Steaua Roşie, decembrie 1984 (Anul 35, nr. 285-310)

1984-12-01 / nr. 285

Spiritul civic creator al culturii româneşti D­ocument politic de mare profunzime teore­tică şi cu multiple efecte stimulative, di­namizatoare şi constructive asupra praxisului social. Raportul prezentat Congresului al XIII­­Iea al P.C.R. de tovarăşul Nicolae Ceauşescu constituie o valoroasă şi nouă contribuţie a gân­dirii sociale şi politice româneşti la dezvolta­rea şi îmbogăţirea creatoare a patrimoniului universal al teoriei revoluţionare. Cum este şi firesc, în acest document strategic şi politic de mare originalitate teoretică şi ştiinţifică, ac­ţiunea cultural-educativă deţine un loc priori­tar, statuîndu-se într-o perspectivă revoluţiona­ră direcţiile majore ce trebuie urmate pentru a imprima întregii vieţi spirituale noi şi dura­bile dimensiuni calitative, noi valenţe de efi­cienţă. Aşa cum sublinia secretarul general al partidului „întreaga activitate cultural-artistică, educativă trebuie să servească poporul, să ofe­re programe care să reflecte permanent munca sa eroică, dorinţa sa de cunoaştere şi virtuţile morale ce-i sunt caracteristice“. Original şi unic în felul său, cadrul institu­ţional larg democratic promovat în etapa des­chisă creativităţii sociale şi civice la cel de-al XX-lea Congres al partidului stimulează generos şi totodată exigent gestul cotidian al culturii în „haină de lucru“, atributele noii fizionomii umane, devenind concomitent criteriile produc­tivităţii reale a culturii ca operă şi bun so­cial, menită să concure la înfăptuirea integrală, sincronizată a ansamblului obiectivelor dezvol­tării. In etapa actuală a dezvoltării calitative, intensive şi eficiente a societăţii româneşi se instituie o organică şi permanentă legătură în­tre cultură şi praxisul social, deoarece toate demersurile culturale ale omului au loc în pro­cesul activităţii sociale, determinate fiind de necesităţile sociale şi avînd o finalitate şi o funcţie social-umană ce se realizează prin in­termediul comunicării. Valorile culturale se rea­lizează ca atare, există ca valori şi se desăvâr­şesc, îşi amplifică potenţialul formativ-educativ prin circulaţie şi integrare în modurile de via­ţă şi muncă ale oamenilor, în universul spiri­tual al gîndirii şi simţirii lor. Ele sînt realmen­te trăite, fireşte atît cit sînt şi cum sînt, în practicile muncii, în raporturile sociale, în utili­zarea timpului liber, în elaborarea sistemelor de reprezentări şi valori, în aspiraţii şi proiecte, în acţiune. Pretutindeni ea este mediatorul prin care oamenii caută să-şi depăşească condiţia şi să creeze o lume. Acest unic şi splendid me­diator al depăşirii creatoare a unei stări exis­tenţiale date şi al deschiderii înnoitoare spre altceva superior în ordinea devenirii este cultu­ra ca acţiune transformatoare a lumii omului, ca reconstrucţie permanentă a istoriei. Prin cul­tură omul devine altceva decit „un accident al universului“, aspirînd la o nouă formă de via­ţă prin care sunt cucerite noi terenuri ale ne­cesităţii cu ajutorul „plugului“ mereu perfecţio­nat al cunoaşterii şi libertăţii, al înţelegerii şi acţiunii. Că libertatea, fericirea şi demnitatea omului ca fiinţă generică şi ca individualitate depind, în ultimă instanţă, nu doar de suportu­rile materiale şi tehnice ale existenţei sale ci şi de „bogăţia“ sa spirituală este un fapt necon­testat Aşa cum se exprima, cu profunzimea ca­racteristică gîndirii sale filozofice, D.D. Roşea „Dacă nota esenţială care defineşte pe om n-ar fi spiritualitatea lui creatoare de cultură, feri­cirea oamenilor ar creşte direct proporţional cu progresul material şi tehnic. Experienţa însă ne arată că lucrurile nu se petrec cu necesitate aşa“. Premisa civismului culturii şi finalitatea ci­vică, creatoare­a acesteia derivă din procesul de socializare al valorilor prin care se creează baza de acţiune. In acest context cultura consti­tuie un mod de viaţă, în care valorile îşi rea­lizează plenar funcţia lor moral-formativă de­venind reguli şi imperative ale existenţei şi creativităţii. „Cultura muncii şi vieţii“ consti­tuie rezervorul motivaţional şi propulsorul par­ticipării civico-morale în lipsa căreia existenţa umană îşi pierde sau restringe aspectul său di­namic, transformator — creativitatea. Aceasta, fără a înceta să se manifeste la nivelul indivi­dului şi prin individ, tinde să devină tot mai mult o sarcină de grup, cu alte cuvinte creati­vitatea se socializează. Fenomenul în sine ne­cesită afirmarea puternică a democraţiei par­ticipării — condiţie hotărîtoare a creaţiei co­lective. De aici şi necesitatea promovării şi e­­liberării prin potenţare activă a spiritului civic creator al culturii socialiste. Desigur, civismul culturii presupune depăşirea contemplativităţii prin promovarea angajării, a acţiunii prin ca­re se rostesc faptele de cultură şi devin valori recunoscute şi apreciate socialmente Pentru individ, cultura echivalează cu un mod de gin­­d­­ire şi acţiune caracterizat nu prin enciclope­dism amalgamat şi şubred, ci prin profunzime de gîndire, prin concretizarea sa în fapte de cultură. Iată de ce, documentele programatice ale Forumului comunist, opera teoretică şi indica­ţiile practico-politice ale secretarului general al partidului nostru leagă atit de strîns sensurile procesului revoluţionar-socialist, continuitatea devenirii sale de formarea omului nou, de afir­marea sa creatoare. De aici, accentul prioritar pus pe cunoaştere şi cultură, pe creaţia ştiin­ţifică şi tehnică, pe valorile culturale şi spiri­tuale, pe educaţia umanistă, creatoare, la tim­pul viitor Revoluţia în ştiinţă, în cultură şi în educaţie, calitatea efectelor sale umane, consti­tuie în perspectiva progresului societăţii noas­tre marea condiţie a obiectivării sarcinilor stra­tegice ale procesului revoluţionar-socialist, pro­ces în care Congresul al XVII-lea al partidului, pe linia continuităţii revoluţionare, este un monu­ment istoric de referință. FLORIN CIOTEA sociolog ­ Arhiva pămîntului românesc Monumentul ..loan Duma“ In Săcalu de Pădure, în faţa unuia din cele mai frumoase monumente de arhitectură popu­lară — biserica de lemn — din judeţul Mureş. Se află monumentul funerar al lui Ioan Duma, luptător pentru recunoaşterea drepturilor naţio­nale ale poporului român din Transilvania Şi pentru desăvîrşirea unităţii naţionale. Intensificarea politcii de asuprire socială şi naţională adoptată de dualitatea austro-ungară contra populaţiei româneşti, au determinat pe conducătorii mişcării naţionale româneşti din Transilvania să urgenteze definitivarea Memo­randumului. Redactat în limbile română, ger­mană şi maghiară, acel memoriu arăta pe larg şi concret nedreptăţile şi asupririle la care erau supuşi românii din Transilvania, demascînd sis­temul dualist austro-ungar­ şi procedeele la ca­re recurgeau in cadrul acestuia clasele domi­nante din Ungaria (discriminări, corupţie elec­torală, abuzuri administrative, procese, desna­­ţionalizarea prin şcoli etc.). Ioan Duma face parte din acea impunătoare delegaţie de 300 de români, constituită din re­prezentanţi ai tuturor păturilor sociale şi re­prezentând toate regiunile tarnislvane, care, sub conducerea lui Ioan Raţiu, s-au deplasat la Vie­­na, la sfîrşitul lunii mai 1892, spre a înmîna împăratului Franz Iosif textul Memorandumu­lui. „ ... Suntem chibzuiţi, majestatea-voastră, suntem iubitori de­ ordine, reali şi îndelung răbdători, dar suntem oameni şi nu se poate să rămînem neatinşi cînd în fieştecare zi sun­tem­ provocaţi, insultaţi fără de sfială, loviţi în interesele noastre culturale şi în cele economi­ce, ameninţaţi în existenţa noastră naţiona­lă...“ se menţiona într-un fragment din Memo­randum împăratul, la cererea guvernului ma­ghiar, n-a primit delegaţia, iar textul memo­riului, fără să-l citească, a fost trimis minis­trului maghiar de pe lingă Curtea imperială, că un gest de solidaritate între clasele dominante din imperiu. Cu tot acest eşec, Ioan Duma îşi dădea sea­ma că zorii libertăţii pentru poporul român a­­suprit din Transilvania nu se vor mai prelungi mult timp. Şi, intr-adevăr, în toamna anului 1918 îl regăsim pe acest luptător naţional, din nou, pe baricadele luptei, de data aceasta pen­tru desăvîrşirea unităţii naţionale. La 8 noiem­brie 1913 a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional Român comunal, avînd o contribuţie deosebită şi la organizarea gărzii naţionale. La adunarea electorală desfăşurată la 28 noiembrie 1918 în Reghin, la care au participat delegaţi din satele aparţinătoare cercului electoral al Re­ghinului, Ioan Duma a fost ales delegat pentru Marea Adunare Naţională, ce unea să hotă­rască soarta românilor din Transilvania. A do­ua zi, împreună cu delegaţii şi membrii C.N.R. judeţean, a plecat spre Alba lulia unde, la 1 decembrie 1918, ca membru ales din cei 1.228 de delegaţi şi împreună cu cei peste 100.000 de participanţi, hotărîră unirea Transilvaniei cu România, înfăptuindu-se astfel visul secular al poporului nostru de reîntregire naţională. N-a avut parte de a se bucura din plin de roadele ulterioare ale Unirii, pentru că la 1 no­iembrie 1919 s-a stins din viaţă. Pe însemnul memorial, modest ca înfăţişare, citim această lapidară inscripţie: „Ioan Duma 1862—1919“. TRAIAN BOŞOANCA muzeograf •STEAUA ROSIE FAIMNA 9 Poezii de ZENO GHIŢULESCU Limba românească La început a fost un semn al dorului spre cer o întrebare din bulgăr devenită zbor un tainic vrut, sacrul balaur din Carpaţi cel fără chip şi totuşi prezent cu timpla lipită de tremurul din galaxii. Apele rele s-au retras şi cuvîntul a domnit peste prăpăstii cu cetina de brad. Gemete şi lacrime din veac în rădăcina din infernul adîncurilor. Armata neînvinsă a slovelor de iarbă s-a răsculat cucerind munţii de cenuşă cu in şi cu fier, cu puternicie şi viori ce ne cheamă ca o mare de luceferi din leagăn la mormînt. Spre zodia Săgetătorului Un turbion de forţe se-ntretaie spre zodia Săgetătorului sínt dus val printre milioanele de valuri simt bucuria bătăliilor în marş aripa ureînd spre infinit.. Un fir mă leagă de-un glas de dincolo de vămi niciodată nu sînt singur pe pămîntul ocrotit de fapte de primăvara celor ce prefac sudoarea în străluciri de galaxii. Renăscutele vieţi în făptură-mi roade roşii cresc ample dimineţi paşi tăiaţi in cremene. Sincai 3 Oare cine a înţeles ca el chipul aspru al pămîntului transilvan cu cicatrici de milenii şi brazde săpate de bice setea de a şti de unde şi-ncotro vom merge, cine a-nţeles ca el martiriul bătrinului stejar cu scoarţă tatuată de umiliri şi lanţuri pe dealuri înglodate strigîndu-şi dreptatea în pustiu oare cine a tălmăcit ca el glasul fîntînii cu apă ne-ncepută şi ochiul de veghe prin slovă înmiită sădind un licăr de luminători? « CENTENAR V. VOICULESCU Numele lui V. Voiculescu nu e rostit întotdeauna în şirul marilor poeţi români interbelici ori contemporani. Literatura n-a fost pentru el o obligaţie de viaţă, ci o pasiune detaşată, o nevoie interioară. Personalitatea sa n-a fost contestată, n-a produs polemici în jurul ei şi nici invidii, ci a evoluat con­stant, fără mari surprize. Ca poet, a debutat sub influenţa lui Vlahuţă, cu o poezie cam conceptualistă, a evoluat spre tradi­ţionalism, pentru ca pe parcurs, în Ultimele sonete Închipuite ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară de..să avem de a face cu una din cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura universală. Erotica voiculesciană o continuă în ton pe cea a marelui Will şi la aceeaşi altitudine, însă o şi trans­pune in spaţiul nostru spiritual, de unde marea ei putere de expresie şi relevanţă pentru cititorul român. Voiculescu s-a ignorat ca prozator Apariţia postumă a povestirilor sale (Capul de zimbru şi Ultimul Berevoi, 1966) a şocat întrucîtva prin caracterul oarecum inedit al universului investigat, dar şi prin surprinzătoarea explozie de vitalitate creatoare pe care acestea o aduceau. Prozatorul se întorcea spre un fond ancestral de mituri şi totemuri, pe care-l readu­cea la viaţă, demonstrînd încă o dată că baza civilizaţiei ro­mâneşti tradiţionale este atit de­ bogată în simboluri şi atit de bogată în semnificaţii. Cîteva din aceste povestiri (Sezon mort, Lostriţa, Căprioara din vis, Pescarul Amin) pot sta foarte bine alături de Bătrînul şi marea, ori de Zăpezile de pe Kili­­mandjaro ale lui Hemingway într-o antologie a literaturii (po­vestirii) universale. V. Voiculescu a fost şi dramaturg. A scris cîteva piese de teatru (Demiurgul, Umbra, Fata ursului, Gimnastică sentimen­tală, Trandafirul agăţător, Pribeagă) pe care autorul nu şi le-a dorit reprezentabile scenic, ci doar piese pentru lectură. V. Voiculescu a fost şi un mare medic. A practicat această nobilă profesiune prin diferite circumscripţii rurale, iar în timpul primului război mondial a fost medic militar, pentru ca în cele din urmă să ajungă medic în Bucureşti. A fost în­tr-o vreme (1933) referent literar la proaspăt înfiinţata Radio­difuziune română, pentru ca mai tîrziu (1949) să fie director al programului literar al Radiodifuziunii, prilej cu care a in­vitat pe toţi scriitorii români să beneficieze de această formă de mass-media pentru a-şi face cunoscute opiniile literar-ar­­tistice, proiectele, gîndurile de viaţă etc. V. Voiculescu a fost un mare suflet şi a crezut cu toată fiinţa sa in „jurămîntul lui Hippocrat”, pe care l-a respectat, nu numai ca profesionist al medicinii, ci şi ca om. A cultivat prietenia, cinstea, camaraderia, înţelegerea între oameni şi a fost întotdeauna în stare să-şi dea haina de pe sine pentru a ajuta un nevoiaş. Sărbătorirea­­ centenarului naşterii lui (n. 27 noiembrie 1884 — m. 26 aprilie 1963) ar putea fi un imbold pentru gene­raţiile tinere să ia contact mai strîns cu opera unuia dintre cei mai mari scriitori români contemporani. SERAFIM DUICU

Next