Steagul Roşu, noiembrie 1969 (Anul 24, nr. 5206-5231)

1969-11-08 / nr. 5212

A •ț' t t Sîmbată 8 noiembrie 1969 ----------------------------------------------------------------------------- Cicerone Cernegura „Cazul Argentin“ E.­­.1.­1969 Despre Cicerone Cernegura s-a afirmat, încă înaintea debutului­­­ său editorial („Cazul Argentin“ — e. p. 1. 1969) că ar fi un adept convins și ireversibil al literatu­rii absurdului. Lansată în pripă, pe baza unor lecturi fragmentare, mai mult sau mai puțin repre­zentative, afirmația nu rezistă de­cit în parte la o cercetare atentă a întregului. Evident, tentația ab­surdului exisă, dar ea nu este precumpănitoare. Modalitatea predilectă a proza­torului pare a fi, cel puțin în mo­mentul de față, parabola aparent amuzantă, dar în spatele căreia se ascund, cu rare excepții, sem­nificații tragice". Cicerone Cerne­gura este, structural, un fantast dublat d­e un umorist remarcabil, dispus oricînd să-și învăluie per­sonajele într-o aură de voioșie bonomă și să le pună în cele mai ridicole situații. Umorul său are, însă, funcționalitatea măștii unui clovn ale cărui tentative de a ne face să uităm și să rîdem ești- Cronică literară ează, deoarece dincolo de masca fardului se observă cu destulă u­­șurință, obrazul crispat, neliniș­tile, lacrimile adevărate. Se pot descoperi,­ fără eforturi considerabile, în unele dintre pa­ginile tînărului t­rozator_ băcăuan infiltrații din Urmuz, Italo Cal­vino și Kafka. Influența acestora este, însă, de natură pur formală și nu de substanță. Personajul central din schița Surprize, pare la Prima vedere, un tip neverosimil, descins din­­tr-o lume stranie. De fapt, el nu este decit un însingurat ie­dvent cu ca oricare altul­, care încearcă să-și depășească condiția făcîn­­du-și (sieși) tot soiul de glume de gust îndoielnic : își ține pe scaun ,.ca din întîmplare“ un bold în­doit și, apoi, prefăcîndu-se că nu știe nimic, se așează pe el, înte­­pindu-se, își pregătește o elăt­tă cu rumeguș, pe care o plasează între cele comestibile și o gustă tot­­­ea din întîmplare“ etc. Evadarea din singurătate se produce pe neașteptate, într-o seară, cînd o fată, greșind ușa, pă­trunde în camera lui și rămîne a­­colo, devenindu-i în cele din ur­mă­ soție. Fabulația schiței con­duce cititorul la o concluzie atît de clară, încît comentariile supli­mentare ni se par inutile. Nu mai­ puțin ciudat pare, luat ad- literam.­ si „eroul“ din Pauza (multe dintre personajele lui Cer­­neteura nu au nume). Un individ meticulos și stăruitor se îndeletni­cește, mai întâi din plictiseală, a­poi din pasiune, cu prinderea muștelor, pe care le „ajustează“ tăindu-le aripile și picioarele și se amuză asfixiindu-le, cu fumul ți­gării, într-o cutie de chibrituri. _____________________ Totul ar putea fi considerat un joc gratuit, dacă trimiterea în is­torie n-ar fi cit se poate de pre­cisă. îmbrăcați vînătorul de muște in uniforma unui ofițer de tristă amintire din timpul celui de-al treilea Reich, înlocuiți muștele cu oameni și chibritul cu o cameră de gazare și veți descoperi adevă­ratele dimensiuni ale schiței. Se mai poate afirma, privind lucrurile din acest unghi, că Ci­cerone Cernegura este un proza­tor prin excelență absurd ? Dar piesa cea mai izbutită a cărții, cea care-i dă greutate și pune cel mai bine în valoare ca­litățile remarcabile ale prozato­rului — fantezia debordantă, u­­morul subțire, știința construcției epice și capacitatea de a plăsmui din cîteva trăsături de condei si­tuații și personaje viabile — este, neîndoielnic, Cazul Argentin. Tit­lul are rezonanțe polițiste. Par­­curgînd povestirea, iubitorii a­­cestui gen literar vor rămîne, pro­babil, dezamăgiți. In loc de crime și urmăriri nocturne, ei vor găsi povestea fantasită a unui om —­­Argentin — care, nemulțumit și plictisit de stareța sa, devine, rînd pe rînd, printr-o ciudată meta­morfoză: pește, cîine, șarpe. In final, după lungi și infructuoase peregrinări, Argentin se întoarce la starea de om, întoarcerea este, însă, tardivă. Oamenii nu-l mai recunosc și nu-l mai primesc în­tre ei. Parabola „funcționează“ și aici ireproșabil. Semnificația ei este, ca și în cazurile precedente, lim­­­nede. Argentin reprezintă,­ în fond, omul care încearcă să­ se furișeze prin viață împrumutînd, cameleonic, înfățișări străine și nefirești. La fel de boțite în semnifica­ții sînt și bucățile Umbre, Noap­tea lupului, Calul verde și Di­spre pisici. Ultimele două au fost pu­blicate în revista „Breve“ din Na­poli, bucurîndu-se de o bună pri­mire din partea presei italiene. Evident, volumul nu este ferit de eșecuri. Problematica aborda­tă în Oglinda de cinci lei și, mai cu seamă, în Nemurire plus 100 lei este minoră, iar metafora — transparentă și artificioasă — creează impresia unui joc al că­rui unic atribut este facilul. Nu întîlnim în aceste piese nici ob­servația inedită și revelatoare și nici situațiile comice atît de spe­cifice prozatorului. De aceea, cred că înlăturarea lor ar fi dat cărții un plus de unitate. Mijloacele de expresie ale lui Cicerone Cernegura se află în­tr-o corelație perfectă cu substan­ța și tonul general al narațiunii. Suprasolicitarea lor poate duce, însă ușor, la manierism, conver­tind astfel o calitate esențială în­­tr-un păcat capital. Infirmarea sau confirmarea acestei eventua­lități ne-o va aduce romanul său „Moartea lui Armand din Alha­­nara“, în curs de apariție la E­­ditura pentru literatură. SERGIU ADAM ______________________________ Cine-am fost, v ." ■­­2 ce voi fi... Nu știu ce-am fost înainte de a mă naște . Poate-am fost floare, pasăre, ora... Nu-mi amintesc de nimic... Cred totuși c-am fost­ un picur din mierea iubirii, furișat în două inimi curate, ce se căutau însetate... o rază din Marele Gînd, cu mii de carate... ...Cînd voi muri, inima mea va intra în pămînt, raza se va topi se va topi și Marele Gînd . Nu-mi voi aminti de nimic... Și, iar nu voi ști, Cine-am fost, ce voi fi... EUGENIA POPESCU M­e­t­o­p­ă Limpede vatră cu zbor de coluni. Spre fluvii de lumină corăbierul, Și unde stirpea veche, griul, fierul Le înmulțim cu rîvnă din străbuni, Pădurile suave ca și cerul Cărnoasele pridvoare cu minuni, Alăturind baladelor furtuni, Și frumuseți compuse cu echerul, Pămînt rotund în care ne-am scris slava Sar fulgere din Criș la Petrodava. Se veșnicește chipul tău cum crești Statornică în evuri românești Tu, patrie, fierbinte ca și lava 1 ERNEST GAVRILOVICI S STEAGUL ROȘU Portret în apele oglinzii eu mă disting sever Cu două cute aspre ce-mi ard mocnit pe frunte, Sub fiecare pleoapă am desenat un cer, Și cîte o pădure în gene mi s-ascunde în buze port înfiptă o așchie de rîs De cite ori s-a hohot pe bunii mei îi doare Din neamul lor de mîndri îngenunchiați eu îs Întîiul care trece prin rîs ca prin ninsoare. Și port în partea stingă un legendar însemn O pasăre pe care în piept mi-au prins-o geții... Mi-s arme-aceleași arcuri curbate dintr-un lemn Ce-și înfioară frunza la sunetul săgeții. ION ROȘU Sonet Visam să te duc prin acest labirint Prin care acum ne-am pierdut. Să-ți arăt lumina de la început Păstrată-ntr-un mărgean, nu te mint ! Și vai, unde ești cînd te caut vîndut Printre vrafuri de cărți ferecate-n argint. Printre amfore răsturnate și umbre de hincint Cu sufletul, cum numai el te-a știut.­­ O, neliniște ! Eu eram cu drumul înainte ocolind spinii, soarta și Scorpionul, Tu, în urmă duceai șarpele orei fierbinte. Mai vine pe malul sculptat în răcoare Și lasă vraja ce te-a cuprins, Orionul. Poate înflorim, cu­ adevărat, numai sub soare ! OCT­AVIAN VOICU Aforism O poartă dacă n-ai deschis niciodată sau nu ai o poartă drumului vieții. Nu știi cînd se culcă ultima stea, Smulgîndu-și din mare vîrful săgeții. O poartă dacă n-ai deschis niciodată Nu știi din ce se compune un dor... Toate plăcerile mari ating punctul Din care cobori în reversele lor. ION CIUCHI e pricepe la toate. De la probleme de medicină în care se conside­ră expert și re­comandă medi­­camentatii sigure și pînă la motoarele de auto­mobil sau creșterea pui­lor de cangur, pentru fiecare în parte scoate, din cîrpăcita de cunoștințe, o lui trusă cheie. El nu are chei pentru fenomene c! fenomenele trebuie să se potrivească la cheile lui existente. Ceea ce nu se potrivește la cheie, ori nu există ori, dacă există, este prost. Cheile lui, confecționa­te într-o covălie cu teh­nologie depășită, nu pot fi întrebuințate la apa­ratura fină și complica­tă a vieții. El nu-și dă seama, nu vede, nu aude, nu simte, pentru că nu și-a scos nasul dincolo de pereții covăliei. N-a pus mîna streașină la ochi și nu a privit spre orizontul cunoașterii. I-a fost lene. S-a încălzit la focul de cărbune, sin­gurul foc cunoscut și, pentru că măruntele ne­voi ale lumii i-a adus cîteodată pe cineva care i-a călcat pragul pentru a-și potcovi purecii, s-a crezut îndreptățit să dea sfaturi ,să-și spună punc­tul de vedere, punct de vedere întotdeauna ca­tegoric. — Mă doare ficatul. — Ficatul ? Ia dom’be un extraveraj. — Știam că-i bun pen­tru inimă și nervi !?­ — Prostii. Merge foar­te bine. Ce, ficatul n-are nervi ? — Da, o fi bun dar sínt boli și boli de ficat. — In schimb ai un sin­gur ficat. Și Popescu și Ionescu și eu tot cu asta m-am făcut bine. El suferă de meteahna celor care știu puțin. Cu cât cunoaște mai puțin, cu atît crede mai ferm în ceea ce știe. Cu chei­le lui, puține la număr, decalibrate, vrea să în­șurubeze și să desșuru­­beze tot universul. — Arta actuală este o porcărie, zice el. — Obiectivarea subiec­tivității artistului cu­noaște... — Ce face ?... Ascul­­tă-mă pe mine... — Fiecare om... — Uite ce, întreabă pe cine vrei dacă asta de aici nu-i o aiureală. Măi frate, cînd îți făcea ăla... cum îl cheamă ?... Mi­chel Angelo o statuie, a­­poi era statuie. La ăștia de azi, ce-au visat noap­tea, fac ziua, ta-i „Asta-i pictură ?... As­­muzică ?... Asta-i fustă ?... Pe copil și pe muiere dacă nu-i bați, nu merge treaba. Mie îmi spui ?... Fugi de-aici dom’le ! Vrei să fie bine, fă cum îți spun eu. Nu­mai așa să faci... Las’că știu eu, nu mă înveți tu“... Operînd sentențios, cu cheile lui de covălie în­vechită, mutilează tot ce-i cade în mină, își vîră nasul peste tot. Nu funcționează o ma­șină oarecare, o proble­mă oarecare. — Dați-mi voie, își suflecă mînecile. Bagă capul. Deșurubea­­ză, bate, vorbește, înju­ră, cere ba una ba alta, propune... — Pune contactul! Nu merge. — Crucea și dumne­zeu­. Constructorul a fost un idiot. El e de vină. Nici dracu’ nu-i poate da de capăt. Cînd îl vede mergând, cînd vede problema re­zolvată, spune: — A... o nimica toată. Știam, dar mi-a fost lene. Omul cu chei fixe nu va recunoaște niciodată că nu știe ceva, că nu se pricepe. Este în stare să schilodească tot ce este în jurul lui, fără să-și dea seama. Dacă încerci să-i explici punctul tău de vedere, te domină verbal. Ridică tonul, se agită, te întrerupe și vorbește, vorbește și doar atît... vorbește. Și vor­bele lui, ca niște păsări de lut, cad și-i mor la picioare. Nu le vede. Are orbul găinii. El le-a dat drumul să zboare, în rest nu-1 mai privește, își suflecă mînecile, cu chei fixe și cu frun­tea sus, pleacă. A fost învingător iar. Este me­reu învingător prin fap­tul că adversarul, logic, ...abandonează. Vae vietis ! ION ȚIGHILIU O­MUL CU CHEI FIXE !L i Pag. 3 ■ ■ ■­a ■ ■ Muzeul de artă din Bacău , Gh. TATTARESCU ,Țarancă cu snop de gi**«“ D­e­ acolo de unde își aduc ob­scura lor existență, plasto­grafii ies — din ce în ce mai rar, e drept, — la suprafa­ță, cu cite o mască strîmbă, de împrumut, pozînd non­șalant în rolul de autori de capo­dopere. Și dacă „comedia" a prins, gra­ție uneori neatenției, curajul lor poate atinge culmi nebănuite. Dar, mai devreme sau mai tîrziu, ade­vărul iese la suprafață. Un asemenea trist exemplu ni l-a oferit Brișcaru Ion din comu­na Plopana care pe cuprinsul unei foițe înguste încearcă, într-o româ­nească ștrangulată de greșelile de ortografie, să ne convingă că el personal este autorul în drept al unor poezi (grafia îi aparține) și poeme pe care le datează modest. 1966. Nu putem decis să aplaudăm ad­mirabila abstinență de la gloria li­terară, manifestată pe decursul a trei ani încheiați. Acum, însă, cînd s-a hotărît, să devină un „nume“, trebuie să-l dezamăgim, spunîndu-i că o poezie asemănătoare (dacă nu identică) cu cea comunicată nouă, a scris acum 140 ani și un „oare­care“ englez, pe nume Percy Shel­ley. Ce spirit îi va fi dictat versu­rile pretinsului autor direct în ro­mânește, asta numai volumul Shelley — Prometeu descătușat, o poate spune. Lăsînd ironia deoparte, vom spune că totul e furat, în afară de greșelile de ortografie. Nici chiar titlul poeziei n-a scăpat nechinuit: din Nestatornicie, cum e în volum, Brișcaru a făcut... Nestatornice ! Nu știm ce-l va fi împins spre un asemenea act, poate a vrut să verifice informația literară a poș­tașului, poate —, și ar­ fi și mai trist — a vrut să se dea drept ceea ce nu este. E de la sine înțeles că ambele alternative nu-l onorează și consemnăm aici hotărîrea bineme­ritată de­ a nu-l mai socoti printre corespondenții noștri. TODERIȚA VASILE, Liceul „G. Bacovia“. Lucruri de început, rezultate par­că dintr-un efort nesusținut căruia îi lipsește, deocamdată, concentra­rea. Faptul este, la urma urmei, normal, dacă luăm în considerație vîrsta pe care o aveți. Acum e cel mai indicat să vă extindeți lectu­rile în scopul adîncirii personalită­ții artistice. O mai îndelungată și atentă ză­bovire asupra textului scris, prac­ticarea versului clasic cu toate „ca­noanele“ sale e, în cazul dv., mai mult decit necesar. Imn este tributar unei optici ne­coapte îndeajuns, în care versurile nu sunt decit text în proză, rupt ar­bitrar și dispus în chipul unei po­ezii. Reveniți numai după ce veți medita la cele cîteva observații, ră­­mînînd ca în amănunt să decideți singur. POPA NECULAI - Liceul eco­nomic, Bacău. Ne trimiteți o singură poezie și o prezentare scurtă ca o telegramă. E greu de spus cu­ anume talent dovedește ea, încercăm totuși, o ob­servație fugară. Naivitatea extre­mă a compoziției ar fi scuzabilă poate, dacă forma ei ar suplini ci­­teva defecte. Așa însă, greșelile de ritm și de rimă ne fac să ne gîn­­dim că poezia e scrisă — nu numai aleasă, cum pretindeți — la întîm­plare. Mai indicat ar fi să ne tri­miteți întreg ciclul de care vorbiți și vă promitem un răspuns mai detaliat. RUSU MARGARETA. elevă. Dealu Morii. Sunteți, oarecum, în situația co­respondentului de mai sus. Ne tri­miteți tot o poezie, plină, pe lingă agramatisme (declinați adverbul!) de incongruențe stilistice, formu­lări stridente de genul: „Căci moși strămoși de-ai noștri! /Mulți au mai iubit / Oștenii lui Ștefan / Pen­tru tine s-au jertfit“ ș.a.m.d. Că nu pricepem pe cine anume iubeau mulți strămoșii noștrii. e o bagatelă pe lângă imaginea deza­greabilă de ansamblu. Dar poate că e numai un accident. BACAUAM­ MIHAI. Cînd pe fiecare lună scris ne lo­vim de două-trei greșeli flagrante de ortografie, iar fiecare strofă e plină de un verbiaj dezlînat, nu pu­tem să vă acordăm nici o circum­stanță : Românie „Vreau să-ți mulțumesc dragă !Că-n tine am crescut frumoși c­a o fragă“, expri­mă tot ceea ce ne sfiim să vă spu­nem, fără menajamente. ROM­ MIREL, Măgirești. Autoprezentarea scrisă intr-un limbaj cam prețios, distonează evi­dent cu poeziile trimise. Spre re­gretul nostru, scrieți cam „după u­­reche“, aur rimează cu amor(l) iar lumină cu liră (ca să nu luăm de­cit două exemple), toate astea pe Ungă formulările de genul: ...O mîngiiere /împrăștie puf de păpă­die /Cîmpiilor, ca mîngiiere (Pas­tel) unde poezia e total absentă N-ar strica să renunțați, pentru o vreme, la conspectarea dicționaru­lui de neologisme, în favoarea lec­turii unor cărți de veritabilă poe­zie. VERA SUVEICA — Gheorghe Gheorghiu-Dej. Versurile trimise ne-au parvenit in timp util dar, ceea ce ne-a îm­piedicat să le publicăm a fost cali­tatea lor îndoielnică, de care nu-i greu să vă încredințăm: „Flamuri tricolore /Flamurile de jar rînduie în pridvoare în august azi, iar“ etc. O asemenea versificație, veți recunoaște, este destul de imper­fectă, cu rime aproximative, cît despre ultimul vers, ne e aproape imposibil să-l pronunțăm. Poezia patriotică, în care v-ați încercat condeiul, este o probă foarte difi­cilă. Simpla enunțare a unor lozin­ci sau expresii patinate, reduce, în mod fatal, valoarea versurilor. Re­veniți cu lucruri de calitate, la ni­velul așteptărilor noastre și ambi­ției dr. ION SOCOL — București, în afara plicului (la care vă și răspundem) n-am mai primit alt­ceva, așa că posibilitatea, ca pri­mul plic să nu ne parvină, de care vorbeau­ în scrisoare, s-a întîm­­plat să fie realizate. Cele Trei cîntece de noapte res­pira o anume știință în a scrie ver­suri, in dozarea efectelor stilistice, în rotunjirea imaginilor. Spre pil­dă, Sat natal debutează foarte pro­mițător, creînd atmosferă : „Adoar­me luna pe un cer tîrziu /Și ami­­roase-n busuioc grădina /Curge din stele mii argintul viu /O doină-n sat își scapără lumina“,­dar, din nefericire, pe parcurs se împotmo­lește în stridențe sau locuri comu­ne. Nunta are o rimă interesantă: aciua cu ziuă și cîteva insule, in­suficiente însă pentru a-i conferi valoare deplină. în schimb, Noapte de toamnă pare cea mai realizată. Aici suflul artistic e rareori sufo­cat de vreo stîngăcie, imaginile sînt proaspete, cu o doză mare de inedit: „Vibrează frunza-n tîrzie /Viori pe care-arcuș e plopi do­rul“... „Cununa stelelor din carte / Frumos ni se așează frunții ; / Vi­toria Lipan, departe /Cu noi, tîrziu, colindă munții“. Vă așteptăm cu alte asemenea vești, în convinge­rea că vă vom oferi cît de curînd o surpriză plăcută. GALBEN CORNEL - Gheorghe Gheorghiu-Dej, MUNTEANU GHE­­RASIM DUMITRU, Z. S.: — Din nefericire, lucrările expediate pen­tru concursul inițiat de ziarul no­stru au sosit cu întîrziere. Vă invi­tăm însă, să ne scrieți în conti­nui­ur . ION MUNTEANU POȘTA LITERARA îî

Next