Scînteia Tineretului, decembrie 1969 (Anul 25, nr. 6365-6390)
1969-11-08 / nr. 6371
SC`NTEIA TINERETULUI" pag. 3 EDUCAŢIE SIMBATA 8 NOIEMBRIE 1969 „AICI, LA LOCUL NOSTRU DE MUNCĂ, FACEM DOVADA DRAGOSTEI DE PATRIE" ... Dintre domeniile fundamentale ale conştiinţei sociale nu întîmplător patriotismul se află la loc de frunte. Gradul său de asimilare individuală legitimează, firesc, atitudinea oamenilor faţă de ţara lor, cristalizează în jurul său un complex de sentimente sociale. Firesc, pentru că patriotismul, aşa cum sublinia Lenin, e „un sentiment dintre cele mai adinei, statornicit de existenţa de secole şi milenii a unor patrii diferite". Relaţia conştientă în care ne aflăm cu patria, cu poporul din care facem parte, faţă de limba şi cultura lui, faţă de tradiţiile lui înaintate de luptă pentru eliberarea socială şi naţională, faţă de idealurile sale de suveranitate şi propăşire, presupune, implicit, permanenta raportare a prezenţei noastre active la mediul social-politic al patriei relaţie activă în care cei doi termeni (individ — colectivitate) nu numai că se presupun reciproc dar se şi completează într-o dialectică de reciprocitate. Sentimentele patriotice s-au dezvoltat atît în activitatea practică a oamenilor de creare a bunurilor materiale şi spirituale, cît şi în focul luptelor de clasă, în luptele împotriva forţelor conservatoare, în luptele de apărare a integrităţii fiinţei noastre naţionale. Vorbind despre eroismul patriotic al poporului nostru, secretarul general al partidului, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, făcea o vibrantă evocare : „Multe pagini glorioase a înscris poporul român în lupta pentru libertate şi socialism. Graiul nu poate reda măreţia acestor lupte, ele adeveresc şi vor adeveri peste veacuri vitalitatea şi înţelepciunea poporului nostru, care trecînd prin grele încercări, a rămas neclintit şi a prins de fiecare dată noi puteri, ridicîndu-se, asemeni stejarului după furtună, şi mai mîndru spre soare". Sintetizînd, patriotismul este expresia însuşirii de către individ a intereselor patriei, ale poporului său şi se manifestă prin spiritul de răspundere şi de sacrificiu pentru apărarea acestor interese. In această privinţă concludente sunt idealurile, faptele cu care generaţiile eroice ale naţiunii noastre s-au legitimat în faţa istoriei. Ceea ce dă expresie definitivă patriotismului de care e animat fiecare om e spiritul său de răspundere faţă de comandamentele majore ale patriei sale, ale poporului său, felul în care luptă pentru a realiza nobilele deziderate ale naţiunii, gradul de manifestare în fapte concrete, de mare eficacitate, pentru dezvoltarea cît mai dinamică a patriei, a societăţii noastre socialiste. In conştiinţa înaltelor răspunderi şi îndatoriri pe care le are fiecare cetăţean faţă de patrie şi partid rezidă forţa orînduirii noastre, succesele obţinute pînă în prezent, chezăşia îndeplinirii perspectivelor programate. Faptele, aportul social, efecte ale îndeplinirii răspunderilor şi îndatoririlor civice sunt rodul, deseori, al unor sacrificii şi îndelungate lupte. In această privinţă, plină de învăţăminte este istoria edificării noii Românii, libere şi prospere, în care, aşa cum arăta tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, tot ce s-a înfăptuit în aceşti ani nu a căzut din cer, nu s-a înfăptuit de la sine, ci este rezultatul unei lupte îndelungate, grele, al multor jertfe. Avînd iluştri predecesori, tinerii de azi sînt conştienţi de marile răspunderi ce le revin. Acest reportaj-anchetă îşi propune să oglindească cîteva trăsături proprii spiritului datoriei şi să sondeze, în acelaşi timp, gradul său de conştientizare. Dacă existenţa, cum spunea Goethe, chiar dacă n-ar dura decit o clipă este o datorie, conştientizarea unei atari existenţe presupune o dimensiune interioară a simţului datoriei, culti- vată permanent. Cuvintele acestea ni le-am reamintit în faţa opţiunii profesionale care a generat o biografie fidelă fiinţei morale a multora dintre eroii acestui reportaj-anchetă, al parametrilor în care se înscrie obiectivarea acestei valori pe şantierele ţării. Viaţa şantierului, încorporează în condiţiile dezvoltării noastre angajate într-un ritm deosebit de ■ dinamic, una dintre cele mai substanţiale idei ale datoriei sociale. Cu atît mai mult pe un şantier în care încleştarea constructorului e orientată plural , cu îndeplinirea matematică a obligaţiilor calendaristice şi, In acelaşi timp, cu incidenţele agravante ale naturii dezlănţuite. Am numit astfel condiţia plurală a şantierului de la Vadul Oii, acolo unde deja au prins contururi liniile majestuoase ale magistralei de beton şi oţel de peste Dunăre. Putea fi şi şantierul vastei lucrări de la Porţile de Fier, sau dintre munţii Lotrului, sau de la Constanţa unde un întreg munte a fost mutat în mare sau... Condiţiile grele ale unui astfel de front de lucru nu pot împiedica efectuarea lucrărilor în cicluri premeditate geometric, de flux industrial. Căci, a intrat printre adevărurile deja comune faptul că viaţa şantierului este o şcoală a oamenilor tari care înalţă edificii prin inteligenţa inginerească, soră bună cu cutezanţa omului animat de înaltul simţ al datoriei. ...A terminat facultatea în urmă cu doi ani. Cu rezultate strălucite. Proba, ca să rămînem în termenii matematici proprii ingineriei ? Remarcat încă din timpul studenţiei pentru vocaţia sa inginerească i s-a propus, la repartizare, un loc în cadrul catedrei de betoane. Un loc în care, să recunoaştem, datoriile profesiei puteau fi onorate la fel de bine. A refuzat, lăsînd în urma sa perspectiva unei probabile cariere universitare, locuinţa confortabilă promisă în Bucureşti şi tot ceea ce oferă instituţiile urbane ale Capitalei, în schimbul unui pat de fier dintr-un pontondormitor, veşnic legănat de valuri, al iernilor tomitane şi verilor în care senzaţia dominanta e de lichefiere a lucrurilor , sub soarele necruţător din Bărăgan. De ce ? ... — Nu m-am gîndit niciodată, ne-a spus tînărul nostru interlocutor, că profesia pe care am ales-o poate fi exercitată în afara şantierului. E adevărat - de ce n-aş spune ? — că m-a tentat propunerea ce mi s-a făcut, dar am înţeles că şantierul e locul în care pot să dau cel mai mult şi poate să-mi dea, prin îndeplinirea datoriei, cele mai mari satisfacţii. Solicitarea specialiştilor spre producţie, acolo unde se hotărăşte soarta ei, nui e o problemă sezonieră, ci o exigenţă permanentă a datoriei. Fiind astfel un imperativ extern, efectul asimilării sale şi îndeplinirea ei cu entuziasm realizează libertatea şi satisfacţia superioară. Căci nu a trăi, nu a trăi oricum, e de preţ, ci a trai cît mai cinstit. Adică realizînd maximal datoriile ce-ţi revin în faţa societăţii. Conturînd chiar şi numai mobilurile acestei opţiuni, într-adevăr inginereşti, notăm în fapt o faţetă a acestui act moral care e simţul datoriei: autodeterminare interioară a individului venită în întîmpinarea imperativului social realizează plenar libertatea necesară esenţei umane. A te înregimenta dezideratelor sociale majore, a te orienta astfel pe sensul cel mai fertil fericirii autentice, superioare, înseamnă că marile opţiuni ale biografiei individuale sunt premeditate printr-un sever examen raţional. O astfel de tensiune interioară între obiectul voinţei şi cel al dorinţei ■ a tranşat-o în favoarea datoriei Ecaterina Sipoş, originară din Bucureşti. Nu e un secret pentru nimeni că tentaţiile oraşului, şi mai ales ale Capitalei, nu le poţi refuza decît printr-un efort de voinţă, altfel spus printr-un efort al înţelegerii datoriei sociale în care alegerea unei facultăţi nu are ca finalitate un domiciliu ci o profesie, o zonă umană în care se exercită ea. Evident, alegînd agronomia, Ecaterina Sipoş a ales o profesie modernă a satului. Tot atît de evident adevăr ca şi cel al existenţei, aici, a unor condiţii de viaţă mai dificile. Repartizată la căpătui celălalt al ţării, în comuna Samşud, din judeţul Bihor, proaspăta ingineră a avut încă din primele zile ale carierei sale probleme dificile de rezolvat. Rezultatele obţinute atribuie voinţei sale, atent şi permanent cultivate, un calificativ maxim, fidel rezultatelor sale studenţeşti. Prezenţa sa, acolo unde se hotărăşte soarta recoltelor, a fost activă. In cîţiva ani, C.A.P.-ul Samşud a reuşit să obţină rezultate bune. Ca o recunoaştere a meritelor sale, cooperatorii au ales-o preşedintă. — Dacă aş părăsi vreodată această comună ? Dacă am nostalgia unui bucureştean rătăci pe alte meleaguri ? Ar fi absurt să-mi pun astfel de întrebări. Alegerea mea este definitivă N-a pleca niciodată de aici, unde eşti locul meu de muncă, postul mei social. ...Şi apoi îţi vorbeşte îndelung despre perspectivele dezvoltări viticulturii, a sectorului zootehnic al cooperativei, despre specializarea acesteia, despre probleme de cercetare. La capătul acestei mărturisiri profesionale, revelaţia unui alt efect al realizării acestui act moral , exercitarea conştientă a datoriei realizează, pe planul existenţei individuale, satisfacţii ce înnobilează, în care fericirea şi virtutea se armonizează perf©ct. Exişti în măsura în care exişti pentru alţii, spune o veche maximă, anticipînd în esenţa sa relaţiile pe care le presupune, în interiorul ei, orînduirea socialistă. Pe şantier sau în intimitatea laboratorului de cercetare, în faţa planşetei de proiectare sau la masa solitară a poetului, satisfacţia reuşitei individuale îşi trage seva din satisfacţia de a vedea că munca ta este utilă, că se răsfrînge pozitiv asupra altora, a societăţii. ...Continuăm investigaţia în cetatea industrială care este Uzina de fibre sintetice Săvineşti. „Producţia, calitatea şi economiile — trei probleme care trebuie să intereseze întregul colectiv , citim pe una dintre placardele aliate aici. Din întinsa cetate industrială am ales, nu întîmplător, secţia de fibre, cel mai important compartiment al uzinei, cu cea mai mare pondere — aproximativ 60 la sută din producţia sa globală. Nu urcăm pentru prima oară treptele acestei secţii ; nu cu mulţi ani în urmă ea era o problemă departe încă de an soluţionată, rezultatele, sale se cifrau, ca o fatalitate, sub indicatorii de plan. O fatalitate ? Aşa părea unora problema insolubilă a acestei secţii, care n-a fost neglijată nici sub raportul specialiştilor trimişi aici pentru a vitaliza uriaşul angrenaj tehnologic, n-a dus niciodată lipsa de oameni ci dimpotrivă... Şi, totuşi, an de an examenul sever al cifrelor se dovedea neîndurător. Termenii acestei ecuaţii se aflau deja sub stare de tensiune ; cele trei porunci ale producţiei moderne păreau deziderate cu o scadenţă mult prea îndepărtată. __In 1966 — ne spune inginerul Dumitru Bostan, adjunct de şef de secţie — planul fizic nu era cu mult mai mare de jumătate din planul pe care-l avem de îndeplinit în acest an. Numai că la sfîrşitul acelui an el a fost realizat doar în proporţie de 99,6 la sută, în timp ce pe primele 9 luni ale acestui an planul a fost depăşit cu 7,56 la sută. Malt a fost realizat în condiţiile în care numărul salariaţilor pe un schimb e de aproximativ trei ori mai mic decît cel angajat în urmă cu trei ani. Depăşirea punctului critic, aducerea instalaţiilor la aceşti parametri a fost o problemă complexă, condiţionată multiplu dar, rezumînd, se poate spune că optimizarea producţiei a fost, în primul rînd, rodul rezolvării problemelor omului la locul de muncă, al înţelegerii şi respectării întocmai, din partea acestuia, a sarcinilor care-i revin. Realizarea integrală a îndatoririlor este o lecţie fundamentală a producţiei pe care oamenii acestei secţii şi-au însuşit-o prin acumularea şi sistematizarea experienţei în condiţiile creşterii conştiinţei muncitoreşti. Căci întărirea colectivului de conducere, prin atragerea şi mărirea responsabilităţilor maiştrilor s-a făcut în acelaşi timp cu antrenarea armonioasă a întregului colectiv într-o existenţă unică, sudată în focul îndeplinirii aceleiaşi datorii —■ producţia. Pentru ca astăzi ceea ce părea de nerezolvat în producţia secţiei să fie o alta realitate, pentru ca practica producţiei să răspundă cu rezultate foarte bune exigenţelor celor mai înalte ale ştiinţei muncii, a fost necesară exercitarea îndelungă a spiritului de sacrificiu. Nu a trecut mult timp de cînd oamenii, fără excepţii notabile, şi-au dublat deseori timpul zilnic, optul clasic al zilei de muncă, petrecut în uzină, în secţie, ascultînd pulsul instalaţiilor, punîndu-şi inteligenţa profesională în solicitarea maximă pentru a smulge alcătuirii complicate a maşinilor o mai mare eficacitate. — N-a fost uşor să urnim producţia la noi în secţie — ne spune tînărul şef de echipă Marcel Păduraru. Unii dintre noi aveau experienţă suficientă, alţii abia veniseră în uzină direct de pe băncile şcolii profesionale, dar ceea ce s-a realizat, în primul rînd, înainte chiar de momentul în care utilajele au început să meargă strună, a fost un colectiv, un colectiv care acţiona ca un singur om, cu un singur gînd, pentru o singură, dar atît de mare idee : ieeea că rezolvînd aici lucrurile, punînd treaba pe picioare, ne îndeplinim datoria noastră patriotică, contribuim cu mijloacele meseriei noastre la ridicarea patriei noastre. Totdeauna am avut sentimentul că munca noastră e în văzul tuturor, al oamenilor din celelalte secţii ale uzinei, al oamenilor pe care poate nu-i cunoşteam direct dar pe care-i simţeam de-ai noştri, din aceeaşi mare şi mîndră familie... Să trăieşti şi să munceşti în aşa fel ca şi cum ar fi în văzul tuturor, iată unul din izvoarele care transformă forţa morală a simţului de răspundere într-un factor determinant pentru fertilizarea efortului. Situaţia următoare este şi mai edificatoare. Pe întinderea oceanului răvăşit de furtună nu pot fi decît învinşi şi învingători. Examenul e neîndurător, încleştarea de forţe nu poate fi tranşată de om în favoarea sa decît prin aruncarea în luptă, alături de cunoştinţele profesiei, a tuturor resurselor sale morale. Căci examenul, la capătul nenumăratelor confruntări, e decisiv, fără drept de recurs. După aproape patru luni de drum, senzaţia de singurătate a marinarului e sinonimă cu cea a solitarului navigator în spaţiul cosmic. Amintirile sînt epuizate, limbajul se esenţializează rezumîndu-se la cîteva cuvinte, liniştea devine terifiantă, piciorul caută zadarnic, pe puntea de oţel, siguranţa pămîntului statornic. Oamenii, împărţiţi de geometria disciplinei între punte şi maşini, au în cele o sută douăzeci de zile de marş, doar două puncte geografice care se confundă cu punctele cardinale ale voiajului iar , în spate, undeva în urmă, Constanţa, în faţă, dincolo de succesiunea (care amînă exasperant arcul de cerc al pămîntului) orizonturilor, portul de destinaţie. Şi apoi reîntoarcerea, familia, patria... Furtuna s-a iscat din senin, purtînd nava cu tricolorul la pupă, într-un carusel apocaliptic. Toate staţiile meteorologice, de dincolo de orizontul circular dădeau avertismente alarmante... — De obicei — îmi spune tînărul şef mecanic de cursă lungă, George Tudoraş — primul gînd şi poate cel mai raţional e de a-ţi găsi refugiu dincolo de zidurile protectoare ale portului. Dar ce poate fi mai raţional decît respectarea datoriei ? ...Hărţile sunt cercetate cu grijă, proviziile de combustibil, de alimente, de apă potabilă măsurate farmaceutic. Oamenii au ales, refuzînd tentaţiei instinctului de conservare, îndeplinirea datoriei ! Menghina dintre cerul căzut pe catarg şi oceanul brăzdat de spinări colosale ce deschid hăuri între ele, se strînge. Trece ziua şi noaptea şi nimeni n-a simţit binefăcătoarea atingere a pleoapei de către pleoapă. Vasul înaintează cu greu, căci trebuie să înainteze. Trebuie... — Ce sentimente încerci în astfel de clipe ? — îmi repetă întrebarea interlocutorul meu de-acum. E greu de spus. Neîndoios, o gravitate bărbătească dar, mai mult decît atît, sentimentul că îți asumi acest risc nu dintr-o gratuitate sportivă, nu pentru că-i șade bine marinarului în mijlocul furtunii — e atît de falsă această credinţă a oamenilor de pe uscat despre marinari! — ci că ai de dus la capăt o datorie a profesiei şi că tu, omul care trebuie să te achiţi de ea, aparţii oamenilor de acolo, de acasă. Pe mare, pe ocean, în oricare port am fi nu ne simţim, cum s-ar crede, însinguraţi, întotdeauna avem senzaţia vie că ceea ce facem e văzut şi apreciat de toţi cei de acasă. Minunată, stimulatoare şi odihnitoare, în acelaşi timp, convingere. Chiar în interiorul acestei valori morale, care este datoria, ierarhizările sunt nu numai posibile dar absolut trebuitoare. îndeplinirea ei, din ce în ce mai bine şi la sarcini din ce în ce mai mari, acoperă în fapt o sumă de cercuri concentrice care înseamnă zone umane mereu mai largi, beneficiare ale aportului tău constructiv. A fi tu şi locul tău de muncă e una şi a avea conştiinţa că această relaţie bipolară are ca instanţă de control colectivul din care faci parte, întreaga societate, e deja cu mult mai mult, e deja o dimensiune, care poate deveni prin eforturi conştiente şi îndelung susţinute o contribuţie individuală mult mai mare, o obiectivare mult mai valoroasă a datoriei morale astfel înţelese şi onorate. Conştiinţa apartenenţei la un grup uman numeros explică, printre altele, de ce un colectiv este întotdeauna mai mult decît suma aritmetică a membrilor săi. ★ Referindu-se la activitatea oamenilor de ştiinţă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu în raportul prezentat Congresului al X-lea al partidului amintea de existenţa acestei instanţe de control, care este marea noastră colectivitate, naţiunea socialistă : „Este necesar ca oamenii de ştiinţă din toate domeniile şi în primul rînd cei din domeniul cercetărilor tehnice, să înţeleagă că nu se pot prezenta cu fruntea sus în faţa poporului decît în măsura în care, prin activitatea lor, aduc o contribuţie tot mai mare la progresul general al societăţii“. Dar această precizare are o valoare de referinţă mult mai largă, cu o deschidere în care încap toate activităţile umane angajate de Congresul al X-lea — înaltul for al gîndirii şi acţiunii politice şi sociale care a efectuat o amplă sinteză creatoare — în realizarea aspiraţiilor spre progres şi fericire ale întregului popor. — Solicitatorul impetuos — ne declară psihologul Constantin Păunescu — şi beneficiarul principal al acestui proces de creaţie permanentă este societatea, îndrăzneala şi pasiunea noutăţii, a ineditului, a luptei cu incertitudinile, a cunoaşterii, pentru echilibrul adevărului, sunt energiile interne ale însuşi progresului uman. Plasînd în centrul activităţii sale activitatea creatoare multidimensională, partidul oferă şi modelul personalităţii omului contemporan. Din ce în ce mai mult şi mai evident, personalitatea omului societăţii noastre se defineşte prin participare, activă de făuritor al unui univers al umanului. Conştiinţa participării insă ascunde o tensiune permanentă dată de bucurie şi efort. Omul zilelor noastre, organizîndu-şi belşugul material, nu rămîne un simplu consumator de bunuri şi valori, ci devine un cutezător şi avid cercetător al noului. Iată de ce, societatea socialistă legiferează ca o datorie aportul creator, de înnoire, de transformare, pe care oriunde şi oricînd îl aduce ca un criteriu fundamental de valorificare social-morală. „Munca, realizările concrete, acestea contează !“ — sună ca un imperativ al vremii, ca o chemare la împlinirile pe care le construim cu migală, glasul ce exprimă înaltele deziderate ale societăţii noastre socialiste. ★ In această direcţie orice tînăr, oricare cetăţean al patriei noastre, se defineşte în raport cu datoriile majore pe care societatea le impune, ca pe cerinţe formulate de legile progresului său continuu. Astăzi, datoria morală a fiecăruia, datoria cetăţenească, patriotică înseamnă în primul rînd, îndeplinirea desăvîrşită a sarcinilor profesionale. — Mai mult ca niciodată — ne declară tovarăşul Ion Popescu, prim-secretar al Comitetului judeţean Constanţa al U.T.C.—îndeplinirea exemplară a îndatoririlor profesionale este un gest de înaltă conştiinţă politică. Pentru că astăzi, la noi, se înregistrează o simbioză fericită intre etic şi politic, între realizarea matematică a obligaţiilor sociale şi aderenţa, astfel, la linia politică generală a partidului. Mai mult ca oricînd bunele intenţii, adeziunile orale la diferitele decizii sociale cer a fi acoperite în aurul greu al faptelor. De aceea sarcina noastră, a organizaţiei de tineret, în această direcţie e de a realiza dezvoltarea unei conştiinţe patriotice, în primul rînd printr-o atentă şi susţinută educaţie prin şi pentru muncă. E o exigenţă dominantă a societăţii noastre, un mod de viaţă absolut trebuitor realizării unei Românii multilateral dezvoltate. ★ Educată de partid, generaţia tînără a României socialiste în imensa ei majoritate este conştientă de răspunderea pe care o preia, alături şi de la generaţiile mai vîrstnice, în edificarea unei Românii mereu mai prospere. Eroismul, capacitatea sa de dăruire despre care ne vorbesc faptele, dovedesc acceptarea conştientă, deliberată a înaltei îndatoriri patriotice definind-o ca purtătoarea unui ardent patriotism. Pagină realizată de VARTAN ARACHELIAN „Cunoscînd istoria glorioasă a poporului nostru, lupta şi sacrificiile înaintaşilor noştri, strădaniile lor în perfecţionarea creaţiei materiale şi spirituale, învăţăm să preţuim şi să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dezvolta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialismului şi comunismului. Cunoaşterea acestor tradiţii ne învaţă să preţuim libertatea, independenţa, suveranitatea naţională dobîndite cu atîtea jertfe, ne obligă să muncim şi mai bine pentru a consolida necontenit aceste cuceriri de preţ ale poporului nostru, pentru a face mereu mai luminos, mai strălucitor chipul patriei noastre, ne obligă să facem totul pentru ca poporul român, naţiunea noastră, România socialistă, să fie totdeauna o ţară liberă şi independentă în rîndul ţărilor socialiste, în rîndul ţărilor întregii lumi“. NICOLAE CEAUŞESCU I • Nu e de preţ să trăieşti oricum, ci să trăieşti cit mai cinstit. • Alegerea unei facultăţi n-are ca finalitate un domiciliu, ci o profesie. • Exercitarea conştientă a datoriei, realizează maxima fericire personală. • Producţia, calitatea, economiile — trei porunci ale producţiei moderne. • Un colectiv destoinic e întotdeauna mai mult decît suma aritmetică a membrilor săi. • Contribuţia noastră maximă la edificarea României multilateral dezvoltate — înnobilează existenţa noastră ca fii ai acestui popor, ai acestei ţâri.