Scînteia, decembrie 1986 (Anul 55, nr. 13773-13798)
1986-12-02 / nr. 13773
SCINTEIA — marți 2 decembrie 1986 68 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN UNIREA - măreţ act istoric al luptei şi voinţei poporului român „Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent“. NICOLAE CEAUŞESCU Un ideal străvechi, dar mereu tinăr“ S-a spus cu îndreptăţire că pentru marea lor unire, înfăptuită in începutul de decembrie al anului eroic 1918, românii s-au pregătit cu întreaga lor istorie ; in adevăr, vechii străvechi era idealul unirii ; de-o vîrstă cu poporul era simţămîntul românilor că ei, fie că trăiau de-o parte, fie de alta a Carpaţilor, sunt din adincuri de vremi oamenii acestui pământ, oamenii locului, de aceeaşi milidră obirşie, vorbind aceeaşi dulce limbă, gindind, simţind, năzuind şi visind la fel. Acest sentiment le-a întărit mereu inima, le-a oţetit braţul, le-a legitimat şi însufleţit lucrarea pentru drepturile, şi dreptăţile lor. Iar intre aceste drepturi şi dreptăţi la loc de seamă erau refacerea întregului, realizarea unirii românilor. In formele şi In Împrejurările specifice vremii lor, o încearcă voievozii noştri cei mari, care in acţiunea comună a ţărilor romane vedeau un mare izvor de tărie, vedeau chiar chezăşia existenţei libere, neatirnate a ţărilor surori, îngălbenite documente ale vremilor trecute poartă spre noi asemenea gînduri, asemenea crezuri şi rostiri. Aşa gîndea voievodul Mihai Viteazul despre ţările surori , păstrîndu-se una se păstrează şi celelalte. Iar Mate, Basarab, cirinuitor gospodar al „acestor ţări dacice“, cum 11 numea un contemporan, socotea că înfrăţite fiind aceste ţări-surori — stînd alături una de alta la bine şi la rău — „de cine ne vom mai teme ?“ lar gindului i-au urmat tapetele, luminindu-i marele adevăr pe care-l conţinea, intărindu-1 mereu. Iar asemenea fapte erau lupta, efortul comun de apărare a bunului, comun, bun de mare preţ dintotdeauna pentru români : neatîrnarea gliei, libertatea neamului. In nenumărat, rinduri, cînd împăraţi, regi şi crai „pe care lumea nu putea să-i mai Încapă" i-au încercat cu puterea armiilor lor pe români. in fata puhoiului năvălitor au stat laolaltă — demni, viteji, neînfricaţi — fii întregului pămînt românesc. Iar sîngele care s-a vărsat in asemenea bătălii i-a legat si mai puternic pe români, i-a întărit în simţămintele lor de fraţi, în convingerea unui destin comun, a unui destin unic. Simţămint şi convingere care au fost izvorul marii înfăptuiri a lui Mihai Viteazul de la îngemănarea secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Căci opera Întregitoare a Viteazului s-a sprijinit pe voinţa şi aşteptările românilor Transilvaniei , a acelor ţărani, mulţi precum cucuruzul brazdelor, care încurajaţi că un domn din neamul lor trecea marei Carpatii, n-au pregetat să ia din nou in truditele lor brate furcile, imblăciele si securea, spre a lovi in nobilimea trufaşă care îi asuprea nemilos, uşurind astfel strălucita biruinţă a lui Mihai de la Şelimbăr. După cum opera întregitoare a Viteazului s-a sprijinit pe legăturile şi Înţelegerile marelui voievod cu boierii, cu oştenii, cu locuitori de la est de Carpaţi. O scurtă vreme, la cumpăna dintre două secole, ţările române au fost unite, fruntariile noii ocîrmuiri cuprinzînd în marginile lor întregul pămînt românesc. O schimbare fundamentală se petrecuse in viaţa politică a acestui spaţiu al bătrînului continent , o schimbare ce Încurca planuri şi ambiţii ale unor preaputernici ai vremii ; de aceea potrivnicii unirii şi-au vitejit lucrarea de sfârîmare a Înfăptuirii voievodului unificator. Au reuşit să-l doboare pe vrednicul domn, prin tîlhăresc asasinat. Dar dacă trupul său „cel frumos ca un copaci“ a căzut răpus pe cîmpul Turzii, nu departe de cetatea Albei Iulia pe care o făcuse capitala întregului pămînt românesc, ideea pentru care trăise şi murise n-a putut fi ucisă. Căci în epoca Unirii Principatelor un diplomat străin aprecia că acest act va aşeza temeliile independenţei statului român, iar independenţa va fi preludiul înfăptuirii unităţii tuturor românilor. O prevedere pe care istoria a confirmat-o pe deplin. Căci, după ce la 18 ani de la Unire, România îşi dobindise neatîrnarea, la patru decenii de la cucerirea independenţei de stat, poporul român avea să-şi desăvârşească unitatea sa naţional-statală. Momentul hotărîtor al acestui proces l-a constituit revoluţia naţională declanşată în toamna anului 1918 in teritoriile româneşti aflate sub dominaţia străină, în cadrul căreia s-au manifestat cu forţă de neînfrânt aspiraţiile adinei, voinţa unică ce însufleţea poporul român în Întregul său : aceea de a trăi liber şi unit pe pămintul strămoşesc. In cursul unui proideile, idealurile, atunci cind însufleţesc inimile, cînd stăpîiesc cugetele, nu pot fi răpuse nici cu sabia, nici cu funia, nici cu roata. Şi fiecare luptător care cade pentru idee o face mai tare, mai nebiruită. Iar dacă, prin uciderea lui Mihai, atunci, în însîngerata zi de 9/19 august 1601, românii „au rămas săraci de dînsul“, cum nota cu pana muiată in cerneala durerii cronicarul, ideea pe care o întrupase a continuat să trăiască, să se întărească. Voievozi care-i urmează şi-o asumă ca pe un program politic propriu : cărturari de seamă ii adaugă noi şi profunde temeiuri : oameni simpli o adăpostesc în sipetul cel mai de preţ al fiinţei lor, în inimă, în cuget, acolo unde nici o forţă nu poate pătrunde, acolo unde orice dor poate fi ocrotit ; de aceea convingerea că unirea celor care „dintr-o fîntînă erau izvoritiri cură“, cum glăsuia spusa Învăţatului stolnic, n-a putut fi biruită, scurgerea vremii intârind-o necontenit. Faptul este demonstrat de nenumărate mărturii istorice. In vremea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, ţăranii Ardealului gindeau, aşa cum o spuneau cei mai curajoşi dintre ei, la un crai din neamul lor, aşteptind totodată, în lupta lor, sprijin de la fraţii de peste Carpaţi. Revoluţia lui Tudor din Vladimiri învolburează nu doar Ţara românească a Munteniei, ci naşte speranţe şi frămintări în satele transilvane, în societatea moldoveană, unde era viu gândul că drepturile şi dreptăţile ţării se vor putea mai uşor dobîndi prin întrunită lucrare a celor de un neam şi o lege. Peste Macov, peste Carpaţi şi-au Întins, românii braţele in eroicul an 1848 voind să soarbă de pe atunci apa fără putere a piriului despărţitor de fraţi, Milcovul, să facă din Carpaţi nu un lanţ ce stringe, ci un briu ce încinge. S-au opus iarăşi marile imperii ale vremii şi sub baionetele multe ale armiilor invadatoare revoluţia a fost înfrântă. Dar nu şi idealurile ei , iar cel dinţii care avea să triumfe, fie şi parţial, a fost cel al unirii românilor. La 5 şi 24 ianuarie 1859, românii din principatele surori, Muntenia şi Moldova, şi-au dat mîinile, şi-au înfrăţit cugetele şi, la dogoarea marelui foc obştesc, a dispărut ca suflat de vint hotarul anacronic, de la Milcov. S-a spus cu îndreptăţire atunci că „Unirea face puterea“ , anii care au urmat au confirmat pe deplin acest adevăr. Căci cu puteri unite, pe noul făgaş deschis istoriei lor, românii au desfăşurat cu admirabilă tenacitate, bărbăţie şi realism perfide o amplă lucrare, asigurind modernizarea structurilor socialpoinicice, creşterea forţei economice a statului, vaste reforme social-economice. Tot atîtea temelii pentru împlinirea gindu lui lor fierbinte de a trăi liberi, cn viaţa lor proprie, naţională. Tot atîtea temelii pentru independenţa statală deplină, proclamată la 9 mai 1877 şi pecetluită prin grele jertfe pe cimpurile de luptă ,ale marelui război al neatîrnării, ces revoluţionar de o amploare şi profunzime fără precedent au fost sfărîmate toate zăgazurile ce stăteau in calea Înfăptuirii obiectivelor poporului român, au fost înlăturate vechile cadre de stat, acelea care il încătuşau şi ii împiedicau să-şi asigure fireasca sa dezvoltare şi propăşire, condiţiile necesare muncii şi afirmării sale plenare in contextul popoarelor lumii. , „Istoria ne cheamă la faptei“ — scria un manifest al epocii. Şi poporul român s-a dovedit la înălţimea acestei chemări, la înălţimea acelei vremi fără egal. în mai puţin de o lună de zile, pe întregul teritoriu al Transilvaniei au fost măturate vechile autorităţi oprimatoare , momentele semnificative ale înlăturării însemnelor habsburgice de pe clădirile publice ale Transilvaniei, mărturii ale trecutului ce trebuia să piară, erau însoţite pretutindeni de constituirea unor noi autorităţi — consilii şi gărzi naţionale — alese prin vot liber, democratic de muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, funcţionari, meseriaşi etc. Emanaţie a voinţei generale de înnoire democratică, de afirmare naţională, acestea erau vestitorii viitorului mai bun, mai drept, de care erau legate speranţele celor mulţi şi asupriţi. Iar atunci când, prin glasulConsiliului Naţional Român Central, românii au fost chemaţi să se pronunţe asupra viitorului lor, s-a ilustrat aceeaşi unică voinţă şi hotărire a românilor transilvăneni. Pretutindeni, în toate colţurile Transilvaniei, de la aşezările cele mai mărunte pinâ la marile oraşe, milioane de Multe erau gindurile cu care s-au îndreptat spre Alba Iulia în preajma lui 1 Decembrie 1918 cei peste 100 000 de români care au ţinut să fie prezenţi în acea istorică zi in cetatea istorică a neamului românesc. Poate că cel mai bine au sintetizat aceste ginduri cuvintele ziarului blăjean „Unirea“ din 28 noiembrie 1918 : „Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 Decembrie In Bălgradul lul Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii ! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă , căci in această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc (...) E ziua cînd se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi răminem de aci înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pămintului românesc“. Da. Gindul unirii stăpinea inimile şi cugetele celor ce se îndreptau spre Alba Iulia, ginduri care erau totuna cu ale celor rămaşi acasă şi care in acea zi de 1 Decembrie aveau să fie prezenţi şi ei cu întreaga lor simţire,pe cîmpul lui Horea. Vorbeau despre acest gind înălţător steagurile tricolore ce fluturau pretutindeni unde oamenii mergeau spre Alba Iulia — pe jos, cu căruţe, cu trenuri. O spunea veşmîntul sărbătoresc al ţăranilor, care cu zecile de mii lăsaseră treburile de-acasă spre a fi de faţă, spre a întări prin ei hotărîrile despre ei. O spuneau cei zece mii de muncitori, care purtau steaguri roşii împodobite cu strălucitoare cocarde tricolore, arătînd prin aceasta că inima lor bate, că cugetul lor năzuie la o lume a dreptăţii şi libertăţii sociale, dar pe care erau hotărîţi să o făurească în România unită. O spuneau vibrantele cântări patriotice care făceau să răsune văile, dealurile şi munţii. Veneau mulţimile la Alba Iulia cu gindul de a aşeza temeliile unui viitor mai bun pentru poporul lor, de a scutura jugul nesuferit al asupririi naţionale. Veneau totodată însufleţiţi de gindul de a clădi o ţară a egalităţii pentru toţi fiii ei, fără deosebire de naţionalitate. Veneau să arate că poporul român a luptat, a sîngerat pentru a trăi liber şi in frăţie cu alte neamuri, şi nu pentru a asupri oameni şi au desemnat prin vot liber, democratic reprezentanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, programată la 1 Decembrie 1918. Alegîndu-i pe cei mai buni, pe cei mai dîrji dintre ei, in Însufleţite adunări populare, obştea românească le-a încredinţat „cu scumpătate“ mandatul unic de a vota „pentru Unire şi numai pentru Unire“. Asemenea nenumărate adunări populare au conferit alegerii delegaţilor pentru Alba Iulia caracterul unui adevărat plebiscit in cursul căruia românii Transilvaniei s-au pronunţat intr-o impresionantă unanimitate „pentru Unire şi iarăşi pentru Unire“, pe alţii, că dorea să aşeze noul stat pe temeliile încrederii şi egalităţii reciproce, singurele temelii pentru o operă trainică, durabilă. Sau cum scria in epocă ziarul „Drapelul“ din Lugoj : „Noi acum avem să dovedim că lupta noastră a fost izvorită din porniri generoase şi nu din pofta brutală de a schimba rolurile spre a deveni din împilaţi împilatori, din oprimaţi opresori, pentru că dacă am face aceasta ne-am lipsi pe noi înşine şi existenţa noastră naţională de baza morală, precum s-au lipsitde această opresorii noştri, prăbuşindu-se chiar din cauza lipsei acestei baze morale. (...) Noi nu aspirăm la rolul de stăpinitori asupra lor, ci vroim să impărţim frăţeşte drepturile noastre cu ei, ca să întemeiem frăţeasca conlocuire, întemeiată pe drept şi dreptate, pe respect de drept şi încredere reciprocă". Gindul unirii, gindul libertăţii, gindul dreptăţii şi al egalităţii in drepturi ale multelor şi marilor coloane sărbătoreşti ce se îndreptau spre Alba Iulia — asemuite cu dreptate cu torentele de primăvară ce nupot fi oprite de nici un zăgaz — şi-au aflat o strălucită consacrare in istoricele hotăriri de la Alba Iulia, proclamate de cei 223 de deputaţi ai marii adunări constituante de aici, întărite prin prezenţa entuziastă a celor peste o sută de mii de muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, meseriaşi. Căci prin aceste hotăriri s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România, s-a dat expresie voinţei poporului român ca în statul întregit să edifice o ţară mîndră şi puternică, liberă şi prosperă, intemeiată pe drept şi dreptate. Spiritul larg democratic al acestor hotăriri, legitimitatea obiectivelor în numele cărora fuseseră adoptate au constituit temelia pe care avea să se afirme adeziunea naţionalităţilor conlocuitoare la aceste hotăriri, ce creau condiţii propice înfăptuirii aspiraţiilor lor de progres, de propăşire, de mai bine. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, pe cîmpul lui Horea, peste 100 000 de muncitori, ţărani, intelectuali, meseriaşi, soldaţi au proclamat, printr-o istorică declaraţie, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România pentru toate veacurile. Conferinţa de pace încheiată in 1920, la aproape doi ani după realizarea unităţii naţional-statale a românilor, n-a făcut altceva decit să consacre o realitate concretă, obiectivă. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „Unirea nu este rezultatul tratativelor de pace, al Tratatului de la Trianon, ea fusese hotărită şi realizată prin lupta maselor populare din Transilvania şi România incă din 1918. Tratatul de pace de la Trianon nu putea să nu recunoască această realitate. Misiunea de a duce spre împlinire năzuinţele, speranţele celor mulţi, de libertate şi dreptate socială cu care să fie întregită unitatea şi independenţa naţională, avea să şi-o asume cu adincă responsabilitate istorică Partidul Comunist Român. Continuator nemijlocit al vechii mişcări socialiste — ce-şi afirmase statornic voinţa de a reconstitui „Dacia aşa cum ea fu", de a clădi „Dacia muncitorului şi ţăranului“, prin a cărei contribuţie nemijlocită se înfăptuise Unirea — partidul comunist a înscris în filele istoriei înălţătoare pagini de slujire devotată a marilor idealuri ale poporului, a supremelor interese ale patriei. Cu deosebire in deceniul al patrulea al veacului nostru, cind politica războinică si revanşardă a Germaniei naziste si a sateliţilor ei punea in pericol pacea lumii, dar si istoricele înfăptuiri ale poporului român, partidul a avut înalta capacitate de a găsi forme şi căi corespunzătoare de mobilizare şi unire a energiilor naţionale în lupta împotriva fascismului. Sub impulsul gindirii şi acţiunii nemijlocite a partidului s-au făurit, astfel, organizaţii de luptă antifascistă menite să activizeze impusă prin lupta întregii naţiuni române. Nimeni nu mai putea schimba judecata istoriei, voinţa dirză a unui întreg popor,hotărît, după secole de dezbinare impusă, să trăiască unit, in independenţă şi pace, colaborând prieteneşte cu toţi vecinii săi, cu toate popoarele lumii", la acţiune politică noi si noi categorii sociale, să le unească intr-un mănunchi de nebiruit. Partidul a fost forţa politica sub ale cărui impuls şi acţiune nemijlocite s-a conferit un puternic caracter politic antifascist şi antirăzboinic unor mari demonstraţii din deceniul al patrulea, relevîndu-se marile energii revoluţionare ale clasei noastre muncitoare, ale poporului nostru, hotărârea sa de luptă, voinţa sa de a se împotrivi fascismului, revizionismului si războiului. In acest sens, o importantă victorie politică a partidului nostru comunist a constituit-o marea demonstraţie antifascistă şi antirăzboinică da la 1 Mai 1939 din Bucureşti, în pregătirea căreia un rol determinant au avut tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu. Dragostea de ţară a comuniştilor, înalta lor răspundere pentru prezentul şi viitorul acesteia şi-au aflat o nouă ilustrare în cursul marilor manifestaţii de protest organizate pe întreg cuprinsul ţării împotriva Dictatului de la Viena, prin care se smulsese din trupul patriei străvechiul pămînt românesc al Transilvaniei de nord-est ; dragostea de ţară a comuniştilor s-a ilustrat pregnant in anii grei ai dictaturii antonesciene, cind, prin cuvint şi faptă, comuniştii s-au aflat in fruntea mişcării de rezistenţă antihileristă a poporului, a Îndelungatului şi stăruitorului efort pentru unirea forţelor progresiste, patriotice ale naţiunii in vederea înfăptuirii actului vital , scoaterii ţării din războiul hitlerist, a făuririi unei Românii libere şi democratice, a reîntregirii ţării prin eliberarea Transilvaniei de nord-est. Unitatea tuturor celor cărora le era aproape de inimă soarta ţării, unitate iniţiată şi făurită de partid, a constituit temelia Asemenea tradiţii eroice de luptă ale partidului au cunoscut o, nouă şi vibrantă strălucire in anii socialismului, cu deosebire in perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului. Organizînd şi unind puterile şi energiile creatoare ale poporului, dînd în alt exemplu de dăruire, eroism şi abnegaţie in munca pentru tară, partidul a condus poporul pe trepte tot mai înalte de progres, spre edificarea unei economii unitare, armonioase, puternice, spre creşterea necontenită a forţei sale economice — temelie trainică a unităţii, independenţei şi suveranităţii noastre naţionale. In anii ce au urmat Congresului al IX-lea al partidului, pe care cu legitimă mîndrie ii numim „Epoca Nicolae Ceauşescu", cea mai rodnică în înfăptuiri din întreaga noastră istorie — întreaga strategie de dezvoltare a patriei socialiste a avut la temelia ei obiectivul continuei întăriri a unităţii naţiunii noastre socialiste. Opera de o anvergură fără precedent a dezvoltării forţelor de producţie, a repartizării lor armonioase pe întreg teritoriul patriei — urmată cu o neabătută consecventă în toti aceşti ani si permanent insotită de efortul de implementare a rezultatelor ştiinţei, a noilor cuceriri ale geniului uman — a avut ca rezultat o puternică creştere a avuţiei naţionale, racordarea tuturor zonelor ţării la pulsurile pe care s-a clădit istorica victorie din august 1944, început de ev nou în viaţa ţării. Privind din perspectiva anilor aceste evenimente, rememorăm cuvintele unui document comunist din anii ilegalităţii : „Ne cheamă la luptă dragostea de ţară pe care nu vrem s-o vedem sfişiată şi cotropită, dragostea de acest popor pe care nu-l vrem îngenuncheat şi robit“. Cuvinte simbolice, alcătuind un adevărat legămint al partidului in fata istoriei. Istorie care confirmă prin fapte că legămintul a fost împlinit cu neabătută consecvenţă, înalte ale unei vieţi economice dinamice, făurirea unui nou chip, demn şi mindru, al tuturor aşezărilor patriei, crearea condiţiilor propice puternicei afirmări a personalităţii constructorilor noii societăţi. Totodată, preocuparea permanentă a partidului şi .statului nostru de a adunei continuu democratismul orinduirii noastre, de a crea cadrul instituţional propice participării nemijlocitei efective a tuturor cetăţenilor patriei la conducerea vieţii economice şi social-politice, la elaborarea politicii interne şi externe a ţării, continuul efort , privind perfecţionarea formelor de conducere a societăţii — procese definitorii, ce demonstrează că in ţara noastră construcţia noii orînduiri se face cu poporul şi pentru popor — au constituit tot atîţia factori care au contribuit la întărirea unităţii naţiunii noastre, la făurirea unei unităţi indestructibile dintre partid şi popor, istorică, măreaţă cucerire a anilor socialişti ai patriei. In acelaşi timp, vasta operă politico-educativă, desfăşurată in aceşti ani, sub conducerea partidului, a avut irept importantă rezultantă făurirea unui om nou, constructor conştient si devotat al noii orinduiri, in măsură să-si asume înalte răspunderi pentru prezentul şi Viitorul patriei, ferm hotărit să facă totul pentru propăşirea şi demnitatea acesteia, pentru existenţa ei liberă, independentă, suverană. „Pentru Unire şi numai pentru Unire“ „Să aşezăm temeliile unui viitor mai bun“ Comuniştii din fruntea luptei pentru apărarea libertăţii şi unităţii patriei Unitatea poporului în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu — istorică, măreaţă cucerire a anilor socialişti ai patriei La 68 de ani de la Marea Unire, pe temelia trainică a unor asemenea măreţe infăptuiri, naţiunea română se înfăţişează puternică, demnă, unită in grind, simţire şi voinţă. Puternică prin forţa economiei sale, prin sudura de aur a tuturor conştiinţelor ţării, prin sentimentele adinei de dragoste pentru patrie, partid şi popor pe care le nutresc toţi fiii săi. Puternică prin încrederea cu care urmează şi infăptuieşte politica partidului comunist, inima de aur a poporului, centrul vital al societăţii noastre. Puternică prin hotărirea unanimă a celor ce o alcătuiesc de a înfăptui, in strinsă unitate in jurul partidului, al marelui fiu al naţiunii noastre, Eroui intre eroii neamului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, istoricele obiective ale Congresului al XIX-lea, de a parcurge noi trepte spre înălţimile visate de atîtea generaţii, spre un viitor tot mai luminos, intr-o patrie liberă, suverană, independentă, spre viitorul de aur, comunist al patriei noastre. Lucrare de Eugen POPA Momente de seamă ale luptei pentru unire evocate in arta plastică. (Picturi de D. LECCA, Th. AMAN și Dimitrie GAVRILEAN) PAGINA 3 \