Scînteia, iulie 1967 (Anul 36, nr. 7388-7418)
1967-07-01 / nr. 7388
PAGINA 2 FAPTUlJ CHELNERUL DIVERS TITRAT de Lascăr SEBASTIAN In Convorbiri economice, Ion Ghica ne face cunoştinţă cu unul Costache Dobrotinescu din Bucureşti, care, avînd el „stomah bun şi cerul gurii subţire“ şi fiind „om cu gust... la mîncare“, aştepta să capete o moştenire şi visa să deschidă un birt pe cont propriu, sătul de-a fi slugărit la boieri ca sufragiu. Dar — îşi dădea omul cu ideea — „n-aş alege tocmai Bucureştii, unde sunt mii şi sute de birturi, de grădini şi de cornării... ci m-aş aşeza într-un oraş de provincie, în vreun port cum e Brăila sau Galaţii, unde lumea n-a văzut încă ce va să zică un adevărat birt restaurant; m-aş aşeza tocmai în centru, în piaţa cea mai nobilă : dejunuri, prînzuri şi supeuri“. Era, aşadar, om cu ambiţii mari şi frumoase. Cum moştenirea nu întîrzia să-i pice, Costache Dobrotinescu — ne spune mai departe Ion Ghica — „peste trei luni era instalat la Brăila în strada Kisikoff, sub casele lui chir Leonida Spandoni, din Samotraca“. Iscusitul nostru scriitor adaugă şi amănuntul important că acest Costache „voia ca birtul său să fie vestit, să-i fie bucătăria bucătărie şi cămara plină", şi trece imediat la descrierea copioasă a felurilor de bucate, din care nu lipsea faimoasa pastramă de gîscă, instituite de priceperea și fantezia eroului nostru ce ţinea foarte la onoarea lui profesională, dar cătînd să-i meargă și treaba strună. Toate acestea se întîmplau cam de la mijlocul veacului trecut, deci cu peste o sută de ani în urmă. Recitind zilele trecute mai sus rezumatul pasaj din Ion Ghica, mi-am zis : Ce-ar fi să mă duc pe urmele acestui înaintaş şi să văd ce-i fac astăzi urmaşii întru nobila îndeletnicire gastronomică ? Pe scurt, am purces la drum. Exact spre locurile pe unde pomenitul premergător a voit, mai întîi, să calce şi unde s-a şi statornicit mai apoi. Adică prin Galaţi şi prin Brăila. Creşterea traficului portuar şi faptul că ambele oraşe au ajuns puternice centre industriale trebuiau să ducă şi la dezvoltarea reţelei de alimentaţie publică. Si au dus. Aşa se face că, pe lîngă vadurile vechi care s-au păstrat, te intîmpină mai la tot pasul, în cartierele noi, cele mai variate forme ale ospătăriei , de la bufetul cel mai modest pînă la restaurantul cel mai modern. Toate bune. Dar aspectul exterior şi atmosfera creată de ornamentaţie, mobilier, veselă etc — măcar că au importanţa lor — ar fi inutile, ar fi lucruri moarte, dacă ar fi lipsit de omul ce trebuie să le dea viaţă. Şi, în principal, omul acesta e responsabilul unităţii. El e gazda care — după spusa celebrului gastronom francez Brillat-Savarin — „poftindu-ne la masă, şi-a luat sarcina fericirii noastre pe tot timpul cît stăm sub acoperişul lui“. Se pune întrebarea: răspund responsabilii acestui „imperativ categoric“ ? Duc ei mai departe datina cea bună lăsată lor moştenire de un Dobrotinescu şi alţii ? Dacă relatarea unor constatări ar putea să înceapă cu concluzia ei, aş spune de pe acum că toţi, absolut toţi responsabilii cu care, la Galaţi şi la Brăila, am stat de vorbă — şi n-am stat cu puţini — îşi cunosc bine profesiunea, şi-o practică cu drag, caută să înfrîngă dificultăţile, unii au şi iniţiative rodnice. Toţi , de la cel mai tînăr, cum e Tudor Ştefan (n-a împlinit încă 39 de ani), responsabil al restaurantului zahana „Ialomiţa“ din Brăila, şi pînă la cel mai în vîrstă. Simon Tucherman (a depăşit 60 de ani), unul din cei doi responsabili ai marelui restaurant „Dunărea" de la Galaţi. Dar toţi, absolut toţi, parcă vorbiţi, au pomenit de un impediment serios în exercitarea normală, cu folos, a profesiunii lor îndeobşte şi în împlinirea răspunderilor lor deosebite, în special. Despre acest impediment va fi vorba mai la vale. Să ne oprim la unitatea reprezentativă a regiunii. E chiar acum amintitul restaurant „Dunărea“ de la Galaţi. Unitate cu totul modernă, elegantă, dar nu glacială. Nu o dată, atare unitate de lux — „obrazul“ oraşului — este susţinută de unităţi mai mici, dar mai eficiente. Aici nu e cazul. Restaurantul „Dunărea", de obicei, nu se mulţumeşte să-şi îndeplinească planul, ci şi-l depăşeşte. Aşişderi celelalte unităţi ale complexului, însă ar fi cel puţin o exagerare să atribui succesele întreprinderii exclusiv competenţei celor doi responsabili, (moş Simon şi Niculae Andronache) ori-cît de reale ar fi — cum şi sînt — aceste calităţi. De altfel, amîndoi au căzut de acord să-mi spună că „oricît ar fi un responsabil de priceput şi de zelos, n-ar fi de-ajuns, dacă şi oamenii în subordine n-ar fi tot aşa". Au ei a se plînge în această privinţă ? Direcţia T.A.P.L. Galaţi (director Vasile Oprescu) a avut grija îndreptăţită să înzestreze această unitate reprezentativă cu elementele cele mai bine pregătite. De pildă, şeful de sală Gh. Novac nu numai că ştie să facă recomandări clientului, intuindu-i gustul, dar în orele de vîrf pune singur mina si serveşte Un vechi ospătar ca Poenaru Ghica nu se mărgineşte la „a-şi face datoria" : el e creator de bună dispoziţie, prin propria-i voioşie cu care-ţi pune dinainte bucatele comandate. Un foarte tînăr ospătar Lache Ursu (numără abia 27 de primăveri) e „spirt“, cu eleganţă şi, cînd împrejurarea o cere, poate întreţine o conversaţie în franceză sau italiană, limbi ale căror elemente necesare profesiunii lui le-a învăţat din proprie iniţiativă şi prin străduinţă proprie. Acum, se sileşte să înveţe şi germana. „Trebuie ! — îmi spune tînărul. Galaţii au devenit un punct turistic şi străinii nu ne ocolesc”. Toate bune, dar cu asemenea personal pe care nu-i nevoie „să-l muştruluieşti" la fiecare pas, nu devine oare de prisos misiunea responsabilului ? „Moş Simon“ e de altă părere. Recunoaşte că un personaj conştiincios, care şi-a însuşit bine meseria, uşurează mult munca unui conducător de unitate, dar n-o poate desfiinţa, pentru că... Aici intervine colegul său, Andronache: „Noi am vrea să avem pe cine muştrului, cum spui d-ta. Mă refer la acei tineri ucenici care abia se iniţiază in meserie. Nu numai că ar fi o satisfacţie personală pentru noi să creştem asemenea ucenici, dar e şi o necesitate pentru dezvoltarea viitoare a alimentaţiei publice. Ei merg la şcoală. Dar asta nu-i suficient. Meseria nu ţi-o însuşeşti deplin decît la locul de muncă, văzînd şi făcînd, cum se spune. E adevărat că azi, paralel cu şcoala, elevii ne sînt trimişi în unităţi pentru învăţarea practicei. Dar — poate că greşesc — eu socotesc că procesul trebuie să se petreacă invers. Adică, să se dea întîietate practicei la locul de muncă“. „Ce să ne ascundem : printre mese se-nvaţă ospătăria !“ confirmă Gh. Oţelea, responsabilul restaurantului Parcului din Brăila. Nu mai e cazul să trecem mai departe. Acel of al inimii mi l-au spus cu toţii, ca un cor antic, deşi s-au exprimat în parte. Şi Vasile Patrichi de la „Bucegi“, şi Mihai Belciugan de la „Galaţi "-Ţiglina şi Constantin Ilea de la „Valurile Dunării". şi Radu Frîncu de la „Brateş“ — toţi din Galaţi, cum şi Petre Niţă de la „Modern“ şi Mihai Cînjea de la bufetul „Delta" din Brăila. Ba de aceeaşi părere a fost pînă şi C. Petcu, responsabilul bufetului „Panciu“ din Galati, care, deşi declară că ţine la curăţenie, îşi ţine unitatea intr-o deplorabilă stare din punctul de vedere al igienei. Nu altfel gîndeşte Tudor Chirpac, responsabilul restaurantului „Brăila“, măcar că îşi serveşte „vinul casei“ parcă luat de pe cuptor, iar creierul la grătar — năclăit în făină, lăsînd pe cerul gurii o cocă crudă, şi lipicioasă, de parcă hîrtie-pergament pentru grătar n-ar exista. Insă ce va fi gîndind Al Fieraru, de la „Dunărea albastră" din portul Galaţilor, nu putem şti. Căutat de trei ori la ore diferite şi distanţate, n-a putut fi găsit la unitate. In sfirşit, drumurile făcute prin cele două porturi dunărene, m-au dus la această constatare conclusivă . Bătrînele porturi au, in materie de gastronomie şi deservire publică, înaintaşi pretinşi, cum e eroul lăudat de Ion Ghica , au in prezent o seamă de buni responsabili, împătimiţi de nobila lor îndeletnicire, care poartă cu cinste vechea torţă. Dar ele sunt pline de grijă pentru dezvoltarea deservirii publice în viitorul cel mai apropiat. Condiţiile în care cresc viitorii ospătari nu par a da cele mai bune rezultate. Oare Ministerul Comerţului Interior nu e dator să treacă la măsuri mai înţelepte ? Aşa, o întrebare... Foto : Agerpres ...şi vor rămîne de căruţă Alba Iulia. Autobuzul D.R.T.A. 31-Cj-305, Sibiu—Cîmpeni soseşte cu 30 de minute întirziere. Abia a ieşit din oraş şi s-a oprit. Defecţiune tehnică.. Popas, 30 de minute. Cînd să plece, şoferul constată că n-are ulei. Pînă s-a aprovizionat din oraş, s-a lăsat seara. In sfirşit, la drum ! După alţi kilometri şoferul constată că nu mai are benzină, împrumută. Din nou haltă 30 de minute. Cu 18 km înainte de Abrud, autobuzul se opreşte iar. Frînele sunt de vină. S-au defectat. E ora 22. Cei 40 de călători petrec noaptea aici. Abia a doua zi este trimis alt autobuz în ajutor. Păcat că în el nu s-au aflat şi cei din conducerea D.R.T.A. Cluj, care trimit în cursă maşini astfel „pregătite“. Procedînd aşa, vor rămîne şi ei de autobuz (şi de căruţă). După ureche în urmă cu un an de zile, Stan Nicolae, salariat la G.A.S. Ostrov (Adamclisi) a sărbătorit venirea pe lume a fiicei sale. A invitat acasă rude, prieteni. Ce a urmat, e lesne de ghicit. Mincare, vin, muzică. Un picup i-a distrat cîteva ceasuri. După un an Stan Nicolae e obligat să plătească 99 lei — „taxă pentru compozitor“ (nu uitaţi, muzica a .,asigurat-o" un picup !). Invitaţi, care aţi cintat din gură, nu ridicaţi şi dv. pretenţii ! Aviz fumătorilor Unde duce neatenţia , Aurel Simin din Blăgeşti (Bacău) a intrat în magazinul mixt din comună după cumpărături. Şi-a aprins o ţigară. Chibritul, aruncat... pe un butoi cu petrol aflat lîngă magazin, a produs o explozie. Incendiul a distrus în întregime magazinul. Pagube — 195 mii lei. Probabil că după cele întîmplate (dar mai ales pentru ce va urma) Aurel Simin se va lăsa de fumat. Şi va spune şi la alţii cît îl costă pe el ţigările. Vatmanul las» Intr-una din nopţile trecute, Ion Dîbu (68 ani, str. Ghiculeasa 35) a fost găsit mort între liniile tramvaiului, în stafia Ștefan cel Mare. Victima fusese părăsită cînd mai era încă în viață. Identificarea infractorilor se anunța dificilă. Lucrătorii miliției au făcut o amplă anchetă, cercetînd un mare număr de tramvaie. Şi laptele odioase au ieşit la iveală. Omul a fost călcat de tramvaiul 3022 de pe linia 27, condus de Nicolae Dumitru. N-avea nici un pasager. Doar cele două taxatoare. (Au văzut şi au tăinuit !). Fugind de la locul accidentului, manipulantul şi-a agravat situația. Cercetările continuă. Fără rate Cooperativa de consum din Surduc (Zalău) ajunsese pentru salariaţii săi un fel de... bancă de credit, o mană cerească. Cine avea nevoie de bani (pentru interese personale) întocmea degrabă un contract de vînzare-cumpărare pentru diferite mărfuri. In locul obiectelor prevăzute în contract ridicau din magazin contravaloarea lor în bani. Așa au procedat Gheorghe Coldiar președintele cooperativei, Victoria Hanulescu, planificatoare, Vasile Berar, Rozalia Pop, Gheza Jakab, Viorel Hanulescu, contabili, Teofil Bîrsan şi Vasile Puşcaş, gestionari. Prejudiciul cauzat astfel avutului obştesc se ridică la 67 720 lei. Pentru „împrumuturile“ din banii statului, inculpaţii au primit pedepse între 2 şi 9 ani închisoare. Şi nu în rate. De doi lei litigiu Navrom Galaţi — portul de cherestea — a cerut miliţiei raionului Tg. Ocna să-l urmărească pe debitorul Gheorghe Danciu din Tg. Ocna (fără alte date) pentru plata sumei de... 4,55 lei reprezentînd „mese servite la cantină“ (cîte mese ?). Apreciem grija pentru recuperarea prejudiciului cauzat avutului obştesc. Dar să facem o socoteală : 1,50 lei timbre pentru corespondenţă Navrom plus 1,50 lei timbre pentru răspunsul miliţiei fac 3 lei. Oare munca lucrătorului însărcinat cu identificarea debitorului valoarează doar 1,55 lei ? Mai mare daraua decît... paraua. Rubrică redactată de« Ştefan ZIDARIŢA Ştefan DINICA cu sprijinul corespondenţilor „Scînteii“ (Urmare din pag. I) Birocraţii sunt minoritatea. Leneşii, obtuzii, incompetenţii, impostorii se află într-un raport de zdrobitoare inferioritate numerică faţă de oamenii de bine, faţă de minţile lucide şi de bun simţ, inteligente, capabile. Cei ce se izbesc de incompetenţă şi impostură suferă ca de o lovitură dublă — resimţită direct şi prin intermediul colectivităţii. Acestora, cuvîntul partidului le dă aripi, le galvanizează energia, pasiunea revoluţionară, le potenţează curajul, fidelitatea faţă de adevăr, de nou, de raţional. Chiar dacă pe la cite o încheietură i-a erodat şi pe ei rugina blazării, spiritul nou le regenerează toate ţesuturile. Cu o imensă satisfacţie ei se instalează în prima linie a bătăliei. Şi înfrîng zi de zi rezistenţa inerţiei, scot din bîrloguri cîrtite, identifică prostia camuflată. Categoria lor trebuie să includă tot ceea ce reprezintă valoare autentică, spirit viu, pasiune veritabilă pentru progres, în această tară. Prizonierul viziunilor anacronice trebuie să facă, desigur, principalul efort de autodepășire. El suferă de boala prudentei exagerate. Intîmpină orice măsură nouă care contrazice rutina printr-o bănuielnică ridicare a sprîncenei. „Si ce consecinţe va avea ?“ — e prima lui întrebare. „V-ati gîndit la consecinţe ?“ El, personal, nu s-a gîndit. Dar vrea să-i alerteze pe ceilalţi. Si să-i timoreze. In mod aprioric întrezăreşte că va fi rău. Si de aceea cere să se marcheze în procesul verbal că a avertizat. In realitate, el simte că i se taie un pilon de sprijin. încearcă primul sentiment al golului, al suspensiei. Pe ce se va răzima ? Isi pipăie instinctiv o parte a corpului, nudă. Intr-o discuţie teoretică, generală, acceptă ideea modificării, în practică însă, nu vrea să schimbe nimic. Este o ilustrare impresionantă a universalităţii satirei lui Caragiale care, printr-o singură propoziţiune, a sintetizat esenţa inerţiei de totdeauna. Unele fenomene negative au fost acoperite cu pelerina principiilor. Abuzul de formalităţi a fost dat drept grijă pentru evidenţă. Supereşafodajul de avize si aprobări drept responsabilitate si prudenţă. Tărăgănarea a fost înfăţişată ca temeinicie a pregătirii, ca seriozitate (în contrast cu operativitatea, cu simţul expeditiv, cu rezolvarea promptă care a fost categorisită, nu o dată, drept superficialitate). Blocarea sau încetinirea mişcării fondurilor, în pofida cerinţelor vieţii economice, a nevoilor imediate, a fost etichetată grijă faţă de avutul obştesc. (Cu toate că in felul acesta s-a împiedicat valorificarea eficientă a acestui avut, s-a făcut o risipă grosolană). Mulţi oameni cinstiţi, bine intenţionaţi, au fost, debună dreptate, impresionaţi prost de asemenea inadvertenţe. Derutaţi de etichetele principiale lipite de cei în cauză, credeau că aşa trebuie să fie, că este vorba de un rău fatal, inevitabil, aparţinînd metodologiei socialismului. Din dragoste pentru socialism ei „îi iertau“ aceste racile, zicindu-şi că socialismul are destule calităţi pentru a i se putea trece cu vederea malformaţiile. Ascultând cuvîntul partidului, asemenea oameni fac cu bucurie o disjungere radicală între socialism şi viruşii care se infiltrează în sîngele său. înţeleg că birocratismul nu este o particularitate a socialismului, ci un fenomen antisocialist, o maladie generată de spiritul îngust, de incompetenţă şi rutină. Că ceea ce este criticabil în orînduirea noastră nu aparţine organic socialismului, nu sunt vicii intrinsece ale societăţii, ci consecinţe ale prostiei ca identitate. Sunt însă destui care văd neajunsurile, le înţeleg cauzele, îi cunosc pe vinovaţi dar stau deoparte. Se plîng de defecţiunile de la serviciu şi fac multă rismă de fantezie pentru a etala soluţii. Dar, acasă, sau între amici. La slujbă însă, stau deoparte. Ei ştiu bine, de pildă, că unii trag chiulul pentru că li se tolerează. Ştiu de asemenea, că unele resurse materiale sunt consumate iraţional. Văd că există un sistem prost de evidenţă şi control în întreprinderea în care lucrează, că factorii de conducere gospodăresc empiric. Văd cum o somitate savantă ţine tineretul sub obroc, cum într-un institut unii duc munca şi alţii gloria. Se indignează, dar stau deoparte. Au auzit bine şi clar că partidul critică aceste stări de lucruri şi sunt profund satisfăcuţi de atitudinea partidului nostru. Dar ei stau deoparte. Aşteaptă ca răul să sucombe de la sine. Ca un „Deus ex machina“ să pogoare din cer şi să le rezolve problemele, într-un grad sau altul, la multi întîlnim în fond variante ale oportunismului. Ar avea multe de spus. Dar tac. Stau deoparte si tac. Iar dacă li se cere părerea in mod expres, răspund evaziv. De ce ? Unii poate din blazare. Au ridicat o dată sau de mai multe ori chestiunile respective, i-au auzit şi pe alţii făcînd-o — şi nu s-a schimbat nimic. Unii cînd erau contrazişi se ambiţionau, se îndîrjeau, luptau. Simţeau că e de datoria lor să înfrîngă opoziţia manifestă, să cistige opinia publică. Dar la un moment dat li s-a dat dreptate... S-au stabilit si măsuri, s-au luat si angajamente. Ce erau să mai faci ? Căci nu s-a schimbat nimic... Au început să se resemneze. Pe fruntea lor a apărut o cută de amărăciune si de nedumerire. Asemenea oameni sunt victime ale inerţiei. Sunt dintre cei dezarmaţi de teribila rezistentă si viclenie a inerţiei, de supleţea ei de şarpe ce alunecă din mină, de cameleonismul ei derutant care o face să împrumute nuanţele de culoare ale mediului. Mulţi sînt oameni buni, cinstiţi, activi, combativi. Ştiu să lupte bine cu duşmanul la foc deschis, pe faţă. Se iau oricînd la trîntă cu rivalul vizibil, riscă orice. Nu ştiu insă să lupte cu forţa ocultă a inerţiei. Faţă de aceasta se află în inferioritate tehnică şi tactică. Subtilitatea acestui duşman îi depăşeşte. Asemenea oameni trebuie să-şi perfecţioneze armele de luptă şi să nu uite că orice inamic, oricît de abil si rezistent, are un călcîi al lui Ahile. Amărăciunea si blazarea sînt efectul psihologic pe care inerția scontează cel mai mult. De aceea, cel care vrea să o înfrunte, trebuie să-si tăbăcească nițel sensibilitatea, să-și fortifice nervii — de care are atîta nevoie în dificultăţile duelării în gol, în lupta cu fantomele. El trebuie să ştie că terenul unde nu rezistă inerţia este raţiunea, realitatea, adevărul faptelor, confruntarea cu oamenii, cu fenomenele vieţii. Adus aici, inamicul piere. Invers decît Anteu. El e puternic şi invincibil, trăieşte şi prosperă, numai în aerul generalităţilor, în spaţiile vagi, în lumea noţiunilor abstracte, a speculaţiei probabilităţiilor, în zona lozincilor şi şabloanelor. Dacă îl scoţi din acest aer, piere, se sufocă. Atmosfera terestră cea mai prozaică, logica cea mai elementară îl ucide. Sunt însă și oameni care trăiesc cu convingerea parazitară că toate relele trebuie văzute si auzite de către cei de sus. Ca dezvăluirea oricărei deficiente trebuie făcută la nivel înalt, că atacul fenomenelor negative trebuie întreprins exclusiv prin documente oficiale, prin acte de partid și de stat. După ce a avut loc critica oficială, sunt gata să le combată și ei bucuros, să le înfiereze, să le înlăture. Ei resimt, ca orice om viu, neajunsurile cu mult înainte de a fi dezvăluite pe cale ierarhică, dar nu consideră de competenţa lor să se formalizeze. Pentru că nu ştiu dacă e oportun. Aşteaptă dezlegare. Sînt oameni care luptă pentru progres numai pe bază de instrucţiuni. Suflete de hirtie, pentru ei hîrtia este autoritatea supremă. Numai de hirtie viaţa li se pare orînduită armonios. Altfel o văd haotică, contradictorie si înșelătoare. Fără hîrtii nu se pot hazarda intre bine si rău. Altora le e pur si simplu frică. Nu vor să se lege la cap, nu vor să-și pericliteze tihna. Se tem de șeful de birou, de maistru, de gura colegilor. Se tem ca de moarte să fie în dezacord cu unul mai puternic. Au o conştiinţă disciplinată, ca un animal dresat o reduc la tăcere cu un singur semn. Au arta metamorfozării indignării, arta zîmbetului oleaginos întins peste schimonoseala nemulţumirii şi dezaprobării. Se pronunţă cîteodată în particular pentru o idee, promit chiar să o susţină, dar dacă cartea adversă se arată mai puternică, se spală pe mîini. Dacă sînt apostrofaţi spun, tot în particular, ca Pristanda : „Ei, altceva era în sufletul meu". Au o imensă facilitate de a ceda, sfatuşii dexterităţii compromisului. Există şi cei care se indignează de paradă. Chiar dacă observaţiile lor sînt juste, nu suferă sincer pentru ceea ce încriminează. Dacă văd pe cineva că se murdăreşte pe mîini îl bîrfesc. Din ei nu răsună însă glasul cinstei, ci al invidiei. Nu iau atitudine publică împotriva necinstei pentru că au o instinctivă aversiune pentru cinste. Dacă obţin de pe urma neajunsurilor cel mai mic profit, tac. Cui nu-i e clar că e necinstit să raportezi îndeplinirea planului neîndeplinit, pentru a încasa prima trimestrială ? Dar dacă încasează şi el o parte din primă, tace. Oportunismul lui vine din cel mai meschin interes lucrativ personal, din coruptibilitate. Poate să critice ceea ce a lăudat şi să laude ceea ce a criticat. Depinde de unde vine cîştigul. Singura soluţie de a-l face cinstit este să-i răpeşti cointeresarea materială a tăcerii, a neamestecului. Uneori cei care ar putea juca un rol militant constructiv în lupta cu inerţia sunt bruiaţi prin interpunerea unor pseudomilitanţi. Există prii colective un fel de tribuni de profesie, care invocă autoritatea masei (ce nu i-a mandatat niciodată) pentru revendicări general valabile Cer de fiecare dată mai multă griji, mai multă atentie, mai multă preocupare, mai mult interes si solicitudine, mai multă înţelegere... Se luptă patetic cu mori de vînt, lăsînd, după ce vorbesc, o tăcere penibilă. Sau provocînd ilaritate. Prezenta prin colective a unor asemenea avocaţi rataţi, descurajează uneori pe cei cu revendicări reale, li ruşinează. Oamenii fac de teamă să nu fie asimilaţi cu aceştia, să nu fie bănuiţi de demagogie. Există prin colective şi pledanţi pro-domo. Se învestmîntează în toga intereselor generale pentru a camufla, sub miloana ei, interesele iromnii. Sunt nesatisfăcuţi că viaţa le-a luat înapoi anumite poziţii sau privilegii nemeritate şi se consideră neoreptatii, neînţeles!, frustrat!. Au rămas în urmă, plătind tribut nepriceperii sau comodităţii, s-au plafonat, dar o dată cu aceasta s-au înrăit şi acrit. Au toată ziua ochii pe cei care i-au depăşit, aceştia sunt piatra lor la ficat. Cea mai mică neatenţie provocată de caracterul nemrotocolar al muncii ii ofensează. Ie dă crize hepatice. Se vor puşi în centrul atenţiei şi, mai ales, pretind celor care i-au depăşit să le ceară tot timpul, pentru aceasta, scuze. Mulţi oameni dezinteresaţi tac, fiindu-le lehamite de aceste figuri, vrind să evite primejdia de a fi înglobaţi în această tagmă. Există, in sfîrşit, prin colective şi rău intenţionaţii. Care au de plătit noliţe, care vor să se răfuiască, care urmăresc planuri dubioase. Agită spiritele si tulbură apele ca să pescuiască în volbura lor. Stat dintre cei care nu se împacă cu un regim de seriozitate in viata socială, cu disciplina si exigenta în relaţiile de muncă, cu severitatea fată de lipsa de răspundere. Pun în centrul uneltirilor lor oamenii intransigenţi ce nu se lasă impresionaţi de vorbe, care detestă demagogia şi care supun totul probei supreme, a faptelor, a rezultatelor muncii. Unii oameni cinstiţi tac de teama de a nu fi confundaţi cu aceştia, de a nu li se face proces de reaintenţie. Colectivele ştiu să discearnă însă, pînăla urmă, pasiunea sinceră Pentru tainele general, de venalitate şi meschinărie. Judecata matură, sănătoasă!, de improvizaţia aventuristă. Indignarea dezinteresată, de revendicarea demagogică şi de calomnia deliberată. Spiritul militant responsabil, de mania luntei cu morile de vînt. Orice justificare ar inventa,eric ura s-ar drapa, oportunismul rămîtne un aliat al inerţiei. Căci el însăşi este un material inert in bătălia pentru progres. Ei joacă rolul şanţurilor pline cu apă din jurul cetăţilor de odinioară, care îngreunau lupta asediatorilor, tăiau iureşul asaltului, permiteau trăgătorilor de după creneluri să-i ochiască mai bine ne luptători, să le împuţineze rîndurile, să-i demoralizeze. Cine vrea să fie şanţ de apărare in jurul redutei asediate a inerţiei . Alianţa inerţiei SÂNTEIA — simbată 1 iulie 1967 PROIECTAREA MOBILIERULUI Intre produsele industriale legate direct de cerinţele, mereu noi, ale cumpărătorilor este şi mobila. Evoluţia nivelului de viaţă, creşterea posibilităţilor de confort, schimbările intervenite în fizionomia apartamentelor, împreună cu considerentele de ordin estetic, reclamă modificări corespunzătoare şi în concep-ţ ia şi realizarea mobilierului în legătură cu sarcinile proiectanţilor şi producătorilor de mobilă, tov. ing. Cezar Portásé, tehnolog şef în Ministerul Economiei Forestiere, ne-a relatat următoarele : Cele două condiţii impuse proiectării, interferate continuu (a. să exprime în întregime dezideratele cumpărătorilor ; b. să răspundă tuturor problemelor puse de producţie) cuprind în substanţa lor şi concepţia care trebuie să domine actuala activitate de creaţie a mobilei. Pe lîngă funcţia estetică, extinsă în materie de mobilier modern la forme suple, linii şi unghiuri drepte, finisaje moderne pe bază de nitrolacuri şi poliesteri, cîmpul valorilor emise de omul modern se lărgeşte prin multiple cerinţa de utilitate practică. El solicită un mobilier pe măsura noului său apartament, cu funcţionalităţi multiple, cu piese interschimbabile, pliabile, care să-i satisfacă mai uşor. năzuinţa mereu vie de completare, de spaţializare în funcţie de numărul membrilor familiei, de profesie şi preocupări, de gust. Acestea suat cerinţele cumpărătorilor, dar la realizarea mobilei este necesar să se ţină seama şi de posibilităţile de producţie. Privită şi din punctul de vedere al cumpărătorilor şi al producţiei, problema proiectării mobilei reprezintă o sarcină grea şi de mare răspundere. Ea poate fi realizată numai printr-o organizare exemplară, prin eforturi susţinute pentru desăvîrşirea pregătirii profesionale. Altfel, produsele nu vor corespunde exigenţelor actuale. Cumpărătorii fac dese obiecţii privind utilitatea, durabilitatea, sistemele de îmbinare şi mai ales linia arhitectonică a unor mobile. Carenţa de căpetenie mi se pare a fi modul defectuos cum e concepută şi organizată proiectarea mobilei. Se manifestă de mult tendinţa de izolare, de proiectare în paralel, de diminuare artificială a forţelor de proiectare prin măsuri cu totul neinspirate. Ce se întîmplă ? Apare un întreg mozaic de proiecte. Asta n-ar fi rău, pentru că fiecare vrea să aibă un lucru al său deosebit, un unicat dacă se poate. Dar „mozaicul“ păcătuiește prin numeroasele lui slăbiciuni. Proiectele realizate în fabrici sînt corespunzătoare din punct de vedere tehnologic, dar lasă mult de dorit în ce priveşte arhitectura , cele realizate de INCEF, dimpotrivă , stat satisfăcătoare doar ca linie... Nici unele, nici altele nu depăşesc însă nivelul funcţional-estetic cunoscut pînă în prezent. Se impută adesea că piesele unor garnituri — pat studio, dulapuri, mese — sunt disproporţionate faţă de spaţiul arhitectonic, incit fac din cameră un adevărat depozit de mobile. Deficienţele de bază pornesc tot de la organizarea proiectării. Fărimiţat pretutindeni, contactul cu CSCAS, ISCAS, instituţii care pot da o îndrumare competentă în ce priveşte gabaritele noilor mobile, de pildă, se face cu mare anevoie. Controlul proiectării devine şi el tot atît de greoi. Industria locală mai realizează şi astăzi unele modele de mobilă după un şablon propriu : garnituri cit mai mari și cît mai grele. Este semnificativ faptul că la unele mobile industria.^ locală consumă 500—600 dem cubi material lemnos la o garnitură în loc de 300 dem cubi, cît e normal. Să nu se creadă că tintim cumva restringerea numărului de modele, tintim o diversificare reală, mobilă de calitate din toate punctele de vedere, dar şi un consum raţional de materie primă. Dar producţia mai are multe ale greutăţi de biruit din cauza slabei organizări a proiectării. Nucleele de creaţie, neavînd „garnitura“ completă de arhitecţi, ingineri tehnologi, tehnicieni, desenatori, trimit aproape fără excepţie proiecte incomplete. Este aproape de necrezut că industria de mobilă, foarte mult dezvoltată în ultimii ani, cu fabrici avînd capacităţi mari de producţie — între 10 000 şi 20 000 de garnituri pe an — dotate cu tehnica cea mai modernă, nu dispune decît de cîţiva proiectanţi corespunzători. Restul ? Improvizaţii. Şi să te mai mire ? Sunt cazuri cînd unele proiecte de mobilă sunt făcute chiar de directorul sau inginerulşef al întreprinderii. Şi ceea ce este mai grav, uneori chiar la INCEF, de pildă, apar adevărate recolte de proiecte-hibrid. Cauza este uşor de înţeles : pregătirea cadrelor de proiectare a fost cu totul neglijată. Specializarea mai multor arhitecţi în domeniul arhitecturii mobilierului, organizarea unor cursuri pentru tehnicieni-proiectanţi, găsirea şi a altor forme de pregătire a desenatorilor (decît la locul de muncă, de pildă), calificarea lor pe lîngă centrele şcolare forestiere, sau la şcolile tehnice de arhitectură, sfat măsuri ce se cer a fi luate cît mai repede. Şi încă o anomalie : chiar şi puţinele forţe de proiectare ce există sfat diminuate, de cele mai multe ori la nval cu totul artificial. Cum ? Datorită sistemului actual de proiectare, de multe ori oamenii de concepţie sunt grupaţi numai acolo unde permite schema. In această situaţie, arhitecţii de la INCEF, de pildă, sunt puşi, nu de puţine ori, la situaţia să facă muncă de desenatori şi de tehnologi. Pentru aceasta au fost pregătiţi ? Consider că îmbunătăţirea muncii de proiectare a mobilierului este indispensabilă rezolvării problemelor mari puse astăzi de cumpărători şi industrie. Consider că s-ar putea împlini şi dezideratul mai vechi, acela ca proiectarea mobilei să se ocupe şi de decoraţia interioară a locuinţelor, ca şi de crearea noilor modele de accesorii metalice, sector, din păcate, mult rămas la urmă. Un sistem care înlesneşte valorificarea sticlelor şi borcanelor » * Pentru a-i scuti pe cetăţenii care au prin gospodării cantităţi mari de sticle şi borcane, pe lingă centrele de achiziţii IRVA, magazinele alimentare şi achizitorii ambulanţi care ridică de la domiciliu ambalajele de sticlă, în Capitală se practică un nou sistem de achiziţie: se anunţă telefonic unul din depozitele IRVA, bineînţeles în cazul unor cantităţi netransportabile într-o sacoşă. Iată şi numerele de telefon la care se poate solicita acest lucru în zilele de marţi şi vineri între orele 12—14: 18 13 27 — depozitul IRVA Străulești; 31 75 41 — depozitul IRVA Ghencea și 21 64 09 — depozitul IRVA Vitan. In centrul orașului Deva Nicolae BRUJAN