Scînteia Tineretului, octombrie 1969 (Anul 25, nr. 6338-6364)
1969-10-18 / nr. 6353
"SCeNTEIA TINERETULUI" pag. 3 PUTEM CHELTUI ORICUM TEZAURUL FORŢEI DE MUNCĂ SPECIALIZATE? ~ MASĂ ROTUNDA ORGANIZATA de VARTAN ARACHELIAN şi VICTOR CONSTANTINESCU REDACŢIA : Problema justei repartizări a forţei de muncă de înaltă calificare n-a fost formulată recent. Această preocupare a fost marcată de-a lungul anilor de o serie de hotăriri elaborate de conducerea partidului şi statului nostru, hotărîri menite să asigure o creştere constantă a eficienţei sociale in toate sectoarele de activitate şi, în special, în sectorul economic. Conducerea partidului nostru, punînd cu o deosebită hotărire problema redistribuirii judicioase a specialiştilor, răspunde, cu aceeaşi consecventă fundamentare ştiinţifică a deciziilor sale, unei necesităţi obiective. V. ANGHELESCU : Centrul în care se realizează optim creşterea productivităţii muncii este organizarea ştiinţifică a producţiei. Stimularea ei pentru realizarea saltului calitativ aşteptat, vital necesar, presupune o serie de măsuri pe vertcală, care să antreneze, în această activitate în profunzime, toate structurile economice. In aceste activităţi de o deosebită valoare practică, problema redistribuirii cadrelor, cu pregătire superioară, prezenţa masivă a specialiştilor în miezul producţiei de bunuri, este esenţială. REDACŢIA : In convorbirile pe care le-a realizat şi publicat ziarul nostru cu ciţiva tovarăşi miniştri, conducători ai unor ramuri de bază in economia noastră, ne-au fost făcute cunoscute cîteva mutări esenţiale de accent. Dintre ele reconsiderarea omului, a specialistului ca un factor hotărîtor al creşterii productivităţii muncii, ni se pare fundamentală. AL. ROMOŞAN : Optarea prioritară pentru rezolvarea acestei probleme nu e nouă. Societatea modernă, şi cu atît mai mult societatea noastră socialistă, şi-au făcut din justa folosire a forţei de muncă de diferite grade de Calificare o preocupare fundamentală. In documentele şi hotărîrile partidului nostru această poblemă este tratată de multă vreme. La Congresul al X-lea al partidului s-a arătat că una din resursele mari ale ţării noastre o constituie bogatul nostru fond uman, şi, de aceea, o problemă foarte serioasă este utilizarea raţională a acestor rezerve inepuizabile. Dar, repet, problema este mult mai veche, a fost accentuată în repetate rînduri de conducerea partidului și trebuie să subliniem că tot conducerea partidului și statului au trebuit să intervină cu energie pentru că anumite organe centrale din economie, anumite ministere n-au tradus consecvent în practică aceste indicaţii şi hotărîri. V. ANGHELESCU: Unele ministere, care şi-au umflat artificial aparatul, au inversat, neeconomic evident, raportul care trebuie să existe între specialiştii prezenţi în producţie ,şi cei asimilaţi în organismele centrale de studii şi sinteză, se află astăzi într-o situaţie mai dificilă decit era ea în momentul amintitelor hotărîri. Un motiv în plus care ne obligă să acţionăm cu hotărire. AT.. ROMOŞAN: Intr-adevăr, dacă noi am fi avut o preocupare susţinută pentru stabilirea unor normative judicioase de personal, atît la nivelul unităţilor direct productive cit şi la nivelul ministerelor, n-am fi fost azi puşi în situaţia de a consemna anomalii în utilizarea cadrelor de specialitate. Astfel, orientarea conducătorilor de departamente spre repartizarea prioritară a cadrelor de care dispun şi pe care le primesc, an de an, din facultăţi,spre obiectivele productive ar fi fost constantă aşa cum e logic, firesc. Desigur că problemajustei distribuiri a cadrelor în economie este practic în ceea ce priveşte proporţiile economiei naţionale, condiţionată plural. De exemplu, un plan de şcolarizare just întocmit stabileşte proporţia şi distribuirea cadrelor în perspectiva dezvoltării naţionale. Aceste proporţii sunt, evident, relative deoarece până la realizarea lor se pot produce schimbări. Pregătirea cadrelor prin învăţămîntul superior necesită un ciclu de patru, cinci şi, chiar şase ani. In această perioadă intervin în economie elemente tensiuni mult mai reduse ale dezvoltării sale. Apariţia unor elemente noi impune corecţii la planul de şcolarizare just întocmit în urmă cu ciţiva ani, dar depăşit acum. REDACŢIA : Nu cumva tocmai din cauza felului în care au fost elaborate aceste normative, din uşurinţa cu care s-au aprobat derogări de la ele, ne aflăm în situaţia de a consemna pletora de specialişti din ministere şi penuria de specialişti din unele judeţe, din numeroase întreprinderi economice ? Datele pe care le avem la îndemînă ne îndreptăţesc să afirmăm că aşa stau lucrurile. Mai mult chiar, considerăm că ar trebui rediscutate aceste normative pornind de la necesităţile funcţionale, de neconfundat, ale unităţilor productive şi nu prin elaborarea unor scheme nediferenţiate. V. ANGHELESCU: Se poate afirma că în economia modernă nu se poate vorbi de un raport fix, îngheţat între numărul muncitorilor şi cadrelor tehnico-economice. Era firesc să fie aşa, deoarece aceasta depinde de o serie de factori dintre care aș aminti structura organizatorică a întreprinderii, capacitatea profesională a cadrelor etc. Am lucrat la o întreprindere (într-un compartiment cu numai 3 oameni) care cuprindea toate şantierele chimiei din Moldova şi, altădată, într-o întreprindere cu dimensiuni mult mai reduse al cărui compartiment similar avea, de data aceasta, cinci oameni. Problema elaborării de ,,sus“ a normativelor încurajează transformarea posturilor din destinaţia lor iniţială activă într-una pasivă, birocratică. Stabilirea schemei nu trebuie să se facă înainte de inventarierea problemelor ce trebuie rezolvate şi această inventariere nu poate fi temeinică decit printr-o normare corectă a muncii. REDACŢIA : Căci altfel vom mai intilni ingineri desprinşi din miezul producţiei învârtind, ca să pară utili, iuriiile de la dreapta la stingă şi de la stingă... AL. ROMOŞAN : Normative se fac. Dar, din păcate, ce urmează apoi umflă aparatul neproductiv. Necesităţile dezvoltării, simplificarea relaţiilor din interiorul producţiei în loc să conducă la restrîngerea personalului neocupat direct în producţie este mărit în raport direct cu volumul producţiei. GH. PAIZI: Problema mi se pare deosebit de importantă, ea cerînd rediscutarea unor structuri tipizate care îngăduie încă umflarea personalului de specialitate desprins din sfera direct productivă. Este suficient, ca să dăm un exemplu, să crești cu un procent nivelul sarcinilor pentru ca înreprinderea să treacă la o altă structură, cu o altă schemă, să zicem, de gradul C. V. ANGHELESCU . Este exact ceea ce spuneam : ni se dă o schemă și atunci o ocupăm, avem sau nu nevoie, cu personal de specialitate... De aceea, consider că aceste anomalii nu pot fi curmate fără să se apeleze la întărirea responsabilităţii sociale. REDACŢIA : De altfel, continuînd discuţia noastră, una din dominantele direcţiilor elaborate de Congresul al X-lea pentru dezvoltarea multilaterală a societăţii noastre socialiste este întărirea continuă a spiritului de răspundere socială. Şi aici, conducerea partidului nostru, prin grija deosebită, prin înaltul spirit de răspundere care-i călăuzeşte toate deciziile privind destinul dezvoltării patriei noastre, ne dă, zi de zi, un strălucit exemplu. Pentru că prezenta discuţie este destinată a fi comunicată tinerilor noştri cititori, am vrea să amintim că această pildă grăitoare se traduce şi prin felul în care partidul şi statul nostru, întregul popor investeşte, de la an la an, eforturi sporite în asigurarea condiţiilor optime de viaţă şi de studiu tinerei generaţii. Efect firesc al acestei griji este faptul că, succesiv, promoţiile de absolvenţi ai învăţămîntului superior, ca să rămînem doar la acest exemplu, sînt de o calitate profesională sensibil mai bună. Acest fapt ridică o dublă responsabilitate : a) prin integrarea imediată, nemijlocită a tinerilor specialişti la locul repartizării se realizează gestul firesc al unei prezenţe active, utile societăţii ; b) utilizarea acestora cu maximă eficacitate trebuie să se facă, în special, acolo unde se hotărăşte soarta producţiei, în miezul acesteia. R. DASCALESCU: Dacă majoritatea absolvenţilor se prezintă imediat la locul repartizării... GH. PAIZI : Vreau să vă informez că anul acesta situaţia e incomparabil mai bună decit în anii trecuţi. R. DASCALESCU : Mai sînt încă situaţii cînd colegi de-ai lor încearcă să ocolească această racordare firească, necesară a cunoştinţelor încă proaspăt asimilate în facultate cu cerinţele, solicitările producţiei. De aceea consider că trebuie să vorbim deschis despre cîteva aspecte deficitare. Am urmărit, oarecum tipologic, atitudinea studenţilor în raport cu viitorul lor loc de muncă, loc de muncă ce nu este altul decit cel pentru care optaseră, neconstrînşi de nimeni, încă de la înscrierea lor la concursul de admitere. Pentru unii tonusul iniţial scade pe măsură ce se apropia clipa despărţirii de facultate şi urmează, firesc, întîlnirea decisivă cu producţia, cu raţiunile profesiei. în această categorie se află cei mai mulţi dintre studenţii care au fost greşit orientaţi profesional sau au intrat în facultate nu că să devină buni profesionişti, într-un domeniu sau altul, ci — pare absurd, dar sunt asemenea situaţii ! — doar ca să urmeze o facultate. Pentru aceştia facultatea e un lux... REDACŢIA : ...pe cheltuiala statului, prin cheltuirea unor ani buni in care se putea pregăti un alt tinăr cu dragoste de profesie... G. VAIDEANU : Facultatea doar nu e un scop în sine şi nici nu angajează doar un singur termen al relaţiei tinăr — societate. Societatea se obligă să suporte cheltuieli considerabile cu instruirea ta pe care tu trebuie s-o restitui, s-o rambursezi îndoit... întreit... înzecit investiţiilor materiale făcute pentru pregătirea ta. Dar nu e, se înţelege, vorba doar de obligaţii materiale ci, în egală măsură, de nobile răspunderi morale ce decurg din apartenenţa ta la marea familie socială R. DASCALESCU: Continuînd, mai există o categorie de absolvenţi care nu se prezintă la locul de mumcă şi pentru motivul că nu-l cunosc. Faceţi o investigaţie şi vedeţi cit de puţine cunoştinţe au tocmai unii studenţi care refuză din „principiu“ provincia ; ei nu cunosc judeţul, localitatea unde trebuie să profeseze, contextul intereselor e- economice, al nevoilor sociale pe care le ridică dezvoltarea. G. VÂIDEANU : Desigur că nimeni n-are pretenţia să afirme că educaţia ar deţine toate cheile acestor probleme, dar se poate observa cu uşurinţă că în învăţământul superior uneori se predau cunoştinţe profesionale dar mai puţin se urmăreşte şi se realizează afectiv o educaţie profesională ! Cine — de pildă — vorbeşte studenţilor despre asperităţile sau vicisitudinile meseriei, cine îi învaţă să le învingă ? REDACŢIA : Nu contestă nimeni existenţa acestor carenţe, nu contestă nimeni că înregistrăm absenţe regretabile în pregătirea multilaterală a viitorului specialist — atît din punct de vedere al cunoştinţelor de strictă specialitate cit şi din punctul de vedere al eticii profesiei respective — dar aceste motive nu pot scuza neprezentarea la locul repartizării. Se poate trece cu vederea o asemenea absenţă din producţie, de acolo unde te aşteaptă postul şi rostul tău social, pentru că tu fiind respins la „teatru“, ca să dăm un exemplu, intri, printr-o competiţie facilă, la alt institut, huzureşti pe banii statului timp de cinci ani de facultate şi cînd e să te prezinţi la muncă ridici pur şi simplu din umeri şi te scuzi ca un copil întirziat: ştiţi, eu am vrut să fac „teatru“ ! R. DASCALESCU : O asemenea atitudine neserioasă nu poate fi scuzată, căci, aşa cum spuneaţi, în condiţiile noastre pregătirea forţei de muncă se face cu bani grei, pe socoteala statului, a societăţii. Beneficiilor pe care le are individul de pe urma acestei gratuităţi trebuie să-i urmeze, în mod firesc, obligaţiile contractuale — morale şi juridice — în spiritul reciprocităţii. Ele se referă la obligaţia tînărului de a participa la construcţia socialistă în specialitatea în care s-a calificat şi acolo unde statul are nevoie de el. Profesiunea cuiva nu e o problemă de ordin strict personal decit în ceea ce priveşte opţiunea ; ea are largi ecouri de ordin social. REDACŢIA : Pentru că vorbim despre eficienţă şi, nu numai atît, avem obligaţia morală, de înaltă răspundere să transplantăm în limbajul faptelor această noţiune fundamentală a societăţii moderne şi cu atît mai mult a societăţii socialiste, este firesc să ne punem întrebarea : o orientare profesională temeinic motivată, ştiinţifică, nu e de natură a conferi investiţiilor pe care le face societatea pentru pregătirea specialiştilor un plus de eficienţă ? G. VÂIDEANU : Nu numai atît dar, aşa cum s-a mai spus aici, există un procent mare de eşecuri cauzat de lipsa de orientare profesională. In mod firesc, principala răspundere în această muncă complexă şi dificilă îi revine şcolii. A face orientare şcolară şi profesională, înseamnă, în primul rind, a educa interese stabile şi aptitudini, dragoste de muncă şi capacitatea de autocunoaştere şi autoapreciere obiectivă. In această direcţie, şcoala noastră a înregistrat un anumit progres in ultimii ani. Orientarea şcolară şi profesională a intrat în viaţa şcolii ca o preocupare generală şi majoră. Ea este prezentă (deşi nu totdeauna, cit trebuie şi cum trebuie la orele de dirigenţie, în predarea obiectelor de învăţămînt, în cercurile de elevi, la consiliile pedagogice şi consiliile metodice, la şedinţele cu părinţii etc. Se manifestă încă multe greutăţi pe care şcoala nu le poate înlătura ,prin forţele proprii. Şi trebuie spus că insuficienţa mijloacelor de cunoaştere obiectivă a elevilor şi de informare şcolară şi profesională generează sau stimulează uneori greşeli destul de grave în orientarea profesională. Suntem deseori simpli spectatori in faţa imensei pagube morale pe care o suportă tinărul care nu este chemat, care nu este apt să se îndrepte spre o anumită profesie şi are apoi un şir însemnat de nereuşite profesionale. REDACŢIA : Consideraţi că şcoala, institutul de cercetări pe care-l conduceţi, în sfîrşit, Ministerul învăţămîntului au epuizat toate posibilităţile ? Am efectuat, nu de mult, o anchetă sub titlul „Cine descoperă aptitudinile ?“ şi rezultatele sale trebuie să nemulţumească şcoala şi instituţiile centrale amintite. Suntem convinşi că de multe ori şi, mai ales în acest caz, experimentăm, ceea ce nu numai că alţii au aplicat de mult dar chiar ceea ce începea să devină o obişnuinţă, cu cîteva decenii în urmă, la noi. Ne referim la testarea aptitudinilor pe care le făceau oficiile de orientare profesională de dinainte de război... G. VAIDEANU: Intr-adevăr, aş vrea să arăt că întîrziem să punem în funcţiune anumite soluţii care sunt destul de bine verificate. Dar problema este mai complexă. De multe ori constatăm la sfîrşitul claselor a VIII-a, a Xll-a, carenţe educaţionale în comportarea adolescenţilor. Recomandarea făcută de şcoală părinţilor nu e urmată de cele mai multe ori, înseamnă că întreaga acţiune nu are putere de convingere, nu are credit. Aş spune că dacă am introduce instrumente ştiinţifice pentru alcătuirea fişei psihopedagogice a elevului, dacă am testa astfel aptitudinile acestora, familia ar fi mult mai atentă la ceea ce spun ele .De ce are credit tratamentul medical, de exemplu ? Printre altele şi pentru că apelează la examene obiective. Dacă vom pune în funcţiune întregul instrumentar cerut de această acţiune încă de la clasele mici, dacă vom institui o reţea de psihopedagogie, la început prin crearea unor laboratoare judeţene sau interşcolare, am evita irosirea de reale aptitudini şi talente, irosire ce se mai produce încă prin lipsa orientării profesionale moderne. REDACŢIA : Şi totuşi, revenind la întrebarea noastră ? G. VÂIDEANU : Institutul nostru a elaborat şi experimentat mai multe variante de fişe psihopedagogice, care sunt în curs de validare. Desigur, varianta sau variantele care se vor dovedi eficiente şi accesibile vor trebui să capete, cit mai curînd, circulaţie în şcoli, mai ales că ele sunt promise şi aşteptate de mult. REDACŢIA : Ar fi doar un aspect al problemei, căci fişa psihopedagogică este doar o fotografie, care — oricît de complexă ar fi — nu poate constitui decit un start bun într-o cursă lungă cum e orientarea profesională şi fructificarea acestei orientări. G. VAIDEANU : E adevărat. Sunt, de asemenea, pregătite pentru tipar, un nou volum de studii şi o culegere de texte pentru orientarea şcolară şi profesională şi se lucrează la două volume de monografii profesionale, un „manual“ adresat profesorilor, un „îndrumător“ al consilierilor de orientare şcolară şi profesională, o „programă“ pentru orientarea şcolară şi profesională. Experienţa din ultimii ani a dovedit că prezenţa, în cadrul şcolii, a unei persoane calificate pentru orientarea şcolară şi profesională — „consiliul de orientare şcolară şi profesională“ — este utilă şi necesară. De aceea, considerăm că extinderea acestei funcţii — tinzînd la generalizarea treptată — constituie o măsură eficace de promovare a orientării profesionale în şcoala noastră. Dacă în prezent avem doar aproximativ 50 de consilieri, în viitorul apropiat numărul lor va trebui să se mărească. Această perspectivă pune acut problema unei pregătiri adecvate în învăţămîntul superior, prin înfiinţarea sau întărirea verigilor existente de pedagogie-psihologie, sau a unor secţii speciale pentru orientarea şcolară şi profesională. REDACŢIA: In ciuda spaţiului restrîns al discuţiei noastre, două probleme se impun a nu fi amînate de acest colocviu : prima problemă pe care aţi sugerat-o, de fapt şi dvs., tovarăşe Văideanu, a mobilităţii învăţămîntului nostru superior atît la cerinţele, ele însele mobile, ale economiei şi, în al doilea rind reglementarea cadrului juridic şi moral in care se înscrie utilizarea specialiştilor încă din momentul repartizării in producţie. GH. PAIZI : Distribuirea locurilor pe facultăţi le face ministerul nostru prin cifrele pe care le primește de la C.S.P. Ministerele, care la rindul lor au primit aceste cifre, ne trimit tabele nominale cu locurile disponibile. Pare simplu, dar aici se pot încurca lucrurile. S-a întîmplat și astfel : s-au cerut, la început, mai multe locuri decit era nevoie, s-a revenit apoi la o cifră aproape de nevoile reale pentru ca apoi să se recurgă la solicitări în plus. Din cauza acestor mari variaţii, în anii trecuţi au fost multe greutăţi şi, se poate afirma că ele au contribuit, în parte, la insuficienta utilizare profesională a specialiştilor. Credem că o dată cu noile măsuri de organizare, de distribuire şi redistribuire a forţei de muncă specializate trebuie să se manifeste şi în domeniul acesta (al solicitării de absolvenţi din partea departamentelor) un mai mare spirit de răspundere. REDACŢIA : Aceste capricii — căci nu ştim dacă altfel pot fi calificate aceste variaţii , au lăsat portiţe deschise celor care nu s-au prezentat la post. De altfel şi prevederile juridice sunt contradictorii. AL. ROMOŞAN : Există un H.C.M. care nu îngăduie unor conducători de instituţii să angajeze absolvenţi repartizaţi în altă parte. Hotărîrea prevede chiar sancţionarea celui care angajează prin imputarea salariului plătit unui astfel de angajat... REDACŢIA : Şi e eficient acest H.C.M. ? GH. PAIZI: Ar fi, dacă o altă hotărire nu anulează in fapt cealaltă hotărire... REDACŢIA : Chiar aşa ? AL. ROMOŞAN : Da, se spune textual că nu poate fi imputat cuiva salariul plătit pentru o muncă prestată efectiv şi astfel se face că ce se ia cu o mină de o lege, dă cu cealaltă altă lege. Suntem informaţi că se află în proiect o hotărire care să reglementeze clar, precis, pe responsabilităţi şi această problemă. REDACŢIA: Pentru că intrăm în domeniul probalităţilor imediate, nu consideraţi că ar trebui îmbunătăţit sistemul repartizării absolvenţilor ? Dincolo de situaţia civilă a absolventului, actualul sistem nu ia în consideraţie decit media obţinută de acesta. Şi aşa se face că multe dintre judeţele de curînd înfiinţate, nu numai că au deficit de cadre specializate, nu numai că înregistrează cete mai multe absenţe din partea absolvenţilor repartizaţi aici, dar chiar şi cele pe care le au sunt, în bună parte, din rîndul celor cu medii mediocre. E vorba deci de un şir de situaţii inechitabile. GH. PAIZI! Dacă vă gîndiţi la introducerea, printre criterii, a locului de obîrşie al absolventului, atunci am să vă relatez o astfel de situaţie, asupra căreia s-a revenit ulterior, petrecută la Institutul de arhitectură din Bucureşti. S-a ajuns la situaţia în care şefului promoţiei, evident un absolvent remarcabil, cerut de o instituţie centrală, i s-a refuzat această repartizare în timp ce 30 de bucureşteni, care nu erau printre cei mai buni studenţi primeau posturi în Bucureşti. Este sau nu o inechitate ? REDACŢIA: Să admitem. Totuşi cum preîntâmpinăm cealaltă situaţie, a unei serii de judeţe lipsite de cadre ? E adevărat, mulţi specialişti din ministere, din instituţiile centrale, înţelegînd înalta lor răspundere, se prezintă deja în aceste judeţe. Să nu uităm însă de perspectivele, de necesarul de cadre din aceste locuri peste câţiva ani, mai ales că ştim că tinerii de aici, din aceste judeţe, din cauza absenţelor numeroase de cadre didactice calificate sunt handicapaţi, şi vor fi încă, o perioadă de timp, la concursurile de admitere. Vom continua să ne mişcăm în acest cerc vicios ? O soluţie reparatorie a acestei situaţii inadmisibile ni se pare a fi aceea mărturisită nouă, în cadrul unui interviu, de tovarăşul ing. Ion Crăciun, ministrul industriei uşoare. Domnia sa ne spunea că pentru viitoarele obiective ale acestei ramuri ce se vor ridica în astfel de judeţe s-a trecut, atît cit permite cadrul legal în vigoare, la o selecţie şi o pregătire în plus a viitorilor candidaţi pentru examenul de admitere la facultăţile care pregătesc specialiştii necesari acestor obiective. Ba, mai mult, urmărirea acestora se va face şi prin încadrarea lor temporară, pe perioada vacanţelor, în întreprinderile ministerului. N-ar fi o soluţie cu mare valoare practică ? Ar produce chiar atît de multe complicaţii într-o economie, într-o societate care se dezvoltă după o planificare riguroasă cum e a noastră ? V. ANGHELESCU: O asenea practică de recrutare şi urmărire a viitorilor specialişti pe toată durata facultăţii ar putea fi însoţită şi de un sistem de burse din partea întreprinderii, sau din partea departamentului de resort pentru obiectivele ce vor fi date în exploatare în următorii ani. GH. PAIZI : Aceste burse ar putea lua forma unui avans intr-un contract al studenţilor cu întreprinderea. Ba, mai mult, pentru a fi stimulată pregătirea acestora în facultate, avansul ar putea fi restituit în proporţie inversă cu media obţinută la terminarea facultăţii. AL. ROMAŞAN: Intr-adevăr, o asemenea soluţie ar putea fi discutată şi însuşită în viitorul imediat mai ales că, pentru prima dată, în Directivele Congresului al X-lea se trasează sarcina elaborării unui program de perspectivă pentru pregătirea cadrelor pe o perioadă de 10 ani. După elaborarea acestui program el va deveni, pentru prima dată, parte integrantă a planului general de perspectivă. Acest lucru prezintă următorul mare avantaj : fiecare minister, fiecare titular al planului de stat va cunoaşte obligaţiile lui in ce priveşte pregătirea cadrelor care îi sînt necesare la toate eşaloanele producţiei. REDACŢIA : Chiar şi în acest spaţiu limitat, discuţia noastră, suntem siguri, a fost în măsură să sublinieze că pregătirea specialiştilor, lichidarea fenomenelor de risipă a tezaurului de inteligenţă profesională de care dispunem, creşterea responsabilităţii sociale a tuturor specialiştilor, sunt probleme vitale, a căror rezolvare pozitivă şi cit mai grabnică e menită să confere o mai mare eficienţă tuturor activităţilor sociale. Directivele Congresului a I X-lea al P.C.R. subliniază obligativitatea ridicării productivităţii muncii sociale în toate sectoarele, de utilizare cit mai eficientă a tuturor resurselor de care dispune economia noastră. In această direcţie, valorificarea din plin a întregului potenţial liman trebuie să aibă un rol hotărîtor. Discuţia noastră şi-a propus să se ocupe de cîteva probleme pe care le ridică utilizarea specialiştilor acolo unde se hotărăşte soarta producţiei. Este doar un aspect al acestei probleme şi de aceea vom reveni. Pină atunci, vă mulţumim pentru amabila dv. participare ! Au participat (în ordinea fotografiilor): GHEORGHE PAIZI, director general la Direcţia generală a activităţilor educative şi sociale studenţeşti din Ministerul învăţămîntului, GEORGE VÂIDEANU şi ROMEO DASCALESCU, director şi director adjunct al Institutului de ştiinţe pedagogice, ALEXANDRU ROMOŞAN, director adjunct la Direcţia cultură şi sănătate din C.S.P., VIRGILIU ANGHELESCU, expert principal în studiul muncii la CEPECA. NU! DE ACEEA LOCUL SPECIALISTULUI E In producţiei SÍMBÁTA 18 OCTOMBRIE 1969