Steaua Roşie, mai 1971 (Anul 22, nr. 102-127)
1971-05-01 / nr. 102
BORDI ANDREI „După muncă" BARABAS ŞTEFAN „Greva muncitorilor forestieri din Valea Mureşului" GHEORGHE OLARIU „Steaguri" m- m pr im TÖRÖK PAL Compoziţie industrială BALÁZS IMRE „Inundaţia" Izvorite din cele mai nobile sentimente faţă de lupta glorioasă a partidului in cei 50 de ani de existenţă, faţă de patrie şi popor, lucrările artiştilor plastici mureşeni constituie o remarcabilă contribuţie la fondul de aur al artei militante româneşti. Animaţi de importanţa evenimentului, artiştii plastici au creat lucrări cu o tematică puternic ancorată în actualitatea vieţii noastre, pregnant militante, pornind de la tablouri care înfăţişează acţiuni ale comuniştilor în ilegalitate pînă la vasta şi complexa operă de construcţie a socialismului. Barabás István „Greva muncitorilor forestieri din valea Mureşului"; Gheorghe Olariu „Steagurile roşii" şi „Grevă pe Mureş"; Major Gizela „Doftana"; Nemeş Irina „Cooperativizarea agriculturii"; Porzsolt Borbăla „Industrializarea"; Albert László „Combinatul din Tîrgu-Mureş"; Bordi Andrei „Culesul recoltei"; Fekete Zsolt „Construcţia"; Krab László „Cartierul Tudor Vladimirescu din Tîrgu-Mureş". Acestea şi multe altele, din domeniul picturii. In sculptură se remarcă lucrările cunoscutului sculptor Marion Izsák „Cinstire eroilor patriei” şi „Omagiu partidului"; „Descătuşarea" de Gavril Sedrein şi „Motiv folcloric" de Székely László. Toate acestea alături de multe altele (50 de lucrări de pictură şi 15 de sculptură) vor face parte din expoziţia ce se va deschide la Tg.-Mureş, în ziua de 3 mai, închinată semicentenarului partidului. Expoziţia va mai cuprinde alături de compoziţii, peisaje, portrete, lucrări de virtuozitate constituind o unitate în ciuda diversităţii stilurilor, temelor şi tehnicilor. Expoziţia se va caracteriza printr-un puternic optimism, vigurozitatea execuției ca şi prin echilibru tematic şi stilistic. IZSÁK MÁRTON „Omagiu partidului" Ştim că ziua de 1 Mai se desfăşoară astăzi festiv pretutindeni în lume. Aleasă încă din anul 1889 ca zi a muncii şi a solidarităţii internaţionale a făuritorilor ■de bunuri materiale şi spirituale de pe toate meridianele planetei noastre, această zi a fost instituită şi respectată pretutindeni, dar de atunci, fiecare deceniu şi chiar fiecare an a multiplicat „forţele de luptă mobilizate pentru prima oară de o singură armată sub un singur steag“ ... aşa după cum se exprima Engels cu ocazia primelor mari demonstraţii ale proletariatului din Europa şi America, în 1890. Şi dacă la început, pretutindeni, sărbătoarea purta într-însa nădejdea într-o orînduire mai dreaptă şi avea întotdeauna un caracter de luptă, faţă în faţă stînd: lumea capitalului şi cealaltă „sclavii milioanelor nefaste“, cu timpul izbînzile revoluţionare ale popoarelor şi unirea lor întru pace şi progres, au făcut să se poată schimba faţa lumii, dînd viaţă pe o bună parte din globul nostru, unei noi societăţi, unde ideile socialismului şi ale comunismului au cuprins sute de milioane de oameni, însufleţindu-i şi încleştindu-i cu toate puterile lor fizice şi spirituale într-o mare realizare, spre împlinirea celor mai înalte năzuinţe şi aspiraţii ale omului. Şi astfel, 1 Mai a devenit treptat soroc tradiţional de bucurie unanimă, simbolul înfrăţirii tuturor celor de bună credinţă, uniţi întru acelaşi gînd: triumful omeniei şi triumful muncii. în acest context, omul şi-a dat tot mai bine seama cît de mult aparţine unei familii, unui popor, unei epoci, unei anumite relaţii de producţie, şi aşa, legătura profundă dintre individ şi viaţa colectivă a devenit un adevăr de viaţă, dar mai ales unul de istorie, munca modelînd lumea şi în acelaşi timp conştiinţa de sine a lucrătorului, tot ea răsfrîngînd direct raporturile dintre oameni şi concepţiile lor asupra vieţii şi rostului lor, şi rolului pe care ei îl joacă la propăşirea societăţii în care trăiesc. Astfel eul a fost recunoscut — din nevoia de certitudini — de către alt eu şi a devenit noi, cum ar spune filozoful, conştiinţa de sine lămurinduse mereu, educîndu-se necontenit, urcînd prin muncă, treaptă cu treaptă, căpătînd adevăratele ei dimensiuni, împlinindu-se. De la faza preagricolă, la apariţia uneltei şi mai tîrziu a maşinii şi automatismului care a amplificat forţa omului, au existat mai multe lumi — distanţă în care a avut loc un fenomen de abstractizare a muncii, de la homo faber la homo sapiens şi homo moralis petrecîndu-se acel proces lung, greu şi complex în care lucrul omenesc a primit mereu noi semnificaţii, înălţînduse treptat în zona spiritualităţii, îmbogăţindu-se cu valoarea etică. Omul a privit din ce în ce mai responsabil realitatea, mai cu luciditate şi mai necruţător, înţelegînd în acelaşi timp şi sensul interior al lucrărilor sale, dîndu-le unitate şi tensiune, istoria însăşi nefiind altceva decît creaţia lui. Că munca l-a făcut pe om ceea ce este el astăzi, o ştim cu toţii şi aceasta defineşte sensul total al destinului uman, însăşi legea vieţii sociale. Ea a constituit dintotdeauna o necesitate pentru cea mai mare parte din omenire, pentru că fără muncă, viaţa n-are nici o raţiune, iar în lumea modernă ea ar trebui să devină o datorie pentru toţi, ea singură, fiind în stare să răscumpere toate suferinţele, ea singură fiind temeiul şi bogăţia unui popor şi adevărata providenţă umană, ea singură puţind să ne înnobileze în propriii noştri ochi şi ţine loc tuturor iluziilor pierdute, ea singură menţinîndu-ne echilibrul fizic şi moral, pentru a nu ni se prăbuşi facultăţile raţionale şi a nu putea deveni niciodată ,,monştri umani“ de tip Manson sau Patricia Krenwinkel, care slăbesc sănătatea comunităţii. Trăim în epoca umanismului socialist şi acum, mai mult decît oricînd, omul se defineşte drept fiinţă umană doar în măsura în care nu pozează în espectativă şi nu se consideră o zeitate suficientă sieşi, ameninţată — de altfel, în acest caz — cu depersonalizarea, ci dimpotrivă, în măsura în care trăieşte activ în, pentru şi prin comunitatea socială, interesat de tot ceea ce se întîmpla în jur şi mai departe, mereu proaspăt cu mintea, braţele şi sensibilitatea vie pentru solicitările continue ale vieţii moderne. Şi numai printr-o muncă demnă, pasionată şi creatoare, omul poate să-şi descifreze rostul cu noile lui certitudini şi să-şi făurească modul de viaţă cel mai corespunzător prezentului istoric pe care-l străbate şi în acelaşi timp să cauite a găsi cea mai edificatoare formulă pentru construcţia viitorului, al acelui viitor pentru care se preconizează deja că sediul muncii umane va fi creierul, maşinile deplasînd „treptat omul spre esenţa sa... gîndirea creatoare“ anulîndu-se astfel diferenţa dintre munca fizică şi cea intelectuală. Astăzi, mai mult decît oricînd, el nu are dreptul să se risipească în afara efortului colectiv, ci fixat pe osatura unei activităţi organizate, răspunzător de faptele şi lucrările sale, să aibă respect şi înţelegere pentru cele ale altora şi să încerce să lumineze ca o stea în faţa semenului său, ştiind că omului, nimic nu-i este mai folositor pe acest pămînt, decît tot omul. Implîntat în pămînt, dar lovind cu creştetul cerul, întrebîndu-se adesea care este rolul existenţei şi socotind că el însuşi este un mic univers, omul ştie că a fost născut pentru a munci, aşa cum pasărea a fost creată pentru a zbura. El şi-a făcut din muncă legea existenţei sale, descifrînd secretul principal al fericirii sale şi astfel el înaintează mereu dîrz şi tot mai sus, pentru că vrea să trăiască după legi drepte şi în libertate, soarta lui nevalorînd decit atît cît singur ştie să şi-o evalueze, lui neajungîndu-i doar să-şi trăiască viaţa, ci să o şi cîştige, să o şi merite, iar pentru a trăi, el vrea să înceapă mereu ceva, în orice clipă. Şi pentru că în natură nu se află nicăieri odihnă şi repaos total, omul de azi a înţeles că e mai bine să se consume decît să ruginească. Sfatul l-a formulat astfel, mai de mult, Diderot, nouă nu ne rămîne decît să-i îmbogăţim conţinutul, gîndindu-ne tot timpul că cine nu munceşte rob are să fie, chiar şi în acest nou ev, atomic şi astral. VIORICA MUREŞAN susntiu nimen Sărbătoarea primăverii şi a un conf. univ. ION CHEREJI 1 Mai — sărbătoarea celor mai înalte aspiraţii de înnoire şi progres, a idealurilor nobile care animă cele mai largi forţe ale umanităţii. Semnificaţiile acestei măreţe zile se dezvăluie în bilanţul victoriilor repurtate în lupte şi în evocarea marilor probleme care agită lumea zilelor noastre. Simbol al uriaşului efort al popoarelor, al luptei lor pentru libertate, demnitate şi pace, pentru noi, azi, ziua de 1 Mai are rezonanţe multiple şi noi. In acest an, Ziua Muncii îşi sporeşte strălucirea prin fiorul a ceea ce înseamnă în conştiinţa neamului Semicentenarul Partidului Comunist Român. Măreaţă zi — inepuizabilă sursă de ample meditaţii. Măreaţă sărbătoare — izvor nesecat pentru poeme de largă respiraţie. 1 Mai — explozie a primăverii ţării ce-şi dezvăluie întregul sens, tulburător de frumuseţe, al transformărilor săvîrşite în viaţa noastră, a tuturora. 1 Mai 1971 — mai bine de un sfert de veac de cînd tranşeele, rănile trupului ţării noastre, s-au vindecat; mai bine de un sfert de veac de cînd răpăitul armelor s-a stins; trai bine de un sfert de veac de cînd pe locul ridurilor fumegînde cresc trandafirii vestitori de nouă viaţă, mai bine de un sfert de veac şi-n locurile unde au căzut eroii cunoscuţi ori necunoscuţi ai neamului sînt aduse zilnic flori proaspete şi prinos de ginduri bune... 1 Mai 1971 — şi satele şi oraşele, vechi şi noi, ale patriei se înalţă mai frumoase şi mai înalte. Comuniştii noştri le-au readus la viaţă din cenuşa lor fume, gindă, fluturînd deasupra lor flamura roşie a victoriei vieţii. Iar cele mai frumoase străzi şi case din întreaga ţară sunt acelea ce poartă gravate pe plăci de marmură albă inscripţiile istoriei mişcării muncitoreşti şi a Partidului Comunist Român ... Vom anina de aceste plăci o floare ... 1 Mai 1971 — mai bine de douăzeci şi cinci de ani de victorii paşnice şi strălucite într-o ţară în care florile şi lanurile, şi plugurile, şi mîinile harnice, au acoperit şi au nivelat tranşeele, în care la indemnul partidului un neam întreg, români şi naţionalităţile conlocuitoare, un singur gînd şi-un singur suflet, sintem cot la cot, în marşul triumfal al construcţiei unei noi vieţi. Ecoul marşului a spart fruntariile celor patru zări — se rostogoleşte peste meridianele globului, trezind admiraţia unei lumi întregi. 1 Mai 1971 e altfel insă decît toate celelalte sărbători de pînă astăzi. Puterea de regenerare a acestei măreţe zile te învăluie cu mireasma ei de vrajă — născută din cei cincizeci de ani de luptă, de uriaşe eforturi şi sacrificii prin care Partidul Comunist Român îşi sărbătoreşte strălucitele victorii de astăzi, prin care le vesteşte pe cele de mîine... Sînt cincizeci de ani de cînd Partidul Comunist Român şi-a dovedit strălucit puterea şi înţelegerea de-al transforma pe OM într-un pivot în jurul căruia să graviteze totul. Cincizeci de ani de luptă şi eforturi neîntrerupte, de sacrificii şi jertfe — de tot atîtea strălucite victorii pentru om, pentru demnitatea omului, pentru fericirea omului. Iată de ce 1 Mai 1971 e sărbătoare de proporţii istorice. Şi oricît ai încerca să exprimi dimensiunile acestui 1 Mai cuvintele se dovedesc sărace. Argumentul suprem îl dă însă superioritatea incontestabilă a vieţii şi societăţii pe care o ctitorim în ţara noastră. Sărbătorim acel 1 Mai care strînge în jerbă luminoasă cincizeci de ani de evoluţie a procesului de devenire şi împlinire în bogăţie, în frumuseţe, în superioritate infinită a vieţii omului şi a patriei noastre. Sărbătorim acel 1 Mai ce-şi aruncă peste trupul ţării curcubeul strălucit al bilanţului de fapte împlinite cu înţelepciune străbună şi avînt tineresc, curcubeul străluminat de perspectiva realizărilor viitoare. 1 Mai 1971 — simfonia victoriei vieţii asupra morţii, simfonia sufletului tînăr al veşnic tinerei noastre patrii în care, ca într-o grădină vie, înfloresc superb cincizeci de trandafiri sădiți spre veşnicia neamului. A PARTIDUL Peste ţara de sus, peste ţara de jos Bate-un zvon aromit, trece-un vînt luminos, Fibre tari de oţel pune-n firul plăpind, Drumuri vechi descîntind, drumuri noi deschizind. Aflător de mari fileuri şi fără popas Către ţărmul de basm care ne-a mai rămas Ne răsfringe fiinţa scăpată din mit, Crezul nostru statornic c-o stea logodit. Rădăcinile-ntoarnă-n suflarea de-acum Cu tot cerul căzut in izvoare, postum Şi din vise o daltă de foc şi cuvint Demiurgic ciopleşte ce sintem, ce sint. ALEXA MARIS Intru taina Patriei Mumele lumii Înlăcrimate duc povărate tainele dorului mă cintă iarba mormintelor toamna întru dulceața graiului Tău. Mă alinară și mingiierile palmelor Tale bătute de jele, prinsul fintinii descumpăninde spre adincimea de oseminte. In întruparea gîndului, dorului, fragezi, armindenii din capătul zării mi-aduc sub frunte înseninările mustind de seva-mprimăvărării. Te trăiesc, Mumă, intru fiinţă, intru suflare, nu mă-nghit mările şi-n veşnicia clipelor lumii vărsate-n mine, iluminările. SERAFIM nunj Amforă Umplem ulciorul cu dor de-nălţimi şi ne adăpăm seceta clipei Sintem febrile mulţimi Din perechea aripei. Care o flutură pasărea pură, Pasărea albă şi-nfiptă zării Ce-o văzură Ochii semănaţi depărtării Tot către capăt de vis, Spre încotro din amfora grea Vinurile dragostei ni-s Puterea pe care inima o bea Din cuvint de partid, din cuvînt in care sculptatâ-i amfora sfîntă — Se-adapâ însuşi acest pămînt Românesc şi-n frumuseţi se-mplîntă. ______ ION SOCOL STEAUA ROȘIE PAGINA 3