Sportul, noiembrie 1970 (Anul 26, nr. 1070-1099)

1970-11-22 / nr. 1091

a­sporim Sport şi teatru „Revista la volan“ - pe scena Sălii Palatului Doi fecunzi revulsri, colabora­torul rubricii noastre de fotbal George Mihal­ache şi actorul d­u­pi Rădulescu, apreciat şi pentru condeiul său umoristic, au găsit din nou o sursă de inspiraţie, intr-un domeniu care părea mai puţin ispititor pentru realizarea unui spectacol teatral, acela al sportului, şi iată-i, de data aceas­tă, cutreierînd străzile şi So­­sei­elf şi surprinzind o serie de aspecte hazlii din activitatea auto­mobilistică, devenită, în ultimul timp, şi la noi, o adevărată pa­siune pentru tineri şi vîrstnici. Subiect nou, neexploatat, pen­tru autorii de reviste, automobi­lismul a oferit un material su­culent, pe care „Revista la volan l-a difuzat sub forma scheciu­­rilor şi a cupletelor, a momen­telor Satirice, în ritmul caracte­ristic revistei, in ambianţa ei muzicală, de vestimentaţie ele­gantă şi fantezie coregrafică. Spectatorii se amuză din plin la scheciul­­,pe profil“ O nica neînţelegere, la cupletul muzical Autostopul. Interpretat cu vervă de Lucia Păruş şi Paula Sores­­cu, la „suferinţele” Dorinei Dră­­ghici, în postură de nevastă ne­glijată de soţul ei în favoarea... maşinii, la Povestea maşinuţei spusă cu aplomb de Ciupi Ră­dulescu. Interpreţi şi cîntăreţi cunoscuţi, ca Margareta Pîslaru, Dan Spătaru, Nicolae Niţescu, Lucky Marinescu, Ion Ulmeanu, I. Duţu, M. Marinescu, Rodica Pălin, George Bănică, Milly Paul, I. Hidişan şi dirijorul Valenţiu Grigorescu Îşi aduc aportul la realizarea acestui divertisment cu porţi larg deschise la public, în primul rînd prin actualitatea — B sportul Balfer-NWWi sportul Cu Shirley Temple Black despre sport „UN SPECTACOL EXTRAORDINAR, DAR, IN FOND, UN MARE FACTOR EDUCATIV" fr- 70 a, astfel consi­der eu sportul ,ne-a spus Shir­ley Temple Black, cea care a fost, acum vreo patru decenii, „copilul minune“ al cinematografiei mondiale, azi activistă social­­culturală a ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE. Orice dispută este o între­cere care angajează orgoliul participanţilor­­ din arenă, de pe pistă, din ring, din piscină, ca şi al celor din tribune. Iar aceştia din urmă sunt cei mai năbădăioşi, nn orice limbă şi-ar încuraja partenerii sau i-ar ocări pe arbitru. O dispută, fireşte, dar in acelaşi timp şi un spectacol, insă in fond o lec­ţie, o mare lecţie, în care înveţi să lupţi, să primeşti eşecul sau să te bucuri de Victorie. — Dumneavoastră aţi fă­cut sport ? — De ce vorbiţi la trecut ? Continui aceleaşi exerciţii pe care le-am practicat in anii mei de studii. Joc tenis şi golf, pescuiesc în lacuri de munte, ca şi in ape curgă­toare, şi dansez. Şi să ştiţi că eu consider că dintre toate aceste sporturi, dansul este, din punct de vedere fiziolo­gic, un mare aliat al siluetei feminine... ...Sau dumneavoastră v-aţi fi aşteptat să vă spun că în­drăgesc boxul şi că mă bucur de reintrarea lui Cassius Clay pentru a-l provoca la un meci de 15 reprize a cite 3 mi­nute? V-am dezamăgit? Ve­deţi, majoritatea oamenilor, în Europa, ca şi în America, so­­cot că sportul e o bravură, apanajul strict al celor tari şi curajoşi. Eu, dimpotrivă, susţin că e numai o morală, — o morală ce înlesneşte un spectacol extraordinar, care, în fond, e un mare factor educativ. In întrecerile sportive se vorbeşte despre adversari — A şi B sau echipă albă con­tra celei negre. Totuşi, deşi adversari, sportivii sunt în­frăţiţi de aceleaşi nobile idealuri, de năzuinţe comune. — Vorbeaţi despre spor­­tul-spectacol... — Da, un mare spectacol, dar nu pentru că opune re­sursele adversarilor sub pri­virile celor din tribune, de pe marginea pistelor şi a cîmpului de desfăşurare a disputelor, ci pentru că, in general, nu se ştie niciodată de partea cui poate fi vic­toria finală şi pentru că sur­prizele inechitabile şi de mul­te ori ilogice îşi fac şi ele lo­cul în acel joc capricios pe care-l promovează neprevăzu­tul şi hazardul şi care in sport, mai mult decit in via­ţa de toate zilele, operează fără cruţare. — Cunoaşteţi sportul ro­mânesc ? — Am reţinut performanţa excepţională a tenismenilor români, în ediţia trecută a „Cupei Davis“, clasaţi in fi­nala competiţiei, în care au suportat cu eleganţă şi ro­busteţe tehnică handicapul te­renului, după cum cunosc participările României la Jocurile Olimpice, unde ţara dumneavoastră şi-a înscris nu­mele şi prin adjudecarea u­­nor titluri care-i consacră ni­velul ridicat şi chiar hege­monia in unele probe. De ce aş intra oare în de­talii, cind România se bucură de un prestigiu internaţio­nal care o situează acolo unde au purtat-o propriile strădanii încununate cu suc­cese şi recunoaşteri mon­diale ? — Aşadar, sînteţi pentru sport! — Desigur, dar nu atrasă de sportul-spectacol, ci con­vinsă de rolul educativ al sportului, menit să contribuie şi el la împlinirea unui no­bil deziderat al civilizaţiei contemporane : făurirea unui om mai bun, mai drept, adept al ţelurilor supreme ale o­­menirii, omul dăruit păcii şi bunei înţelegeri între oame­nii de pretutindeni — a în­cheiat, cu surîsul care amin­tea pe zglobia şi inocenta ac­triţă de film care a ţinut afi­şul ecranului mondial vreme de un deceniu, consacrată a­­tunci drept „copilul minune“, azi doamna Shirley Temple Black, activistă social-cultu­­rală a O.S.U. V. FIROIU SHIRLEY TEMPLE BLACK văzută de Neagu RADULESCU MEMORII EXCEPŢIONALE A uita — spun psihologii — este o lege a memoriei. Dar aceasta nu în­seamnă că uitucii au cea mai... bună memorie. Fără o educată memorie auditivă sau vizuală, nu poţi reuşi­­ astăzi în nici o profesiune. Sunt chiar profe­siuni şi activităţi — profesorat, diri­­jorat, contabilitate, sah — în care cei lipsiţi de memorie nu pot nicicum străluci în ele. Pînă cînd creierele e­­lectronice şi maşinile de calcul­­ vor gîndi pentru noi, mai trebuie să învăţăm însă tabla înmulţirii şi calcu­lul integral. Înainte de a discuta despre sportivi şi ‘ memoria lor spe­cifică, se cuvine să spunem ceva şi despre celelalte me­morii, adeseori excepţionale. Cum să numim, altfel, memoria lui Mozart, care dădea la 6 ani concerte cu im­provizaţii sau cînta fără să vadă mă­car clapele clavecinului, mascate de o uşoară catifea ? Iar despre George Enescu al nostru se spunea că dacă într-o zi s-ar distruge printr-o întâm­plare toate lucrările lui Bach, singu­rul capabil să le reconstituie ar fi fost George Enescu. Avem memorii muzicale excepţio­nale, de pildă Mili Balakirev, căruia negăsindu-i-se la Praga, în seara spec­tacolului, partitura lui „Ruslan şi Lud­mila“ de Glinka, a dirijat-o fără gre­şeală şi fără ea. Arturo Toscanini a devenit celebru peste noapte, cînd intr-un turneu în America de Sud, îm­­bolnăvindu-se dirijorul, s-a oferit calm, el, instrumentist în vîrstă de 19 ani, să dirijeze Aida și încă fără par­titură. Să nu-i uităm nici pe poligloţi, a­­ceste fiinţe cu o voinţă şi o memorie neobişnuită, capabile să înveţe multe din limbile pămîntului. Noroc că pe glob se vorbesc aproximativ 3000 de limbi şi deci este imposibil să le în­veţi pe toate. Şi totuşi, danezul Cris­tian Rask, la începutul sec. 18, a fost capabil să înveţe 230 de limbi, ceea ce ni se pare aproape de necrezut. Performanţa s-a repetat, mai mo­dest, cu Gáspár Mezzofonti (1771— 1848) 114 limbi şi 72 dialecte —, iar în timpurile noastre cu un poliglot francez, cunoscător a 64 de limbi. Dintre rom­âni, vă sunt desigur cu­noscuţi istoricii Dimitrie Cantemir şi Nicolae Iorga, dar nici ei cu mai mult de treisprezece limbi. Dar să trecem şi la lumea sportivi­lor. Fără memorie, un bun slalomist, chiar foarte tehnic, greu s-ar putea descurca între pede peste 130 de porţi ale ce­tor două manşe, aşezate nu fără cheie sau şicane. Inchipuiţi-vă un gimnast sau un pa­tinator artistic fără memorie ! In a­­ceste discipline în care fiecare gest şi fiecare zecime de secundă sunt hotări­­toare, sportivii trebuie să-şi facă cu tenacitate educaţia acestei calităţi psi­hice, atît de puţin cultivată în antre­namente. In R.F.G., jucătorii de fotbal din­ echipele divizionare au fost puşi sa joace şah. De ce ? Fiindcă s-a dove­dit că acest lucru, aparent fără im­portanţă, are o deosebită valoare în educarea gindirii, memoriei si imagi­naţiei. In sport, dovedesc calităţi de me­morie, uneori „prestigioase“, înşişi ziar­­riştii statisticieni şi reporterii radio sau de televiziune, căci nu poţi tîrî după tine la microfon nenumărate fişe şi masive note de bloc-notes. Trebuie să dovedească o bună memorie îndeo­sebi comentatorii de atletism şi înot, sporturi în care re­cordurile mondiale, europene, şi româneşti cuprind sute de nume, date şi cifre. Dar, cu adevărat, memoria sportivă o concurează pe cea electronică în şah. Performanţa partidelor paxic« *16 campionului mondial Alexandr Alehin — doctor în drept la Sorbona, cunos­cător a 6 limbi moderne — pare in­tr-adevăr de domeniul fantasticului : 32 de partide, dintre care 19 cîștigate, 9 remize si 4 pierdute (Chicago 1932). Recordul acesta, aparent incredibil, a fost totuși în trecut. Koltanovski, a ju­cat la Antwerpen 34 de partide (+24 = 10), Najdarf — 45 (la Sao Paulo), pentru ca în 1960 maestrul maghiar Janos Flesch să susţină 52 de jocuri, cu rezultatul de +31 = 18—3. Dar ce nu este fantastic In această uzină cu miliarde de celule, oare este creierul omenesc ? Cel mai fantastic lucru pînă la urmă sânt însă t®t me­moriile excepţionale. Ale muzicienilor, matematicienilor, poligloţilor şi spor­tivilor. Quod erat demonstrandum ! Virgil LUDU „EL MUNDIAL 70" LA CASA DE CULTURĂ A STUDENŢILOR BRAŞOVENI In seara zilei de 25 noiembrie, la Casa de cultură a stu­denţilor din Braşov, va avea loc un simpozion cu tema „El Mundial ’70“. Vor lua cuvîntul, crainicul sportiv Cris­tian Ţopescu şi fotbaliştii braşoveni Adamache, Ivăncescu şi Pescaru — prezenţi la desfăşurarea marelui eveniment fotbalistic — care vor depăna amintiri din Mexic, ilustra­ţia fiind făcută de prof. Virgil Ludu. Interesanta seara fotbalistică mexicană se va încheia cu proiectarea de filme pe teme sportive. C. GRUIA, coresp. principal CE ŞTIM DESPRE GO? 9 Interviu cu ing. IOSIF PILZ, preşedintele secţiei de GO a asociaţiei sportive „Solventul" Timişoara Un afiş anunţa organizarea de către redacţia ziarului ti­mişorean „Neue Banater Zei­tung“ a unei demonstraţii de GO. Din curiozitate, la ora fixată, m-am dus la clubul ziariştilor, unde avea loc demonstraţia. Spre marea mea surprindere, sala clubu­lui s-a dovedit prea mică pentru cei veniţi să urmă­rească demonstraţia — la cele 3 mese — oferită de membrii secţiei de GO a asociaţiei sportive „Solven­tul". După 3 ore de întreceri, „sufletistul“ demonstraţiei, ing. I. Pilz, t ne-a răspuns la cîteva întrebări în legătură cu acest joc vechi ca tradi­ţie, dar nou ca propagare în ţara noastră. — De cînd practicaţi GO ? — In anul 1950, am găsit la anticariat o carte despre GO. Am citit-o, am început să învăţ. Ulterior, am aflat că un alt coleg, ing. Walter Schmidt de la filiala din Timişoara a Academiei, a învăţat şi el. De atunci, am început să jucăm împreună. — Ce v-a determinat să jucaţi GO ? — Imboldul unui comenta­tor de la expoziţia mondială de jocuri, cg£e a făcut urmă­toarea declaraţie: „dacă şahul se numeşte regele jocurilor, go-ul, necondiţio­nat, trebuie numit împăratul lor“. Acest joc se dispută pe o tablă cu 19x19 linii per­pendiculare, pe ale căror puncte de intersecţie cei doi adversari aşează alternativ jetoane albe şi negre. Scopul urmărit constă în formarea de lanţuri care să înconjoare o arie cît mai mare. Rapor­tul suprafeţelor astfel deli­mitate reprezintă scorul. I­a Timişoara există două secţii de GO, cea de la A.S. „Solventul“ şi cea de la Casa Universitară, condusă de dr. ing. Walter Schmidt. — Pe plan internaţional, la ce concursuri aţi partici­pat ? — Prima noastră partici­pare a fost în anul 1965, la „Dragonul de aur“ de la Ljubljana. In anii 1966—1969, am participat la alte întîl­­niri de la Brno, Budapesta, Zagreb, Ljubljana, München, Frankfurt, Viena. Şi cîteva performanţe: dr. ing. Walter Schmidt a fost confirmat ca maestru de gradul I (SHO—DAN), iar eu am obţinut gradul SHI— CHIKYU. In ianuarie 1970, am dobîndit locul II la Fes­tivalul internaţional de la Viena. M. ARCAN RADIO-REPORTERUL: Dragi ascultători, meciul devine tot mai palpitant! Desen de M. OPRGIU I. GHINESCU, COMU­NA BOTENI. M-aţi... o­­bligat să vă rezerv un spaţiu mai mare, săptă­­mîna aceasta, pentru ca­trene. Să începem cu cel care vizează meciul Uni­versitatea Cluj — F.C. Argeş, sau mai bine zis pe conducătorul lui, C. Dinulescu . Zbîrlit Ariciu — biet pindar La gloria lui Niculescu — Nu tremura de adversar. Cit tremura de... Dinulescu ! In continuare, reflec- „Cupa Sportul“ şi insti­­ţiile dv. pe marginea gat de Decebal Cîmpea­­concursului de jonglerie nu (Steagul roşu), cu cu mingea, dotat cu 14 313 lovituri ! Pe Cimpeanu, intr-o clipi. L-aş propune in echipă. Chiar şi c-o recomandare: „Bun pentru... temporizare !“ Am reţinut şi P.S.-Ul : De ai mulţi ca el in joc. Nu mai pierzi mingea de loc! DUMITRU CIUPARIU, vedeţi, să le aducem a­ BUCUREŞTI. Aveţi cu a­cest lucru la cunoştinţă, lecţia ziarului nostru, comunicîndu-le şi adresa din 1937, şi o ţineţi la dv. , strada Ghiocei nr. dispoziţia amatorilor. ’ 9, sectorul 2, Oficiul poş- Ne-am grăbit, după cum tat­e. OPREA TORRO, BRA­ŞOV. Bertinî este cel care a înscris golul vic­toriei, în meciul Româ­nia—Italia, disputat la Bucureşti şi cîştigat de oaspeţi cu 1—0. N-am înţeles finalul scrisorii: „Vă avertizez..." De ce? Am comis vreun fault ? N. PIRVULESCU, SI­BIU. Am descoperit „N.B.“-ul dv. la epigra­mele trimise : „Dacă mi le-aţi publica, La „Sportul“ m-aş abona !“ ★ Vreţi răspunsul meu ? Ei bine, Ne-am gindit: nu ne convine ! MIHAI DORU, RUDE­­ŢU. In legătură cu me­ciul de la Ploieşti, din­tre Petrolul şi Dinamo, consideraţi că au fost expuse prea multe pă­reri. De aceea, ne tri­miteţi şi dv. una! Din păcate, este cea mai pu­ţin întemeiată. Dacă este discutabilă decizia pe care a luat-o arbitrul Zaharia Drăghici, elimi­­nîndu-l de pe teren pe Constantinescu, ideea dv că aceeaşi sancţiune ar fi trebuit s-o ia şi îm­potriva lui Dridea n-are nici cel mai mic suport regulamentar. Atacantul ploieştean a comis un fault de joc, pentru care a şi fost imediat pena­lizat de arbitru. Deci, lui Constantinescu i se făcuse dreptate, iar re­gulamentul de joc nu prevede... suplimente de genul celor la care a recurs portarul dinamo­­vist. DUMITRU BOLOHAN, GURA HUMORULUI. Aşadar, arbitrul clujean Tiberiu Gaboş a fluierat sfirşitul partidei Mine­rul Gura Humorului—Mi­­nobrad Vatra Dornei în min. 86, după care, „la intervenţia publicului, a reluat jocul“. Este bine de ştiut. Altădată, pu­blicul ar putea inter­veni pe lingă arbitrul unui meci să-l oprească mai devreme ! ION ŞTEFANESCU. BUCUREŞTI. „Ca orice bun român, iubesc din suflet echipa naţionali şi una de club, nu spun care, fiindcă şi aşa am destule bătăi de cap cu ea, în ultimul timp.“ Să ştiţi că susţinătorii ce­lorlalte 15 echipe din di­vizia A zic la fel ! Să vă răspund la întrebare : pînă acum, în meciuri­le dintre primele echipe ale României şi Ungari­ei n-am obţinut nici o victorie. Avem un 1-0 asupra celei mai bune selecţionate maghiare, dar ea a jucat atunci sub titulatura... Buda­pesta. ALBU DUMITRU, BRAŞOV. Mircea Con­stantinescu, portarul e­­chipei Dinamo Bucu­reşti, este născut în co­muna Cosmeşti (lingă Galaţi) la 25 februarie 1945. Prima sa legitima­re, în 1961, la Flamura roşie Tecuci. De aici. In 1963, a trecut la Poli­tehnica laşi. Ilustraţii : N. CLAUDIU ANIVERSAREA CELOR MAI PUTERNICI Se vor împlini zilele acestea patru decenii de cînd, la Oradea, un grup de entuziaşti au consti­tuit Federaţia română de lupte şi haltere. La 25 aprilie 1931, noul organism sportiv a obţinut personalitate juridică şi, în ace­laşi an, s-a afiliat la „Amateur Wrestling Federation“ din Londra şi la „Federation internationale Halterophile“ din Paris. Drumul spre afirmare părea deschis , dar el începuse încă cu mult în urmă. Strămoşii daci erau renumiţi în luptele corp la corp, iar for­ţa lor îl impusese în toate are­nele lumii antice. De-a lungul secolelor, tradiţia fusese păstra­tă şi vechile cronici stau in acest sens mărturie. Pe bună dreptate, bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, afirma că „la românii de astăzi lupta trupească a ră­mas din vechime un obicei care domneşte pretutindeni, la munţi şi la cîmpie, şi biruitorul este încununat de stimă şi respect, precum odinioară la Roma gla­diatorii cei mai vestiţi“. „URSUL SECOLULUI AL XIX-LEA!" In ultimii ani ai veacului tre­cut, producea senzaţie la Paris celebrul George San Marino, „cel mai viguros om din lume (...), vedeta Circului Moliei, clubul persoanelor din înalta societate pariziană“. Cîţi dintre cei care îi aplaudau victoriile asupra ce­lor „mai desăvîrşiţi atleţi ai tim­pului : Felix Bernard, Doublier, Paul Pons etc“ ştiau că sub pseudonimul „de luptă“ se... as­cundea ploieşteanul Gheorghe Sandu Marin, unchiul preşedinte­lui de mai tîrziu al Federaţiei române de box, profesorul uni­versitar Constantin Stoicescu?... George San Marino „ridica un bou de la pămînt, prindea în braţe un om azvîrlit de o ma­şină în formă de tun şi rupea prin contracţiimea bicepşilor an lănţişor de fier“, în arena circu­lui „se juca cu greutăţile de 100 kg (cântărite de spectatori)“ şi atîrnat de un trapez cu genunchii ridica de la pămînt opt ponei ! CAMPION „PER ACLAMATIONEM" ! Unul dintre Învinşii lui George San Marino, francezul Doublier, a oferit publicului bucureştean pri­mele gale spectaculoase de lupte greco-romane, începînd din anul 1892, cînd marea atracţie a Cir­oului Sidoli o constituia apariţia luptătorului „cu roasca“, anunţat ca reprezentant al „înaltei socie­tăţi“. Dar... moda a luat curind sfîrşit, gusturile publicului de­venind din ce in ce mai preten­ţioase. O dată cu noul secol, suita de gaia organizate în arenele cir­curilor a luat titulatura de­ „cam­pionate“. Primul „campionat al României“ s-a disputat în 1904, victoria revenind polonezului Zbisko Cziganiewicz. In anul ur­mător, Zbisko și-a pus titlul în joc în faţa unei alte celebrităţi a timpului, balticul Luncii. „Spectacolul a fost demn de ova­ţiile cu care publicul a urmărit şi încoronat această întâlnire. 40 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA FEDERAŢIEI ROMÂNE DE LUPTE ŞI HALTERE Forţa Şi temeritatea (lui Zbisko, n.n.) îi luptă cu şcoala trucuri­lor şi cu agilitatea (lui Lurich, n.n.). Acestea din urmă izbindind, Georg Lurich a fost consacrat per aclamationem campion al României la LUPTA DREAPTĂ româneasca... Cu ocazia expoziţiei din 1903, scriitorul Alexandru Davila or­ganizează la Arenele Romane cele mai mari gale de lupte din Bucureştiul de altă dată. Des­făşurarea întrecerilor preluase ceva din spectaculozitatea luptelor antice. învingătorii erau purtaţi în higă, după decernarea coroa­nelor de laur­i... De un deosebit succes s-au bucurat întrecerile de „luptă dreaptă românească, de trînta a­­dică“, desfășurate după un re­gulament la alcătuirea căruia au contribuit Gh. Moceanu, N. Ve­­lescu, H. Cazes etc. învins era declarat „cel care cădea pe spate“ Dacă după un sfert de oră nici unul dintre luptători nu era trîn­­tit, Juriul autoriza lupta cu me­dică, pînă la căderea unuia dintre adversari. Primul „învingător a şase lupte consecutive în şase zile diferite”, a fost prof. Preo­­tescu, care în lupta decisivă l-a învins „la 2 minute pa Dumi­­trescu“. GREUTĂŢILE... HALTERELOR ! Mai puţin spectaculos, sportul halterelor s-a dezvoltat intr-un ritm mai lent, rezumîndu-se u­­neori numai la „atletica grea“, practicată în arena circurilor. Şi totuşi, performerii n­ au lipsit, dar nimeni nu le.a notat rezul­tatele. Rareori ele sunt consem­nate de publicaţiile epocii, aşa cum sunt cele ale fraţilor Teme­lie, Mitică Dona, Corneliu Ma­­teescu şi alţii. In 1920, „Viaţa sportivă“ rea­mintea că „binecunoscutul sports­men Mihail Savu ridicase pe vrem­uri 110 kg“ şi se întreba : „Recordul României care o fi ? Sau nu s-a gindit nimeni la aşa ceva Lui Mihail Savu avea să-i re­vină cinstea de a fi ales cel din­­tii preşedinte al primelor foruri de specialitate : Comisiunea cen­trală de greutăţi şi haltere şi Comisiunea centrală de lupte, ambele înfiinţate la 21 iunie 1921. Dar, cu toate străduinţele sale, halterele se dezvoltau greu. In­­cercind să organizeze primele campionate naţionale doi ani mai tîrziu (între 21 şi 20 mai 1923). Comisiunea centrală d­ele specialitate era obligată­ să a­­nunţe că acestea „se vor ţine numai dacă pînă atunci se va putea găsi materialul necesar“. Şi nu s-a găsit... AVATARURILE LUI MAMUTH PEHLIVAN ŞI PETRICA SONDA Puţini dintre luptătorii profe­sionişti dintre cele două războaie mondiale s-au bucurat de gloria lui Mamuth Pehlivan, „Neînvin­sul“ şi Petrica Sonda. In 1925, cei doi întreprind un lung tur­neu, luptând pe arenele circu­rilor din Geneva, Madrid, Lisa­bona, Londra, Paris, Anvers şi Constantinopol. „Fiecare am cei doi faimoşi luptători, fala Ro­mâniei, au avut de susţinut mai mult de 40 de lupte, dintre care ■Mamuţii nu a pierdut nici unia“, deşi a înfruntat celebrităţi ale timpului, in frunte cu Zbisko, Constant­­e Marin şi alţii. La Lisabona, unul dintre manageri i-a propus lui Mamuth sa se lase învins de un adversar. Cum Mamuth nu se prea... descurca în portugheză, convins că mana­gerul îi dă sfaturi cum să lupte, s-a mulțumit să dea din cap afirmativ, stringîndu-i chiar mina înainte de a intra în arenă. în timpul luptei, însă, managerul a început să-i facă semne mai... clare şi, înţelegînd abia atunci ce i se propunea, Mamuth şi-a ridicat furios în aer adversarul şi l-a culcat „frumos“ pe covor. Apoi, în timp ce publicul îi a­­plauda, Mamuth s-a întors spre manager, întrebîndu-l candid : „Mulţumit, ha Nu ştim ce i-a răspuns mana­gerul lui Mamuth, dar Petrica Sonda era să o păţească la Constantinopol după ce învinsese pe campionul Turciei, Abdulah. Ciţiva susţinători ai acestuia l-au urmărit cu intenţii clare de a-l pun­e... tuş, obligindu-l să se „refugieze într-o barcă ce staţiona pe mare In apropierea circului, îmbrăcat numai in costumul de luptă". Au trecut, aşadar, patru de­cenii de la înfiinţarea Federaţiei române de lupte şi haltere şi a­­proape un secol de la apariţia primilor luptători şi halterofili români. Astăzi, cele două sporturi cunosc o largă dezvoltare, în­cununată de o serie de frumoase performanţe internaţionale, obţi­­nute (ce-i drept) mai ales la lupte. Aplaudînd­u-le, ne zboa-â gîndurile şi la vrednicii înaintaşi ai performerilor de astăzi. Dorin STEFLEA Vizitind expoziţia de ceramică a artistului Costel Badea, des­chisă la galeriile Apollo, fotoreporterul nostru Dragoş Neagu a fost plăcut surprins intîlnind aici pe fostul fotbalist al clu­bului Rapid Ion Ionescu şi pe jucătoarea internaţională de tenis de masă Carmen Crişan. Iată-i surprinşi în faţa lucrării „Zbor“

Next