Steaua Roşie, noiembrie 1986 (Anul 37, nr. 259-284)

1986-11-01 / nr. 259

Publicaţii ale despărţămintelor Astrei din judeţul Mureş Creată în urmă cu 125 de ani, Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Ro­mân (ASTRA) avea să devină pentru toţi românii idealul reali­zării aspiraţiilor de emancipare naţională şi socială prin cultură, în care scop, cuvîntul tipărit a­­vea să joace un rol hotărîtor. Ia­tă de ce, încă de la început, în statutele sale, ASTRA aşează la loc de cinste editura, cartea şi biblioteca, activitate deosebit de prolifică nu numai la Sibiu unde îşi avea reşedinţa, ci şi în majo­ritatea despărţămintelor. Populaţia din judeţul Mureş, reprezentată prin intelectualita­tea sa, a îmbrăţişat încă de tim­puriu ideile şi statutele Asocia­ţiunii. Aşa se face că încă din anul 1874, deci la numai 13 ani de la instituire, ia fiinţă al XVII- lea Despărţămînt la Reghin, în 1870 la Sighişoara, iar în 1885 la Tîrgu-Mureş (rezultate prin po­litica de arondare din 1871), a­­cestora urmîndu-le Tîrnăveniul şi Luduşul iar mai tîrziu cele de plasă în număr mult mai mare. Marilor oameni ai Asociaţiunii li se alătură din acest ţinut Ioan Pop Maior — nepotul marelui cărturar Petru Maior — jurist, om de acţiune culturală şi ctitor de instituţii româneşti, Zaharia Boia, cu o strălucită activitate pedagogică şi literară, Nicolae Petra-Petrescu, om de aleasă cul­tură, publicist, tatăl lui Horia Petra-Petrescu, Patriciu Barbu — economist, Galaction Şagău şi al­ţii, acestora urmîndu-le generaţia de după Unire, între care se dis­ting Horia Teculescu, Alexandru Ceuşianu, Eugen Nicoară, Vasile Netea, Ion Bozdog şi Nicolae Albu ş.a. Graţie activităţii acestor despărţăminte şi aportului aces­tor personalităţi, centre urbane din judeţul Mureş găzduiesc mai multe adunări generale ale AS­TREI. In anul 1890, în zilele de 27—28 august, Reghinul este la lucru în haină de sărbătoare, cu toate mă­surile şi interdicţiile guvernului Bănffy. Au venit aici: George Bariţiu, Ilarion Puşcariu, Ion Popescu, Partenie Cosma, Gri­­gore Pop de Băseşti, Axente Se­ver, Andrei Bîrseanu ş.a. şi au fost cooptaţi în noul comitet al Asociaţiunii reghinenii: Absolon Todea, Sever Barbu, Galaction Şagău şi Petru Urlăcan. Tot aici are loc adunarea generală pe a­­nul 1925, în zilele de 29—30 au­gust, la care participă Silviu Dra­­gom­ir, Tiberiu Brediceanu, Zaha­ria Bârsan, Adrian Maniu, Horia Petru-Petrescu, Augustin Maior, Mihail Şerban, Al. Borza, Emil Isac şi Emanoil Bucuţa. Valeriu Bologa îşi aminteşte de influen­ţa mare pe care a avut-o parti­ciparea sa în 1879 la adunarea de la Sighişoara, efortul mate­rial făcut de părinţii săi pentru a participa la „adunarea români­lor învăţaţi“, afirmînd că „sărbă- 125 de ani de la creare­ ­orile ei au lăsat urme adînci în sufletul meu pentru toată viaţa". Un alt bilanţ va avea loc la Tîrgu-Mureş în anul 1935, la ca­re vor participa prof. dr. Iuliu Moldovan, Sextil Puşcariu, Ema­­noil Bucuţa, dr. Iuliu Haţeganu, Al. Lupeanu Melin ş.a., abordînd probleme ale activităţii ASTREI în zonele cu populaţie româneas­că deznaţionalizată. In tendinţa de afirmare depli­nă a acţiunii de culturalizare în perioada interbelică, noua reîm­părţire a ASTREI pe despărţă­minte în strînsă concordanţă cu judeţele, extinderea lor pe plase cu centre culturale în comune a însemnat un nou avint şi totodată o tendinţă de creare a unor or­gane de presă pentru o mai bu­nă transmitere a informaţiei şi culturii. Astfel, la Tîrgu-Mureş, sub conducerea lui Vasile AL George, se editează o gazetă AS­TRA, organ săptămînal al Des­­părţămîntului Mureş, avînd re­dactor pe prof. Ion Bozdog. Cu mici intermitenţe, gazeta apare din decembrie 1926 — 4 iulie 1929/'IS' Tîhgă informaţiile Des­­­parţămintului Asociaţiunii, sunt evocate la rubrica „Din trecutul nostru“, personalităţi istorice cum au fost: Ştefan cel Mare, Vlaicu Vodă, Petru Rareş, Vlad Ţepeş, Al. Papiu Ilarian, studii de isto­rie locală cu privire la începu­tul şcolii româneşti în vechiul scaun al Mureşului, Română de pe Niraj, Firea poporului român, în colaborarea unor renumiţi pro­fesori ca Traian Popa şi Grigore Ciortea. Acestora li se alătură in­dicaţii de practică culturală pri­vitoare la înfiinţarea echipelor de teatru la sate (V. Hondrilă), înfiinţarea unor „Case de ceti­re“ (Emil Drăgan), probleme de etnografie şi folclor (Aurel Fili­­mon). Nu lipsesc nici unele pre­luări de versuri şi proze scurte din scriitori consacraţi ai litera­turii române. La Reghin apare Credinţa, ini­ţiată de tinerii Vasile Netea şi Em Il Cocoş, care se impune ca o prestigioasă publicaţie de cul­tură, avînd colaboratori pe Al. Ceuşianu, Eugen Nicoară, Nicolae Albu, Aurel Filimon, Alexandru Sava, Aurelian Borşianu, Emil Dandea ş.a. Remarcăm articole­le lui Vasile Netea, Lăduţa cu cărţi şi Biblioteca românească ASTRA, adevărate pledoarii pen­tru lectură în mediul rural. Tot aici va apare între anii 1937 și 1938 ^ASTRA Reghin, avînd di­rector pe­ Eugen Nicoară. DIMITRIE POPTAMAS PREMIERA Teatrul de Stat din Sibiu prezintă, în premieră pe ţară, co­media „Ziua cea mai nebună" de Peter Turrini, luni şi marţi, 3 şi 4 noiembrie 1986, orele 17 şi 19,30, în sala Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş. Reluînd într-o versiune moder­nă peripeţiile cunoscutului per­sonaj FIGARO, „Ziua cea mai nebună“ oferă două ore de des­tindere, în care situaţiile pline de haz se succed într-o adevărată sarabandă, conducând spre un fi­nal absolut imprevizibil. CONTEMPORANII NOŞTRI­­ Aurelian — Există, fără îndoială, puncte pe harta lumii muzicale unde Aurelian Octav Popa nu a con­certat încă; numele clarinetistu­lui şi dirijorului român se înscrie însă în seria celor mai bine co­taţi artişti ai acestui timp. Vă voi aborda direct, deci, ma­estre Popa, cerîndu-vă să vă ex­puneţi punctul de vedere cu pri­vire la modul în care un artist îşi justifică existenţa, situîndu-se la cotele condiţiei contemporane. — întrebarea dumneavoastră mi se pare că vizează problema pe care noi muzicienii e bine s-o conştientizăm, aceea a echi­librului dintre muzica veacurilor trecute şi cea contemporană. Şi este o problemă, un anume fel de problemă, îmbucurătoare aş zice, căci binecunoscute fiind ca­podoperele muzicale clasice, nu mai rămîne decît să facem efor­tul de a le onora printr-un răs­­puns­ dat de muzica veacului nostru, pentru a reuşi astfel nu numai frumuseţea, dar şi trăi­rea cu toată forţa a fenomenului muzica. — Impactul cu un public reti­cent la creaţia de ultimă oră pu­ne interpretul într-o situaţie difi­cilă, cu atît mai mult cu cît sar­cina lui este de a impune aceas­tă muzică. — Publicul este îndreptăţit să fie reticent, pentru că vrea să verifice un nou adevăr. Impor­tant este ca interpretul să apară perfect convins, pentru a fi con­vingător. Mai mult chiar, în faţa muzicii clasice o reflexitate con­temporană naşte un gen de co­municare îmbogăţit cu ideea de timp. De aici, de la o abordare inteligentă a clasicilor se poate nădăjdui să se facă următorul pas, acela al comunicării artei contemporane cu şanse sporite. — în cazul muzicii veacurilor trecute, publicului i se oferă practic cifrul mesajului pe care îl transmiteţi. Efortul său de cu­noaştere se interferează cu satis­facţia sonoră, în ultimă instanţă, spirituală. Efortul dumneavoastră însă se dublează, în cazul muzi­cii moderne, tocmai datorită că­utării acestui cifru pe care, fără Octav Popa a minimaliza capacitatea de înţe­legere a receptorului, trebuie to­tuşi să i-l sugeraţi. — Da, foarte bine aţi explicat aceasta, aş adăuga doar că acea incifrare care trebuie lămurită nu este în cazul muzicii o problemă. «A participa cu tine însuţi ca argument» ci un mod de exprimare în care un interpret trebuie să vină cu înţelegerea sa dar şi cu capaci­tatea de a se entuziasma, de a participa cu sine însuşi ca argu­ment. — Răspunsul dv. explică în­­tr-un fel modul în care înţele­geţi să vă implicaţi în fenomenul muzical, raportîndu-vă nu numai la psihologia instrumentistului solist ci şi la cea de dirijor şi compozitor. Pluralitatea pe care o vizaţi şi care de fapt nu este un fenomen izolat în sfera ma­rilor muzicieni pare să se impu­nă din ce în ce mai mult ca o coordonată a personalităţii artis­tului contemporan? — Extinderea preocupărilor mele aş vrea să reprezinte nu a­­tît o diversificare, cît mai ales o aprofundare a unui mod de a gîndi muzica. — Să dezvoltăm această temă, care de fapt constituie esenţa dis­cuţiei noastre. — Despre activitatea mea de instrumentist cred că nu ar fi o noutate să vorbesc şi totuşi mă voi referi exact la întîmplarea de demult, din 1969, cînd am fost primul instrumentist român care a obţinut un premiu I în străi­nătate. De atunci am colindat mult. Clasici, contemporani şi mulţi compozitori români au con­stituit substanţa unui gen de concert pe care îl practic şi a­­cum. Am adăugat forma de reci­tal acompaniat de orchestră de cameră, după constituirea în 1977 a formaţiei „Quod liber musi­­cum". Ca dirijor, am colaborat cu majoritatea orchestrelor din ţară. Am înregistrat pe discuri două simfonii de Haydn şi două simfonii de Weber (vor apare în curînd). Recent am realizat şi prima colaborare ca autor al u­­nei muzici de teatru. Este vorba de muzica pentru „Amurgul bur­ghez" de Romulus Guga Despre recitalurile de muzică și poezie cred că nu e nevoie sa vorbesc, căci una din primele manifestări de acest gen am rea­lizat-o la Tîrgu-Mureş în urmă cu doi ani, împreună cu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan. Benefi­ciem pentru aceste recitaluri de ambianţa de cultură şi de far­mec creată de comentariile lui Iosif Sava. — De unde credeţi că derivă necesitatea acestor manifestări complementare (muzică şi poe­zie), care de altfel tind să se ge­neralizeze? Este vorba oare de implicarea receptorului modern în „rotundul artistic“ prefigurat odinioară de Wagner sub aspec­tul spectacolului total? — Derivă din cultura publicu­lui, în primul rînd, care, venind la spectacol cu un spectru larg de cunoştinţe, aşteaptă să găseas­că aici ceea ce ştie şi dacă se poate şi ceva în plus. Interviu realizat de MARIANA FLOREA PLASTICA Biografic vorbind, Albert Lász­ló, a debutat prin anul 1953, la expoziţiile judeţene din Cluj-Na­­poca din vremea studenţiei la In­stitutul „Ion Andreescu“. Cu pic­tura s-a întîlnit prin anul 1940 la cursul liber de arte plastice sus­ţinut de maestrul Aurel Ciupe. In municipiul nostru expune la toate expoziţiile festive, omagia­le, tematice începînd din anul 1955, an în care s-a stabilit aici. Această expoziţie ca moment fes­tiv pentru biografia sa, ar fi le­gată de împlinirea celor şaizeci de ani de viaţă. Orice întîlnire cu Albert Lász­ló este luminoasă şi plăcută, el face parte dintre acei oameni simpli, modeşti, cu un mic zîmbet pe buze, optimist, trăsături care inspiră încredere în virtuţile vieţii. Demersul său creator este al u­­nui pictor pentru care culoarea şi exploatarea posibilităţilor ei ex­presive constituie însăşi raţiunea sa estetică. De aceea, el încear­că să o descopere în cele mai inedite ipostaze, cum ar fi: în adîncul mărilor, dincolo de stele (piesa „Se naşte o stea“), în apa izvoarelor, în structura rocilor. Deci apa, pămîntul, vegetaţia le­gată de anotimpuri, sunt recon­stituite cu o forţă poetică remar­cabilă, servite de un meşteşug pe măsură. Toate cele amintite sunt, fireşte, temeiul începutului dar funcţionează ca pretexte de multe ori abia ghicite, în compo­ziţii cromatice de mare rafina­ment. Trăirea naturii prin eşan­tioane arhaice, apa şi roca sunt foarte vechi pe pămînt, este şi calea de distanţare faţă de seni­nătatea hedonistă a moleculelor. Intensitatea lor coloristică suge­rează o lume a vegetaţiei mine­ralizate (piese ca „Lavă rece“, „Palpitaţia adîncului“), a ierbu­rilor acvatice culcate de undele miloase (piesa „Alge“) fie a ar­borilor sau a florilor transfor­mate în evantaie colorate (piesa „Floare de foc“). Este o altă în­ţelegere a lumii, a unor începu­turi legate de geneză, în care totul circulă, dar se simte sedi­mentarea continuă, lentă, strati­ficarea, mineralizarea în final. Formele din tablouri se conjugă cu o anumită puritate, cu un a­­numit lirism (lirismul artei ab­stracte) există un dialog între iluzie şi realitate posibilă, între efemer şi tensiunea permanenţei, care, fie că vin din „microcos­mos“ sau „macrocosmos“, au a­­ceeaşi finalitate. Starea geologică din ambianţa acestor lucrări de artă subliniată de coloritul fas­cinant şi îndelung gîndit (există remarcabile piese compuse pe cu­lori complementare) este subli­niată şi de puţinătatea vieţuitoa­relor, arareori un om sau nişte păsări călătoare, abia sugerate, care toate la un loc sporesc tă­cuta poezie a acestor tablouri. Din punct de vedere al istoriei de artă, acestui gen de pictură i se potriveşte expresia „trecerea de la limbaj la structură“ fără alte trimiteri la acele modalităţi de expresie poetică numite cînd­­va expresionism, romantism, im­presionism sau altfel. Mesajul uman incontestabil al acestei arte ar putea fi­ descope­riţi bucuria lucrurilor simple şi speraţi în naşterea stelelor. VIORICA HERDEAN Expoziția Albert László * STEAUA ROȘIE PAGINA 3 Atelier literar Eugeniu Nistor DE PACE Pe-o corabie-n Elada tu cu ramuri de măslin să saluţi în zori arcada unui golf cu cer senin şi să simţi cum creşte timpul ca-ntr-un gind al lui Esop — pe planetă-ar fi Olimpul fără teama de potop ... Izsák Marta POETULUI n-ai putut dărui lumii altceva decît o viaţă demnă de poet şi răsuflarea ta devenită statuie deasupra covorului roşcat de frunze adormite imbrăţişînd liniştea amurgului şi cantata clopotelor de fiecare seară ce altceva ai căutat în clorofila ierbii decît armonia trezirii şi perpetua înviere şi dacă braţul eternităţii ţi-a cuprins fiinţa tîmplele june cu sîngele zvîcnind încă puternic în auriculul de marmoră albă îţi văd mereu privirea aprinsă de dorinţa redevenirii în anotimpuri.

Next