Steagul Roşu, octombrie 1969 (Anul 24, nr. 5178-5203)

1969-10-10 / nr. 5186

Vineri 10 octombrie 1969 STEAGUL ROȘU POVESTE TRISTA O întâmplare adevărată și tristă despre un tînăr învățător din co­muna Ardeoani, județul Bacău, care, sfidînd cele mai elementare norme ale conduitei cetățenești , și-a întinat numele și demnitatea, știrbind prin aceasta, fie și nu­mai pentru o clipă, prestigiul șco­lii și al unor oameni care au fost și sunt considerați din totdeauna intelectuali de căpătîi ai satului. Vă voi relata faptele cu fide­litate (așa cum le-am găsit con­semnate în dosarul nr. 3173, aflat la Tribunalul județean Bacău) și, de ce să nu mărturisesc, cu cre­dința că toată întâmplarea n-a fost decit o rătăcire de mom­ent, că tînărul și nesăbuitul învățător regretă acum amarnic cele întâm­plate și că mai tîrziu, după ispă­­­­șirea pedepsei — indiscutabil, meritată — va recâștiga printr-o muncă stăruitoare și de lungă durată și printr-o comportare ire­proșabilă, tot ceea ce a pierdut astăzi. O zi de mai la vremea amiezii. . Cer plumburiu și zăpușeală pre­­­­vestitoare de ploaie, în bufetul să­tesc din Ardeoani, ca în orice alt bufet, oameni aplecați deasupra unui „pahar de vorbă", glasuri suprapuse, greu de deslușit, clin­chete de pahare și, firește, voie bună. La o masă, doi consăteni, doi tineri cam de aceeași vîrstă — 23-24 de ani , Ion Dospinescu — învățător la Școala generală de 8 ani din Leontinești și Mihai Vor­­nicu — salariat la ferma de stat din comună. Pe­spoteaza unuia dintre scaunele rămase libere — o haină de ploaie. Rețineți amă­nuntul. Are un rol important în ceea ce va urma. Cei doi stau față în față și dis­cută cu glas potolit despre tot fe­lul de lucruri și întîmplări cu și fără importanță. Se cunosc de multă vreme și­ apoi știut este că vinul dezvelește sufletul din as­cunzișurile sale și dezleagă limba. Mihai Vornicu ar vrea să-și cum­pere televizor, a strîns deja o par­te din bani, mai are puțin și face suma. „Grozav lucru­l și televizorul — spune Dospinescu. Stai în pat și vezi tot felul de chestii intere­sante : filme, muzică ușoară, me­ciuri de fotbal și box și toate ce­lelalte". Afară s-a întunecat de-a bine­­lea, hîrjoana copiilor s-a sfîrșit de mult, pe drum trecătorii sînt din ce în ce mai rari. Subit Dospinescu își amintește că are o treabă urgentă de rezol­vat acasă, se ridică își ia pe braț haina de ploaie, strînge cu afec­țiune mîna lui Vornicu și pleacă. La prima vedere totul pare cît se poate de firesc : doi prieteni care au petrecut cîteva ore îm­preună, discutînd și cinstind un pahar cu vin, se despart. E ceva suspect în asta ? Evident, nu. Dar un ochi atent și experimentat ar fi observat cu destulă ușurință în întregul fel de a fi al învățătoru­lui o anume precipitare nefireas­că și nejustificată și ar fi tras, poate, concluzia că ceva urît și grav este pe cale să se întâmple. Din nefericire însă n-a fost ni­meni acolo în stare să observe toate acestea și astfel planul de sustragere a banilor lui Mihai Vornicu, plan urzit chiar în clipa în care Ion Dospinescu aflase despre existența lor, a putut fi pus în aplicare întocmai. „Pe la ora 21,30 m-am întors a­­casă — declara, a doua zi în fața organelor de anchetă, Mihai Vor­nicu. Tocmai mă duceam să încui la păsări, cînd am observat, sub geamul care dă în grădină, un o­­biect de culoare neagră, iar din casă se auzeau zgomote. Am aler­gat imediat spre intrarea din spa­te a casei , dar oaspetele nepoftit m-a simțit, a sărit pe aceeași fe­reastră pe care intrase și s-a dus. După aceea am chemat miliția și am constatat că toate lucrurile din șifonier și de pe pat erau a­­runcate prin toată camera, limpede că cineva, profitînd era de faptul că nu era nimeni acasă, căutase în grabă ceva. Mi-am a­­mintit atunci de discuția pe care o purtasem cu cîteva ore mai înainte cu Ion Dospinescu și am recunoscut haina de ploaie care era a lui". La începutul cercetărilor, Ion Dospinescu recunoaște că haina de ploaie îi aparține, dar încearcă să tăgăduiască tentativa de furt, motivînd că intrase în casa lui Mihai Vornicu „pentru a-i pune în pat un spin ca să se înțepe cînd se va culca".­­Scuze puerile și lamentabile, de hoț fără experiență). în cele din urmă, însă, pus în fața probelor care demonstrau a­­devăratul scop al vizitei sale noc­turne, se resemnează și recunoaș­te totul. Au urmat apoi remușcă­­rile, clipele grele de pe banca acuzării, sentința. ★ Despre învățători s-au scris de-a lungul anilor și, neîndoiel­nic, se vor mai scrie încă, emoțio­nante pagini în care sînt numiți, cu venerație și recunoștință, das­căli, luminători, ori apostoli. Noi înșine purtăm, fiecare, în memorie, chipurile învățătorilor din primii ani de școală și nu o dată ne mîndrim spunînd : „învă­țătorul meu zicea...", „De la el am învățat asta și asta...", „Era un om bun și drept" etc, etc. Ce amintire va lăsa, peste ani, învățătorul Ion Dospinescu din comuna Ardeoani, elevilor lui de astăzi ? Ce vor gîndi despre el mai tîr­ziu și ce vor povesti ei trecători­lor cu care își vor încrucișa, în­­tîmplător, pașii ? Ce răspunsuri imense și nobile presupune munca de învățător ? Și-a pus oare, vreodată, Ion Dospinescu, aceste întrebări ? Cinstit vorbind, nu cred, căci da­că și le punea nu ajungea „eroul" acestor rînduri. Evident, fapta comisă de învă­țătorul Ion Dospinescu este ex­trem de gravă, dar, judecîndu-i, organele competente (mă refer în special la Inspectoratul școlar ju­dețean) ar trebui să aibă în ve­dere că se află abia în primii ani de învățămînt și că regăsirea dru­mului pierdut este încă posibilă. Ion Dospinescu este un om tî­năr, s-ar putea, așa cum spuneam mai sus, ca totul să fie doar o ră­tăcire de moment și mi se pare, de aceea, firesc să i se acorde șansa unică de a lua totul de la capăt. ■ir în final opinia autorizată a u­­nui om al legii — judecătorul S. Lungu, președinte de secție la Tribunalul județean Bacău : „Cazul învățătorului Ion Dos­pinescu mi s-a părut cu totul deosebit pentru că, spre deosebi­re de un om fără pregătire, el pu­tea să-și dea seama de toate con­secințele faptei sale și de rezo­nanța pe care ea o va avea în rîndul elevilor, părinților și cole­gilor săi. Se știe că pedeapsa nu are nu­mai scopul de a reeduca pe in­fractor, ci și de a preveni, de a avertiza și pe alți „amatori", că ea este inevitabilă atunci cînd se în­calcă legea penală. Toate aceste considerente au determinat completul de judeca­tă să dispună ca Ion Dospinescu să execute pedeapsa care i-a fost aplicată (șase luni închisoare — n.n.) convins că în felul acesta el se va reeduca și va redeveni un element util societății". Sergiu ADAM ★ O faptă reprobabilă a învățătorului Ion Dospinescu SE N­UTin/IPLAia unim umi Fasâ-mi-te, calul... CE SPUNE PATRUPEDUL în ziua de 7 , august a.c., pe a­­murgite mă întoarceam din orașul Bacău împreună cu colegul meu de oiște al cărui nume îmi scapă, deoarece abia ne înhămaseră cei doi stăpîni ai noștri, Rotariu Ne­­culai și Munteanu Smău Iancu. Vremea era minunată și noi ga­lopam cu gîndul la lucerna din căruță. Eram siguri că fiecare, la casele noastre, ne vom căpăta tai­nul cuvenit muncii depuse în acea zi de sfîrșit de vară. Stăpînul meu Rotariu Neculai era bine făcut, dovadă era felul în care se com­porta cu mine. Ca niciodată îmi spune pe numele mic, și hai băia­tule hai, că nu vreau să ne apu­ce noaptea pe drum. Mi-am dat silința să fiu la înălțimea atitu­dinii sale față de mine și l-am­ angrenat și pe celălalt și ne-am înțeles de minune pînă în dreptul satului din comună, cînd, cu vor­be plăcute, stăpînul meu ne-a o­­prit să-și tragă nițeluș sufletul la un șpriț, de, ca tot omul și cum îi era obiceiul. Trebuie să știți că mă pricep la oameni, sunt un cal bătrîn și cu experiență. Dar de data aceea n-am să uit ce mi s-a întîmplat. Este drept că mă cam incomodaseră hamurile, gonisem destul de repede, dar asta nu ar fi fost ceva nou pentru mine cînd după ce bău un litru de vin al că­rui gust nu-1 cunosc, stăpînul se apropie și-mi șopti ceva dulce la ureche. Trebuie să mai știți că stăpînul meu e un vis cu mult u­­mor, de pe ulița pe care stăm, eu cu grajdul și el cu casa, el are cel mai mult umor. Abia cînd m-a deshămat am înțeles despre ce era vorba: „Vino, mi-a spus, vreau să te fac om, că meriți !". Pînă una alta m-am pomenit în localul oamenilor și, vă rog să mă credeți, că m-am simțit foarte singur și angoasat. Clienții care mă cunoșteau au făcut fețe-fețe, și n-am mai putut de rușine. N-am recunoscut acel miros fami­liar mie, nici tu iesle, nici tu fîn, numai mese și pahare, oricum, re­pet, m-am simțit foarte prost. Oamenii i-au spus ceva stăpînului meu și, în cele din urmă, am ie­șit, dar se vede treaba că împo­triva chefului ce-l avea să mă facă om. Apoi, el este un cineva care dacă-și dă cuvîntul se ține morțiș de el. Așa că am intrat din nou, apoi am ieșit și iar am intrat, în total de trei ori. Ceva era în neregulă în toată povestea asta și stăpînul meu a înțeles tocmai a patra oară, îmi dau seama că spiritele se cam încinseseră în bufet. Toți aveau o expresie ca atunci cînd intri cu căruța în no­roi și n-o mai poți scoate nici cu o mie de bice. Cît mă privește, nu mai fusesem niciodată într-un bu­fet și nici n-am auzit pe vreun coleg să i se fi întîmplat așa ce­va. Dar un cal poate trece prin multe și faptul că-i cad dinții la bătrânețe se datorește, in primul rînd, acestui lucru. Dar să conti­nui, îl văd pe Neculai că numai ce­ ia un maldăr de lucernă din căruță și, cu mine după el, in­tram din nou în bufet. Mă trage în fața barului, presară cerna pe tejghea și-mi zice la­să servesc. Oamenii s-au făcut palizi împrejur. Dar tot el le-a spus-o : „Ce, calul meu credincios ca un cîine, da cu mult mai folositor, nu poate servi masa la bufet ca voi ? Se vede însă treaba , că nu s-au prea înțeles pentru că în cele din urmă a fost nevoit să părăsească localul și, cînd m-a întors, era foarte nervos, s-au produs ceva pagube, niște sticle, niște pahare și sifoane care costă un număr de bani, echivalentul a nu știu cîte kilograme de fîn. Repet însă că erau foarte nervoși și numai pen­tru faptul că l-au cunoscut, că e­­ra un consătean de-al lor, e drept cam șugubăț, nu l-au ciomăgit pu­țin. Am plecat foarte repede și pe drum stăpînul mi s-a părut ex­trem de abătut, nu știu dacă de băutură sau de consătenii lui care nu l-au înțeles. în tot cazul, cînd a ajuns acasă, întreg satul aflase că sunt un cal celebru și de atunci am prestigiu printre caii comu­nei Măgura. Dar jur, și o fac pu­blic, că eu n-am nici o vină și că atunci n-am pus pe limbă nici un strop de vin, ci numai ceva lucer­na la bar. CE SPUNE stăpînul calului în seara zilei de 7 august, nu rețin ora, lumină afară, veneam din Bacău cu Munteanu Smău­dancu, cu căruța trasă de doi cai, unul era al meu, unul al lui... în rest declarația este, în mare, asemănătoare calului, pentru că nu rețin că am adus fîn și că am spart pahare, asta îl privește pe el, putea fi mai atent, cine sparge să plătească. Nu rețin de asemenea, să fi înjurat pe cineva, poate doar să fi încercat cu mijloacele mele să-mi lămuresc consătenii că calul e om și că poate să ser­și­vească masa la bufet. Pentru că de ce să ne purtăm rău cu caii ? Mai declar că cele sparte, chiar dacă s-au spart au stat în cale anume și calul meu nu le putea vedea fiind orbit de lumina din bufet. Ori, cine știe ce puțin loc este printre mese pentru a în­toarce calul, și el cu spatele nu merge, e îndărătnic nevoie ma­re, îi cunosc bine caracterul, ca unul ce-l am de mai mulți ani. Aceasta este declarația mea și-mi pare rău că sunt oameni care scot vorba din sat că am intrat cu calul în bufet, de unde și ponoa­sele ce le am de tras de pe urma acestei glume proaste. CE SPUN MARTORII în primul rînd spun că această faptă e condamnabilă. Că au fost insultați, că sînt intrigați de ati­tudinea consăteanului lor. Că au fost tulburați de violența atitu­dinii omului cu calul. Că localul public nu e grajd. Declarațiile lor au un ton indignat, și pe bună dreptate. CE SPUNE LEGEA Ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștei publice, distrugere în paguba avutului ob­ștesc. Pasă-mi-te, cu tot umorul o­­mului, calul, cu toată nevinovă­ția lui, n-a putut fi luat drept om. Dar omul e răspunzător de faptele lui. Omul, și nu calul ! Ovidiu GENARU Copii orfani cu.. V­I­N­­­A ■ I­n I pariisi in viața! Sunt șapte. De vîrste diferi­te. Patru dintre ei elevi. I-am vizitat acasă și ne-am trezit în fața unei situații aproape in­credibile. Cei șapte copii au fost aban­donați. A plecat mai întîi ta­tăl, Nicolae Mocanu, fost su­dor la Uzina chimică din Mu­nicipiul Gheorghe Gheorghiu- Dej. De un an se află la Brașov și le-a trimis copiilor bani : de două ori într-un an (!?!) Anul acesta, la 10 septembrie, i-a părăsit și Sanda Mocanu, „ma­ma" lor (am adăugat ghilime­lele pentru un motiv lesne de înțeles). „Mama a spus că mer­ge în oraș, să cumpere pîine, și n-a mai venit, iar noi stăm de-atunci și o așteptăm", ne spuneau, printre lacrimi, co­piii. Da, a plecat, dar nu după pîine. Sanda Mocanu nu mai vrea (!) să-și crească proprii ei copii. I-a lăsat fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără îngrijirea și căldura sufletească atit de ne­cesare lor. Iar rezultatul (la data vizitei noastre) : Carmen, fata cea mai mică a fost inter­nată în spital, în urma unei răceli la plămîni . Valerica a­­vea laringită și Tița luxație la piciorul drept. Nici ceilalți nu se prezintă mai bine, Ionel, la numai 7 ani, are o deficiență de dezvoltare la membrele in­ferioare. Urma să fie îngrijit la Casa de copii din Tg. Neamț, dar­, n-a­­ avut cine să-l ducă acolo. Scena era întregită de prezența a încă unui copil cu piciorul în gips. Nu, el nu fă­cea parte din familie, ci fuse­se lăsat de sora mamei. Ana Trifu (locuiește în cartierul T.C.R.), pentru a fi... îngrijit de ceilalți (!) Iar, ca faptul să de­vină mai paradoxal, Ana Trifu le-a luat copiilor ,hăinuțele și așternuturile mai­ bune ce se mai aflau prin casă. „Să nu se murdărească", spunea,­­ fără măcar să gîndească că ceea ce făptuia ea însăși era, cel puțin, murdar (din punct de vedere moral). După cum imorală este și a­­titudinea părinților care, cu o regularitate de invidiat, înca­sează lunar 700 lei, reprezen­tând alocația de stat pentru co­piii pe care nu-i îngrijesc... Acum copiii sunt înconjurați de dragostea celor din jur. Muncitoarele de la atelierul de prelucrare a maselor plastice, aflat în apropierea locuinței lor, le dau să mănînce, pentru unii din ei au adus haine. Sesizați de colectivul didac­tic al Școlii generale nr. 5 și de colectivul atelierului, comi­tetul municipal de partid și comisia de tutelă de pe lîngă Consiliul popular municipal Gheorghe Gheorghiu-Dej au luat cîteva măsuri ce se im­puneau de urgență : li s-a asi­gurat copiilor hrana, le-a fost reparată instalația electrică, li se vor cumpăra haine. Societatea noastră socialistă încearcă să repare absența u­­nor părinți fără responsabili­tate. Este și concluzia celor cu care am discutat despre fapta lui Nicolae și a Sandei Moca­nu . Profesor Nicolae Drăgoi, se­cretar al Comitetului munici­pal de partid Gheorghe Gheorghiu-Dej : „Fapta nu numai reprobabilă, ci este antiumană, complet antisocia­și­lă. Deocamdată noi vom căuta să asigurăm supravegherea ce­lor șapte copii prin repartiza­rea lor la cămine și la Casa copilului. Părinții au fost puși sub urmărirea organelor de miliție și vor fi deferiți justiției pentru a-și primi pedeapsa meritată. Paulina Moruzzi, responsa­bila atelierului de prelucrare a maselor plastice : „Ne doare inima cînd vedem asemenea cazuri. De aceea, am dori ca părinții să fie căutați și jude­cați cît mai aspru, iar copiilor să li se creeze condiții de învă­țătură. Bine ar fi ca toți cei ce pot sprijini această acțiune s-o facă în numele omeniei". Smaranda Silaghi, muncitoa­re la același atelier : „I-am a­­jutat ca pe copiii mei. Soțul le-a reparat încălțămintea, iar noi i-am hrănit. Părinții să răspundă în fața legii !". Opinia publică își manifestă deschis dezaprobarea. Aseme­nea fapte nu se pot­ întâmpla fără a fi condamnate. Sunt fapte ale unor indivizi fără nici o urmă de responsabilitate so­cială, ale unor părinți ce se es­chivează de la obligațiile pe care le au față de copiii lor, față de societate. Prof. M. GHEORGHE S-a scris mult despre nobila muncă a cadrelor medicale ; se cunosc nu­meroase exemple de me­dici care depun multă pasiune, suflet, dragoste față de ocrotirea sănă­tății. Se stă uneori zile și nopți întregi la patul bolnavului, pentru veghea cu grijă de sănă­a­tatea pacientului. Nu sunt rare cazurile cînd s-au făcut și sacrificii pentru salvarea unei vieți din ghiarele mor­ții. E firesc ca totul să se prezinte așa , viața, să­nătatea sînt cele mai de preț lucruri. Marea ma­joritate a oamenilor în halate albe se dăruiesc cu multă pasiune pentru munca lor plină de ne­prevăzut, dar și cu mari satisfacții atunci cînd pacientul este vindecat, redat societății și fami­liei sale. Sînt însă și unele ex­cepții și, de fapt, des­pre o asemenea excep­ție dorim să relatăm în rîndurile ce urmează. Ia­tă cum s-au petrecut faptele : Comuna Horgești. Era în ziua de 30 septembrie. Pe la orele 16,30 Elena Boz se întorcea acasă de la munca cîmpului. Din cei 7 copii pe care-i are, unul dă semne se­rioase de îmbolnăvire. Temperatură, dureri ab­dominale, o stare destul de suspectă. Mama nu stă­ prea mult pe gân­duri, o ia pe Cristina în brațe — căci așa o chea­mă pe fetița bolnavă — și cu sufletul la gură, dă fuga la dispensarul sanitar din comună. Aici se prezintă de îndată la medicul VASILE DEANU, îi explică PA­ si­tuația, pentru a-l deter­mina să o consulte de urgență pe fetița care nu împlinise încă 2 ani. Stupoare. Refuz cate­goric ! — De ce nu ai venit mai devreme ? Nu știi că eu am program pină la ora 14 ? — Da... dar eu am fost la munca cîmpului și a­­casă am găsit copilul, bolnav. — Nu pot să-l consult, sunt și eu obosit. — Dar barem uitați-vă puțin la copil, are și temperatură. — Ți-am spus o dată că nu pot, de ce nu mă în­țelegi ? Cu ochii plini de la­crimi, femeia a insistat, la implorat pe medic, dar acesta a rămas ne­clintit de la hotărârea sa fermă, lipsită de cel mai elementar simț al răspunderii. Oare cum de este posibil să pro­cedeze astfel un medic ? Unde este grija lui față de sănătatea oamenilor ? Cîtă rie omedie, cîtă in­diferență față de profe­sia sa, față de copii. A­­proape că nu-ți vine să crezi că pot exista și astfel de medici, care pur și simplu nu vor să acorde o consultație ce necesită urgență. Cu fetița în brațe, cu ochii în lacrimi, mama, dezamăgită și intrigată, părăsește dispensarul și se îndreaptă spre sediul consiliului popular co­munal, pentru a solicita sprijin. Aici găsește pe Nicolae Diaconu, secre­tarul comitetului comu­nal de partid, în cîteva cuvinte femeia i-a expli­cat toată situația petre­cută la dispensar. Tova­rășul Diaconu nu stă mult pe gînduri și plea­că de îndată să rezolve problema. Buna intenție nu s-a soldat cu rezul­tatul scontat, deoarece medicul Vasile Podeanu nu se mai afla la dis­pensar. Complet disperată, mama este nevoită să-și îndrepte pașii, agale, spre casă. Cu mîhnire în suflet meditează asu­pra celor întîmplate. Parcă nu-i vine să crea­dă,­ nu știe ce să facă, cui să mai ceară ajutor. Se gîndea tot timpul la Cristina, care nu-și mai contenea plînsul. O du­rea, totodată și fapta ne­cugetată, neomenia me­dicului de la dispensar. De ce oare nu i-a fost milă de lacrimile mele, de cele ale copilului ? — se întreba mama. De ce nu mi-a stat un sfat ?, barem un cuvânt de a­­linare a durerii, a sufe­rinței în care se zbătea copilul.- în zadar mama căuta­­ răspuns la între­bări, nu putea găsi ex­plicații, nu îi venea încă să creadă. Și totuși, fap­tele erau reale, petrecu­te sub privirile mamei care încerca disperată să aline durerile Cristi­­nei. • întîmplarea a făcut ca în după-amiaza acelei zile, treburile gazetărești să ne conducă și prin comuna Horgești. Ime­diat după sosirea noas­tră, secretarul comitetu­lui comunal de partid, tovarășul Nicolae Diaco­nu, ne-a explicat cele petrecute cu Cristina. Am plecat de îndată în căutarea medicului Va­­sile Pădeanu. Câțiva oa­meni ne-au spus că me­dicul se află la terenul de fotbal. Nu ne-a venit să credem. Și totuși vă rugăm să rețineți pre­zența medicului pe te­renul de fotbal o con­statăm după circa o ju­mătate de oră de la re­fuzul categoric al con­sultației solicitate de mama Cristinei. De ne­crezut ochilor, Vasile Pădeanu, era complet indiferent de plînsetele Cristinei și ale mamei sa­le. Juca mingea, se dis­tra, se destindea ! L-am rugat să vină cu Neomenia unui medic noi la dispensar. Intre timp a fost adusă și Cristina. Am asistat la consultație. Multă ră­ceală, indiferență, pasi­vitate față de zbuciumul copilului. Nici un cu­vânt, nici o vorbă de a­­minare, nimic! Aflăm temperatura : 39,2 GRA­DE. Un diagnostic din pripă : faringo-amigda­­lita, dispepsie acută. Se recomandă : cloranteni­­col infantil, complex B, piramidon și romergan. De astă dată mama a plecat mai liniștită, cu Cristina, spre casă. A­­flase unele lucruri, e drept destul de vagi, despre starea de boală a copilului. Era mai puțin îngîndurată, aștepta cu încredere efectul tămă­duitor al medicamente­lor. Am cerut explicații medicului Vasile Pădea­nu pentru cele petrecu­te. De fapt, nu avea ce să ne răspundă, își dă­dea oare seama de fapta neomenească pe care o comisese. în sinea lui și-a pus poate și el une­le întrebări, dar nu găsea răspuns. Pe unde­le­vii, din atitudinea aces­tui om, se întrezărea re­gretul, tardiv însă. A în­cercat să explice totul pe seama oboselii, a sur­menajului. sunt mult prea motivele puerile, ca să poată­ fi luate­ în seamă. Fapta rămîne faptă,­ Cristina și mama ei nu vor uita ușor cele petrecute, ele își vor a­­duce cu regret aminte de neomenia lui Vasile Pă­deanu, medicul care prin gestul său, s-a situat în afara legilor implicate de nobila sa profesiune... Carol CURTEANU !Jag. 3 Din agenda judecătorului „Operator “ de... alcooL în loc să fie preocupat de îndeplinirea atribuțiilor ce le avea în calitate de operator chimist la Uzina chimică Bor­­zești, Jugănaru Ion „opera­din alcoolul etilic folosit în procesul de producție. Nu de mult, fiind de serviciu, a sus­tras 15 litri alcool, pe care l-a ambalat într-un sac dublu de polietilenă și l-a trecut peste gardul uzinei. Nu a ajuns însă departe, pentru că a fost prins în trenul cu care circula spre Tîrgu Ocna, unde domicilia. „Operația“ a fost răsplătită cu pedeapsa de un an și 2 luni închisoare. „Filată“ Că vinde ciorapi filați Avidă de cîștiguri ilicite, Ouatu Elena, muncitoare la Fa­brica de postav Buhuși, se o­­cupa, în timpul liber, cu spe­cula de ciorapi filați. Obișnuia ca periodic să se deplaseze la Piatra Neamț, unde procura ciorapii cu pricina, la prețul de 22 lei perechea, pe care ii revindea cu suprapreț colegelor de muncă. Urmărită de orga­nele de miliție, a fost desco­perită în timp ce practica vân­zarea ciorapilor. Trimisă în judecată a fost condamnată la 6 luni închisoare, timp în care se va convinge că tot munca cinstită este cea mai bună ocu­pație. Discuții prea violente Moișteanu Aurel din Sascut Sat, lipsit de argumente ver­bale convingătoare, în discuția pe care a avut-o cu Ștefănescu Surica, a recurs la ajutorul u­­nui băț, cu care s-a aplicat mai multe „argumente“ peste pi­cioare, provocîndu-i o fractu­ră care a necesitat 70 de zile îngrijiri medicale, pentru vin­decare. Instanța a găsit nece­sară aplicarea unei pedepse de un an și 6 luni închisoare, pentru „Vindecarea“ inculpa­tului de asemenea obiceiuri Filantrop cu avutul obștesc . 3 Colca Ion îndeplinea­ funcția de organizator de spectacole la Filarmonica Bacău. Cu prilejul unor turnee efectuate în jude­țele Maramureș și Suceava a sustras din banii încasați prin vînzarea biletelor suma de 5.500 lei, din care, parte i-a cheltuit personal, iar parte i-a împrumutat unor membri ai ansamblului, pentru a-și face unele cumpărături. Pentru a acoperi sustrage­rea banilor a întocmit acte false cu care a intenționat să inducă în eroare unitatea. Demascat ca infractor, a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru delapidare și fals în acte publice. Se naște o întrebare : oare cei care au „împrumutat“ bani de la organizatorul de Specta­cole, nu știau că sînt încasați din vînsarea biletelor ? Seducătorul Muscalu Gheorghe, în vîrstă de 27 ani, din comuna Plopa­­na, etalînd sentimente de a­­fecțiune și făcînd promisiuni de căsătorie unei minore, a profitat de naivitatea logod­nicei, după care a părăsit-o, plecînd la Brașov. Aplicîndu-i dispozițiile legii penale care sancționează seducția, adică fapta aceluia care prin­ promi­siuni de căsătorie, conrupe o minoră, instanța l-a condam­nat, definitiv, la un an și două luni închisoare. 8. LUNGU Și ST. PIERSIC­ I•$ IA•• 1 ? FLECARUL Eroul meu e rotofei și blînd Și-n felul lui de fapt, nici­­ nu-i­ erou. Mi-a fost coleg de școală nu știu cînd Și mi-e de­ un an ,colegal de birou. Culegător de bancuri fără sare Și-ntotdeauna la curent cu toate, El povestește calm și cu răbdare, Iar eu mă mir de unde le mai scoate. El află toate „sigur și direct" . De ce cutare are fața trasă. Ce schemă se prevede în proiect. Ce face șeful cînd se duce­ acasă... L-am întîlnit odată nu de mult. Plimbîndu-se în parc. Era firesc Să stăm de vorbă, gata să-l ascult, Sau, dimpotrivă, eu să-i povestesc. Dar el mi-a luat urgent vorba din gură : — Știi ce, colega dragă, nu aici ! Să profităm puțin Și de natură... Vom sta de vorbă mîine, la.„ servici. Dorel SORA AA«8 •8 iI•i 8ițți AFI8iA•*3 IA8888*I818 IIIA13*i8181888 [UNK] I 8*1­8ș A AIA• A‘ 8 ■ •A . •A 8

Next