Satul Socialist, februarie 1970 (Anul 2, nr. 232-255)
1970-02-14 / nr. 243
IMr.243 — Sîmbătă 14 februarie Spuneam săptămîna trecută că lingvistica primeşte astăzi un ajutor efectiv prin faptul că păstrează o legătură permanentă cu masele largi ale cetăţenilor. In general oamenii de ştiinţă au interes ca lucrările lor să fie cunoscute, măcar în liniile lor mari, şi de alţii decît de specialişti, luaţi în sensul strict al cuvîntului. S-a vorbit adesea de „turnul de fildeş" în care s-au închis savanţii, rupînd orice contact cu lumea exterioară. Aceasta a fost însă numai o figură de stil, căci, izolat în lumea viselor sale, nimeni nu poate da rezultate pozitive. Trebuie să ne gândim că era mai mult vorba de a căuta liniştea necesară gîndirii în timpul marilor furtuni politice. Dar o lucrare de ştiinţă, oricare ar fi ea, e făcută ca să fie cunoscută. Nu mă gîndesc acum la cele care au aplicare imediată şi deci privesc direct întreaga societate, nici la cele care pentru moment par a nu avea aplicaţii, dar îşi găsesc ceva mai tîrziu (exemple sunt multe în istoria ştiinţei), ci la cele care ar ataca probleme strict teoretice şi n-ar avea niciodată posibilitate de aplicare , şi acestea, dacă ar fi studiate, ar fi tot în vederea unei difuzări a rezultatelor lor. Ştiinţa a devenit în ultimele secole o problemă de stat, cheltuielile necesitate depăşesc de obicei posibilităţile unei persoane şi chiar ale unui grup; ca să obţii bani de la oficialitate trebuie să existe un curent de opinie, şi acesta nu se poate forma dacă preocupările cercetătorilor sunt străine pentru marele public. In domeniile care folosesc în special publicaţiile, este nevoie de un interes din partea eventualilor cititori, pentru ca editurile să se hotărască să accepte o lucrare Toate aceste lucruri sunt valabile şi pentru lingvistică, dar aceasta prezintă în plus unele aspecte speciale. în alte domenii, savanţii nu învaţă în general nimic de la profani. In materie de limbă, lucrurile stau altfel. Obiectul cercetării, limba, aparţine tuturor, nu există om care să nu aibă de jucat un rol în evoluţia ei. Nu mă gîndesc deci la faptul că, fiind vorbitor, fiecare individ poate fi interesat de felul cum evoluează limba, de ce e corect şi ce nu etc., nici la faptul că imensa majoritate a oamenilor ştiu să scrie şi că se pun probleme aparte pentru limba scrisă. Esenţial mi se pare altceva. Limba este în necontenită transformare şi cauza primă a schimbărilor este activitatea lingvistică a vorbitorilor. Există şi schimbări involuntare şi chiar inconştiente, în sensul că nimeni nu-şi dă seama că ele se produc , de exemplu modificarea pronunţării unui sunet pretinde un timp egal cu viaţa mai multor generaţii. Aici ne interesează însă acele schimbări al căror efect se vede imediat, deci este în general observat de vorbitori şi care provin din sforţarea celui care comunică şi doreşte să fie mai complet, mai clar, mai scurt. Ce a gîndit cel care a folosit prima dată o inovaţie ? Putem încerca să ghicim, dar rareori avem posibilitatea să verificăm dacă am nimerit exact. Totuşi cel mai interesant lucru nu este să înţelegem ce a urmărit vorbitorul care a efectuat o schimbare, ci felul cum au primit-o cei care l-au ascultat şi eventual şi-au însuşit noutatea. Limba este fenomenul cel mai colectiv din lume. Degeaba vorbeşti dacă alţii nu te aud sau nu te înţeleg. O îmbunătăţire, oricît de importantă, n-are nici o valoare, moare cu tine dacă ceilalţi nu şi-o însuşesc, iar ei nu şi-o însuşesc de obicei in mod mecanic, ci numai după ce i-au înţeles rostul şi pentru că i l-au înţeles. Nu vreau să spun cu aceasta că orice inovaţie acceptată de alţii constituie un progres, căci se ştie că se introduc şi forme corupte, întorsături greşite. Dar acestea se introduc pentru că ascultătorilor li se pare că sunt bune. O sarcină importantă a lingviştilor este să explice de ce s-a produs cutare sau cutare schimbare, bună sau rea. Pentru aceasta ei trebuie să ştie ce intenţie au avut cei care au răspîndit-o, prin urmare trebuie să se informeze asupra părerilor pe care le au vorbitorii cu privire la limbă. Voi da în continuare două exemple. In Muntenia au fost multă vreme răspîndite forme verbale ca a făcutără, am plătitără. Caragiale şi alţi scriitori le-au ridiculizat, şcoala le-a combătut şi astăzi ele nu se mai aud în mod curent. Dar cum au apărut şi de ce s-au răspîndit pînă la un timp ? Am întrebat în tinereţea mea o persoană care vorbea aşa, de ce nu-şi însuşeşte formele recomandate în limba literară şi mi-a răspuns că, dacă ar zice a făcut, am plătit, nu s-ar cunoaşte că sînt plurale. Intr-adevăr, mi-am dat seama că formele cară apăreau numai acolo unde pluralul era la fel cu singularul (eu) am plătit, (noi) am plătit. Pe atunci erau foarte curente formele de tipul ei a făcut, deci la fel cu ei au făcut. In felul acesta am izbutit să înţeleg rostul schimbării şi pe baza aceasta am putut explica şi alte fapte din dialectul muntenesc. S-a spus multă vreme că cineva e pe teren şi expresia pare fără cusur. Terenul este o suprafaţă, o porţiune de pămînt şi oamenii vii se găsesc de obicei pe pămint, deci pe teren, totuşi în ultimii ani s-a răspîndit o variantă care mi s-a părut ciudată , în teren. Se spune de exemplu că inspectorul este în teren, ceea ce pentru mine ar însemna că e de pămint. N-am înţeles rostul acestei schimbări, pînă cînd n-am întrebat pe cei care o folosesc şi aceştia mi-au explicat-o în felul lor ! terenul este oraşul, inspectorul este în teren pentru că e în Bucureşti , doar nu vom zice că e pe Bucureşti. In problema noastră nu are nici o importanţă că raţionamentul e fals. E destul ca oamenii să-l accepte, pentru ca să schimbe modul tradiţional de a vorbi. Aceasta înseamnă că lingvistul care vrea să înţeleagă şi să explice evoluţia limbii trebuie să fie în permanent contact cu vorbitorii, fie ei instruiţi sau nu, şi să obţină de la ei nu numai informaţii, ci şi explicaţii. Astfel corespondenţa bogată pe care o întreţinem cu ctitorii şi ascultătorii este rodnică nu numai pentru ei, ci şi pentru noi, cei care studiem problemele limbii. LEGĂTURA LINGVISTULUI CU MASELE Acad. Al. GRAUR MIHAI BENIUC SAT NATAL întoarceri nu-s la punctul de plecare. Pe unde boi trăgeau sunt azi tractoare. Şi cum sa-г mai refaci drumul cu praf Celui deprins cu cinematograf ? O, fum natal ! Căscioarele cu paie Şi-n amintiri s-au stins ca o văpaie Pe vatra-nvăluită cu cenuşă Poveşti mai spune rar cite-o mătuşă: „Feciorul lui cutare-s“ — daca zic, Cei noi se uită şi zîmbesc un pic, Ei mie mi-ar putea fi toţi feciori Şi poate-s toţi cu gineri şi nurori■ Iar de le spun ca unle-i azi partidul Era un grof şi altul era zidul, „o fi“, răspund, „noi ştim că din pămint întreg l-am ridicat cu-acoperămint". Şi-n amintiri mai caut, să le spun, Dar mă gîndesc eu însumi : La ce bun ? Iar unul zice : „Ştim că mai’nainte, Au fost şi lupte, sínt şе-aici morminte. Sínt şi de-ai noştri, tată, văr şi frate Şi alte rude mai îndepărtate“. Mă uit spre dealul unde-şi paşte murgul Printre morminte-n asfinţit amurgul. Sirena de la nu ştiu ce uzina Anunţă cin’ să plece, cin’ să vină, Şi vine noaptea şi soseşte schimbul In timp ce culmea-şi adumbreşte nimbul. O carte pe ./ ■ . V 4 V ‰. V saptamina Numele lui Neagu Rădulescu nu se cere prezentat. Este poate nimerit totuşi să aducem cîteva detalii asupra conformaţiei lui ca scriitor. Orice cititor consecvent al cotidienelor româneşti s-a familiarizat de multă vreme cu caricaturile în tuş îmbibate de umor, cu subiecte dintre cele mai felurite, dar mai mult înclinînd spre mediul literaţilor şi artiştilor. Caricatura lui Neagu Rădulescu nu se încadrează în sensul cel mai larg al noţiunii. Se mizează în cea mai mare parte pe execuţia desenului şi liniile împerecheate pe hîrtie au depăşit de multă vreme caracterul de simplu exerciţiu. De altfel desenul lui Neagu Rădulescu nu permite nici o confuzie. Scriitorul a dat primele semne de prezenţă între cele două războaie şi încercările din revista de la „Sf. Sava" au fost urmate de o apreciere din ce în ce mai generoasă. Dar după ce publicul îi cunoscuse o serie de scrieri în proză, artistul neglijează scrisul în favoarea desenului. Iată-l însă din nou în librării, autor acum al cărţii : „Un catîr binecrescut". Vesel în desen, vesel în viaţă, vesel în scris. Nuvelele sunt unite prin aceeași pornire spre rîs, prin aceeași căutare a comicului. Neagu Rădulescu creează într-o manieră arhaică. Citind nuvelele sale te întorci NEAGU RĂDULESCU „Un catîr bine crescut" inevitabil la scrierile de acum treizeci de ani. O frază simplă, o idee simplă, o curgere a faptelor simplă. Destul de neaşteptată ni se pare înclinaţia scriitorului spre o atmosferă a coşciugului şi a cimitirului. Majoritatea cazurilor dezvăluie ţesătura unor situaţii amuzante şi totuşi nu lipsite de o umbră maliţioasă. O ilustrare : „Doctorul a spus rudelor că scumpa lor rudă o va mai duce pînă în zori. Consiliul de familie îşi împarte sarcinile ; unul face formele, altul se ocupă de ceremonialul..." Dar bolnavul, deşi în ultimele clipe ale vieţii, cere să fie îmbrăcat în costum şi lăsat să facă singur o plimbare cu taxiul. Muribundul îşi cumpără loc în cimitir, flori... şi se întoarce apoi spre a muri liniştit. („Un catîr binecrescut"). Ironia scriitorului vizează indiferenţa şi nimicnicia oamenilor. Am observat în cîteva nuvele o tendinţă de pătrundere, de profunzime. Fără a renunţa la amuzament, care este ca un mediu liant, scriitorul caută cîteva note pe coardele sufletului omenesc („Cuiul", „Circul"). Sînt doar încercări dar sînt frumoase. Oricum Neagu Rădulesc ne aduce o carte cu caracter de divertisment păstrîndu-se intr-o tonalitate simplă. Intr-un umor degajat, CRISTIAN POPESCU SATUL SOCIALIST • # ® Cercetătorul se întreabă uneori cu justificată nedumerire care poate fi semnificaţia filogenetică, sensul filozofic al unei expresii lingvistice ca „Foaie verde", atît de frecventă în creaţia folclorică, sau dacănu cumva această expresie jiu s-a golit de conţinut m- Ndihînînd o simplă formulă introductivă fără vreo semnificaţie implicată-Folcloristica modernă pune în evidenţă factori cauzali corespondenţi unor etape distincte în evoluţia formulei in discuţie. Ovid Densusianu se angajează in elucidarea ei (Grai şi suflet — 1928 — „Semnificaţii folclorice”) referindu-se la un substrat pastoral, iar Caracostea consideră formula (Opinii estetice — Revista fundaţiilor — 1937) ca o „invocaţie magică a elementului propulsator”, care ar invita la mediul primar al românului. Foarte mulţi sunt de acord că „Foaie verde“ îşi află explicaţia în înfrăţirea omului simplu cu natura. Tomaschek în „Die alten Trachen" afirmă (fără a se referi în special) că la traci, la triburile geto-dace şi Hire mai toate sărbătorile aveau un moment de „încununare" cu acea rămurică de măslin. Arta primitivă de factură mitologică ne înfăţişează zei încoronaţi dar, cel mai adesea, apar astfel „laureaţi“ (încununaţi cu frunze de laur) cîntăreţii, cei ce închinau ode zeilor în cinstea cărora se organizau sărbătorile (Dyonisos, Bachus, Apollo etc.). Păstrate ca o sacră moştenire, obiceiurile miticoreligioase şi-au extins modalitatea de expresie şi asupra ritualurilor de muncă în cadrul cărora „încununarea“ sau o altă formă de laudă a virtuţii învingătorului sau omagiu binefăcătorului (Caloianul, Colacul fîntînii, Paparudele, brazda de iarbă din sărbătorile de primăvară, Govia, patul de salcie, bradul de nuntă sau pomul plantat la locul de veci etc.) sunt nelipsite. . . . Există, evident, o anume predilecţie în alegerea plantelor, florilor sau frunzelor : la greci ramura de măslin sau laurul, la italieni cedrul, „limona" (lămâiul) sau mirtul, la ruşi mălinul, pinul etc., la români fagul, stejarul, sălcioara, mărul etc. Această predilecţie are, fireşte, legătură directă cu vegetaţia specifică. Foarte frecventă (formula lipseşte din legende şi balade) în cîntecul liric (de dragoste, de despărţire, de vitejie, de haiducie etc.) formula coexistă strict ca o invocaţie şi în colind, în speţă în „Prădarea raiului”, urarea de „Bună seara”: — Astă seară-i seară mare / Florile dalbe, / sau : Florile dalbe, Ler de măr / (Ier poate fi o evoluţie prin etimologie populară de la laur contaminat cu lujer) dar şi în împodobirea caprei, a Vasîlcăi (căpăţîna de porc), a Sorcovei sau Pluguşorului (ca să nu mai amintim de motivele florale in general din arta populară). Sînt pină acum suficiente motive să considerăm „frunza”, „foaia” etc. ca ele,mentele cele mai esenţializate ale naturii înconjurătoare, primordiale prin funcţia lor regeneratoare. Referindu-ne exclusiv la formula din literatura folclorică, constatăm că în cea mai mare parte variantele izvorăsc din necesităţi de structură metrică, iar opoziţia realizată prin diminutive implică o evidentă notă afectiv-rogativă : „Frunză verde, foaie verde, frunzuliţă, frunzuleană, foicică" sau „foaie verde, foi şi-o fragă , Foicică foi şi-o floare, Frunză verde, frunzuliţă etc.”. Trecînd deci peste chestiunile de structură interioară a „formulei” nu avem motive să nu dăm crezare afirmaţiilor conform cărora „Foaie verde” evidenţiază o „înfrăţire cu natura", o simbioză fundamentală a românului cu cadrul, dar considerăm absolut necesar să adîncim justificarea permanenţei ei prin tentaţia invocaţiei. Mai poate fi vorba de o „golire de sens”, de o dislocare semantică, de o exclusivă folosire ca formulă introductivă? Credem că, aşa cum s-a conservat, formula conţine încă valorile ei expresive iniţiale, că pune in evidenţă relaţia om-natura, mai cu seamă cînd fondul ei rămâne strict liric, dar nu numai atît. Credem că faptul trebuie discutat şi ca o asemănare cu versurile invocative din epopeea antică grecească. „Cîntă, zeiţă...” este cert o invocaţie către muză. „Foaie verde“ este, de asemenea, o invocaţie către natură de a-i permite anonimului încadrarea faptului de viaţă (erotic, eroic etc.) într-un cadru prielnic, care este natura însăşi. Este ştiut că printre primele instrumente folosite de cintăreţul popular „păstor”, „agricultor" etc. atît la români cit şi la alte popoare au fost cele de provenienţă naturală (solzul de peşte, fluierul de soc etc.), dar mai cu seamă frunza binecunoscută pentru calităţile ei vibratoare şi, deci, astfel, de fiecare dată invocarea ei poate fi o magică autosugestie stimulativă, care să garanteze succesul interpretativ. Aşadar, pornind de la această osmoză om-natură, adîncind semnificaţii milenare, expresia poate fi interpretată şi ca o invocaţie, omagiu adus instrumentului de cîntat. V. MARIN BASARAB Semnificaţia lui „FOAIE VERDE ” Scoarţă maramureşeană (Colecţia Muzeului de artă populară al R.S. România) a I . s PAGINA 3 Comori artistice CLOŞCA CU PUII DE MR Doi ţărani — Ion Lemnaru şi Stan Avram — din Pietroasa (judeţul Buzău), lucrînd la o carieră de piatră au descoperit în primăvara anului 1837 o comoară cunoscută astăzi în lumea întreagă sub numele de „Cloşca cu puii de aur". Este vorba de fapt de diferite obiecte de aur împodobite cu pietre preţioase şi semi-preţioase care au fost asemuite cu o „cloşcă cu pui". Frumuseţea celor 12 piese ce s-au mai păstrat, însumînd 18 kg de aur, a stîrnit admiraţia generală pe meleagurile unde au fost expuse, adică la expoziţia internaţională de la Paris (1867), la „Kerington Museum" din Londra (1868), la Viena (1872) etc. Tezaurul, care poate fi admirat (într-o copie galvanoplastică) la Muzeul naţional de antichităţi din Bucureşti, se compune din : un vas decorat în interior cu figuri în relief, un taler — piesa cea mai mare şi mai masivă, — o cană înaltă, un colan simplu şi unul cu o inscripţie gravată — toate acestea fiind realizate din aur curat (peste 20 de carate). O a doua grupă o formează obiectele lucrate din aur cu incrustaţii de pietre şi sticle colorate : un coş octogonal cu toarte în formă de leoparzi, un vas cu toarte, un colan lat, o fibulă mare în formă de pasăre, alte două fibule în formă de păsări şi o fibulă mică. Tezaurul datează din secolele III şi IV ale erei noastre şi a aparţinut probabil unor triburi germanice în trecere pe teritoriul patriei noastre. Constantin Bariu PREGĂTIRE PENTRU SARBATOARE CREATORUL POPULAR Partidului mulţumim Trandafir mîndru chitat Traiul azi ni s-a schimbat După chin amar de fiere Viaţa ni-i fagur de miere ; Cîmpul tot e ca o floare Cu petalele în zare Şi natu-i cu bunăstare Case noi şi arătoase Îs ca ruja de frumoase Noaptea satului, să ţiiă, I-am pus salbă de lumină Pentru viaţa ce-o trăim Partidului mulţumim. Auzită la : LUPULESCU ANIŞCA din Chilid Noutăţi în librării N. Bâlcescu : Românii supt Mihai Voda Viteazul (Editura Minerva). Ion Creangă — Poveşti (Editura Ion Creanga). Barbu Delavrancea : Teatru (Editura tineretului). Virgil Cîndea, Constantin I. Turcu : România si America Latina (Editura politica). Tudor Dacu : Crucea Sudului (E.P.L.). Ion Bălan : Febre cereşti (Editura Minerva). UMBRE ALE ISTORIEI \ ___________ PROIECT RETRAS Eşecurile legislative, dovedind „oboseala“ guvernului liberal, s-au Încheiat în 1910 prin Căderea proiectului de lege privind modificarea normelor pentru înfiinţarea de noi catedre universitare. Conform legii în vigoare, o catedră nu putea fi creată de ministrul instrucţiunii publice, la universităţile existente, decît pe baza avizului favorabil al senatului universitar, unit cu colegiul universităţii. Spiru Haret, ministrul respectiv în funcţie, a hotărît să simplifice aceste formalităţi, pentru a putea acţiona mai uşor în legătură cu numirea profesorilor universitari. Prin noul proiect întocmit de el, se prevedea înfiinţarea a 21 de catedre la universităţile din Bucureşti şi Iaşi, fără a mai fi nevoie de avizul senatului şi colegiului universitar, urmînd ca numirile titularilor să fie făcute direct de ministru. Proiectul a stîrnit o adevărată furtună de proteste în rîndul universitarilor, afectaţi de restrîngerea drepturilor senatelor şi colegiilor, precum, se înţelege, şi în rîndul opoziţiei. La întîlnirea de protest a profesorilor celor două universităţi, ţinută în sala Dacia, au luat parte şi foştii miniştri ai instrucţiei Titu Maiorescu, C. C. Arion şi C- Dissescu. A fost remarcată şi latura politică a acestui protest : pentru prima oară, conservatorii carpişti Maiorescu şi Arion mergeau împotriva liberalilor, alături de tahistul Dissescu. Pentru a linişti spiritele, a intervenit regele care a cerut primuluiministru Ionel Brătianu să-l sfătuiască pe Spiru Haret să-şi retragă proiectul. Fapt este că, sub un motiv anodin, anume închiderea într-un viitor apropiat a corpurilor legiuitoare, Haret și l-a retras. TEOHARIE OPREA* .