate ca o sacră moş­tenire, obiceiurile mitico­­religioase şi-au extins mo­dalitatea de expresie şi a­­supra ritualurilor de mun­că în cadrul cărora „încu­nunarea“ sau o altă formă de laudă a virtuţii învingă­torului sau omagiu binefă­cătorului (Caloianul, Cola­cul fîntînii, Paparudele, brazda de iarbă din sărbă­torile de primăvară, Govia, patul de salcie, bradul de nuntă sau pomul plantat la locul de veci etc.) sunt ne­lipsite. . . . Există, evident, o anume predilecţie în alegerea plantelor, florilor sau frun­zelor : la greci ramura de măslin sau laurul, la ita­lieni cedrul, „limona" (lă­mâiul) sau mirtul, la ruşi mălinul, pinul etc., la ro­mâni fagul, stejarul, săl­­cioara, mărul etc. Această predilecţie are, fireşte, le­gătură directă cu vegetaţia specifică. Foarte frecventă (formu­la lipseşte din legende şi balade) în­ cîntecul liric (de dragoste, de despărţire, de vitejie, de haiducie etc.) formula coexistă strict ca o invocaţie şi în colind, în speţă în „Prădarea raiului”, urarea de „Bună seara”: — Astă seară-i seară mare / Florile dalbe, / sau : Flo­rile dalbe, Ler de măr / (Ier poate fi o evoluţie prin eti­mologie populară de la laur contaminat cu lujer) dar şi în împodobirea caprei, a Vasîlcăi (căpăţîna de porc), a Sorcovei sau Pluguşoru­­lui (ca să nu mai amintim de motivele florale in ge­neral din arta populară). Sînt pină acum suficien­te motive să considerăm „frunza”, „foaia” etc. ca ele­,­mentele cele mai esenţiali­­zate ale naturii înconjură­toare, primordiale prin funcţia lor regeneratoare. Referindu-ne exclusiv la formula din literatura fol­clorică, constatăm că în cea mai mare parte variantele izvorăsc din necesităţi de structură metrică, iar opozi­­ţia realizată prin diminuti­ve implică o evidentă notă afectiv-rogativă : „Frunză verde, foaie verde, frunzu­liţă, frunzuleană, foicică" sau „foaie verde, foi şi-o fragă , Foicică foi şi-o floa­re, Frunză verde, frunzuli­ţă etc.”. Trecînd deci peste ches­tiunile de structură interi­oară a „formulei” nu avem motive să nu dăm crezare afirmaţiilor conform căro­ra „Foaie verde” eviden­ţiază o „înfrăţire cu natu­ra", o simbioză fundamen­tală a românului cu cadrul, dar considerăm absolut ne­cesar să adîncim justifica­rea permanenţei ei prin tentaţia invocaţiei. Mai poate fi vorba de o „golire de sens”, de o dislo­care semantică, de o exclu­sivă folosire ca formulă in­troductivă? Credem că, aşa cum s-a conservat, formula conţine încă valorile ei expresive iniţiale, că pune in eviden­ţă relaţia om-natura, mai cu seamă cînd fondul ei ră­mâne strict liric, dar nu nu­mai atît. Credem că faptul trebuie discutat şi ca o asemănare cu versurile invocative din epopeea antică grecească. „Cîntă, zeiţă...” este cert o invocaţie către muză. „Foa­ie verde“ este, de aseme­nea, o invocaţie către na­tură de a-i permite anoni­mului încadrarea faptului de viaţă (erotic, eroic etc.) într-un cadru prielnic, care este natura însăşi. Este ştiut că printre pri­mele instrumente folosite de cintăreţul popular „păs­tor”, „agricultor" etc. atît la români cit şi la alte po­poare au fost cele de pro­venienţă naturală (solzul de peşte, fluierul de soc etc.), dar mai cu seamă frunza binecunoscută pentru cali­tăţile ei vibratoare şi, deci, astfel, de fiecare dată in­vocarea ei poate fi o magi­că autosugestie stimulativă, care să garanteze succesul interpretativ. Aşadar, pornind de la a­­ceastă osmoză om-natură, adîncind semnificaţii mile­nare, expresia poate fi in­terpretată şi ca o invoca­ţie, omagiu adus instru­mentului de cîntat. V. MARIN BASARAB Semnificaţia lui „FOAIE VERDE ” Scoarţă maramureşeană (Colecţia Muzeului de artă populară al R.S. România) a I . s PAGINA 3 Comori artistice CLOŞCA CU PUII DE MR Doi ţărani — Ion Lem­­naru şi Stan Avram — din Pietroasa (judeţul Buzău), lucrînd la o carieră de pia­tră au descoperit în primă­vara anului 1837 o comoa­ră cunoscută astăzi în lu­mea întreagă sub numele de „Cloşca cu puii de aur". Este vorba de fapt de dife­rite obiecte de aur împo­dobite cu pietre preţioase şi semi-preţioase care au fost asemuite cu o „cloşcă cu pui". Frumuseţea celor 12 pie­se ce s-au mai păstrat, în­­sumînd 18 kg de aur, a stîrnit admiraţia generală pe meleagurile unde au fost expuse, adică la expo­ziţia internaţională de la Paris (1867), la „Kerington Museum" din Londra (1868), la Viena (1872) etc. Tezaurul, care poate fi admirat (într-o copie gal­­vanoplastică) la Muzeul naţional de antichităţi din Bucureşti, se compune din : un vas decorat în interior cu figuri în relief, un taler — piesa cea mai mare şi mai masivă, — o cană înal­tă, un colan simplu şi unul cu o inscripţie gravată — toate acestea fiind reali­zate din aur curat (peste 20 de carate). O a doua gru­pă o formează obiectele lucrate din aur cu incrus­taţii de pietre şi sticle co­lorate : un coş octogonal cu toarte în formă de leoparzi, un vas cu toarte, un colan lat, o fibulă mare în for­mă de pasăre, alte două fibule în formă de păsări şi o fibulă mică. Tezaurul datează din se­colele III şi IV ale erei noas­tre şi a aparţinut probabil unor triburi germanice în trecere pe teritoriul patriei noastre. Constantin Bariu PREGĂTIRE PENTRU SARBATOARE CREATORUL POPULAR Partidului mulţumim Trandafir m­îndru chitat Traiul azi ni s-a schimbat După chin amar de fiere Viaţa ni-i fagur de miere ; Cîmpul tot e ca o floare Cu petalele în zare Şi natu-i cu bunăstare Case noi şi arătoase Îs ca ruja de frumoase Noaptea satului, să ţiiă, I-am pus salbă de lumină Pentru viaţa ce-o trăim Partidului mulţumim. Auzită la : LUPULESCU ANIŞCA din Chilid Noutăţi în librării N. Bâlcescu : Românii supt Mi­­hai Voda Viteazul (Editura Minerva). Ion Creangă — Poveşti (Edi­tura Ion Creanga). Barbu Delavrancea : Teatru (Editura tineretului). Virgil Cîndea, Constantin I. Turcu : România si America Latina (Editura politica). Tudor Dacu : Crucea Sudului (E.P.L.). Ion Bălan : Febre cereşti (Edi­tura Minerva). ­­UMBRE ALE ISTORIEI \ ___________ PROIECT RETRAS Eşecurile legislative, dove­dind „oboseala“ guvernului li­beral, s-au Încheiat în 1910 prin Căderea proiectului de lege privind modificarea nor­melor pentru înfiinţarea de noi catedre universitare. Con­form legii în vigoare, o catedră nu putea fi creată de minis­trul instrucţiunii publice, la universităţile existente, decît pe baza avizului favorabil al senatului universitar, unit cu colegiul universităţii. Spiru­ Haret, ministrul respectiv în funcţie, a hotărît să simplifice aceste formalităţi, pentru a putea acţiona mai uşor în le­gătură cu numirea profesori­lor universitari. Prin noul proiect întocmit de el, se pre­vedea înfiinţarea a 21 de cate­dre la universităţile din Bucu­reşti şi Iaşi, fără a mai fi ne­voie de avizul senatului şi co­legiului universitar, urmînd ca numirile titularilor să fie fă­cute direct de ministru. Proiec­tul a stîrnit o adevărată fur­tună de proteste în rîndul uni­versitarilor, afectaţi de res­­trîngerea drepturilor senatelor şi colegiilor, precum, se înţe­lege, şi în rîndul opoziţiei. La întîlnirea de protest a profeso­rilor celor două universităţi, ţinută în sala Dacia, au luat parte şi foştii miniştri ai ins­trucţiei Titu Maiorescu, C. C. Arion şi C- Dissescu. A fost remarcată şi latura politică a acestui protest : pentru prima oară, conservatorii carpişti Maiorescu şi Arion mergeau împotriva liberalilor, alături de tahistul Dissescu. Pentru a linişti spiritele, a intervenit regele care a cerut primului­­ministru Ionel Brătianu să-l sfătuiască pe Spiru Haret să-şi retragă proiectul. Fapt este că, sub un motiv anodin, anume închiderea într-un viitor apro­piat a corpurilor legiuitoare, Haret și l-a retras. TEOHARIE OPREA* .

Next