Steaua Roşie, noiembrie 1986 (Anul 37, nr. 259-284)
1986-11-01 / nr. 259
Publicaţii ale despărţămintelor Astrei din judeţul Mureş Creată în urmă cu 125 de ani, Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) avea să devină pentru toţi românii idealul realizării aspiraţiilor de emancipare naţională şi socială prin cultură, în care scop, cuvîntul tipărit avea să joace un rol hotărîtor. Iată de ce, încă de la început, în statutele sale, ASTRA aşează la loc de cinste editura, cartea şi biblioteca, activitate deosebit de prolifică nu numai la Sibiu unde îşi avea reşedinţa, ci şi în majoritatea despărţămintelor. Populaţia din judeţul Mureş, reprezentată prin intelectualitatea sa, a îmbrăţişat încă de timpuriu ideile şi statutele Asociaţiunii. Aşa se face că încă din anul 1874, deci la numai 13 ani de la instituire, ia fiinţă al XVII- lea Despărţămînt la Reghin, în 1870 la Sighişoara, iar în 1885 la Tîrgu-Mureş (rezultate prin politica de arondare din 1871), acestora urmîndu-le Tîrnăveniul şi Luduşul iar mai tîrziu cele de plasă în număr mult mai mare. Marilor oameni ai Asociaţiunii li se alătură din acest ţinut Ioan Pop Maior — nepotul marelui cărturar Petru Maior — jurist, om de acţiune culturală şi ctitor de instituţii româneşti, Zaharia Boia, cu o strălucită activitate pedagogică şi literară, Nicolae Petra-Petrescu, om de aleasă cultură, publicist, tatăl lui Horia Petra-Petrescu, Patriciu Barbu — economist, Galaction Şagău şi alţii, acestora urmîndu-le generaţia de după Unire, între care se disting Horia Teculescu, Alexandru Ceuşianu, Eugen Nicoară, Vasile Netea, Ion Bozdog şi Nicolae Albu ş.a. Graţie activităţii acestor despărţăminte şi aportului acestor personalităţi, centre urbane din judeţul Mureş găzduiesc mai multe adunări generale ale ASTREI. In anul 1890, în zilele de 27—28 august, Reghinul este la lucru în haină de sărbătoare, cu toate măsurile şi interdicţiile guvernului Bănffy. Au venit aici: George Bariţiu, Ilarion Puşcariu, Ion Popescu, Partenie Cosma, Grigore Pop de Băseşti, Axente Sever, Andrei Bîrseanu ş.a. şi au fost cooptaţi în noul comitet al Asociaţiunii reghinenii: Absolon Todea, Sever Barbu, Galaction Şagău şi Petru Urlăcan. Tot aici are loc adunarea generală pe anul 1925, în zilele de 29—30 august, la care participă Silviu Dragomir, Tiberiu Brediceanu, Zaharia Bârsan, Adrian Maniu, Horia Petru-Petrescu, Augustin Maior, Mihail Şerban, Al. Borza, Emil Isac şi Emanoil Bucuţa. Valeriu Bologa îşi aminteşte de influenţa mare pe care a avut-o participarea sa în 1879 la adunarea de la Sighişoara, efortul material făcut de părinţii săi pentru a participa la „adunarea românilor învăţaţi“, afirmînd că „sărbă- 125 de ani de la creare orile ei au lăsat urme adînci în sufletul meu pentru toată viaţa". Un alt bilanţ va avea loc la Tîrgu-Mureş în anul 1935, la care vor participa prof. dr. Iuliu Moldovan, Sextil Puşcariu, Emanoil Bucuţa, dr. Iuliu Haţeganu, Al. Lupeanu Melin ş.a., abordînd probleme ale activităţii ASTREI în zonele cu populaţie românească deznaţionalizată. In tendinţa de afirmare deplină a acţiunii de culturalizare în perioada interbelică, noua reîmpărţire a ASTREI pe despărţăminte în strînsă concordanţă cu judeţele, extinderea lor pe plase cu centre culturale în comune a însemnat un nou avint şi totodată o tendinţă de creare a unor organe de presă pentru o mai bună transmitere a informaţiei şi culturii. Astfel, la Tîrgu-Mureş, sub conducerea lui Vasile AL George, se editează o gazetă ASTRA, organ săptămînal al Despărţămîntului Mureş, avînd redactor pe prof. Ion Bozdog. Cu mici intermitenţe, gazeta apare din decembrie 1926 — 4 iulie 1929/'IS' Tîhgă informaţiile Desparţămintului Asociaţiunii, sunt evocate la rubrica „Din trecutul nostru“, personalităţi istorice cum au fost: Ştefan cel Mare, Vlaicu Vodă, Petru Rareş, Vlad Ţepeş, Al. Papiu Ilarian, studii de istorie locală cu privire la începutul şcolii româneşti în vechiul scaun al Mureşului, Română de pe Niraj, Firea poporului român, în colaborarea unor renumiţi profesori ca Traian Popa şi Grigore Ciortea. Acestora li se alătură indicaţii de practică culturală privitoare la înfiinţarea echipelor de teatru la sate (V. Hondrilă), înfiinţarea unor „Case de cetire“ (Emil Drăgan), probleme de etnografie şi folclor (Aurel Filimon). Nu lipsesc nici unele preluări de versuri şi proze scurte din scriitori consacraţi ai literaturii române. La Reghin apare Credinţa, iniţiată de tinerii Vasile Netea şi Em Il Cocoş, care se impune ca o prestigioasă publicaţie de cultură, avînd colaboratori pe Al. Ceuşianu, Eugen Nicoară, Nicolae Albu, Aurel Filimon, Alexandru Sava, Aurelian Borşianu, Emil Dandea ş.a. Remarcăm articolele lui Vasile Netea, Lăduţa cu cărţi şi Biblioteca românească ASTRA, adevărate pledoarii pentru lectură în mediul rural. Tot aici va apare între anii 1937 și 1938 ^ASTRA Reghin, avînd director pe Eugen Nicoară. DIMITRIE POPTAMAS PREMIERA Teatrul de Stat din Sibiu prezintă, în premieră pe ţară, comedia „Ziua cea mai nebună" de Peter Turrini, luni şi marţi, 3 şi 4 noiembrie 1986, orele 17 şi 19,30, în sala Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş. Reluînd într-o versiune modernă peripeţiile cunoscutului personaj FIGARO, „Ziua cea mai nebună“ oferă două ore de destindere, în care situaţiile pline de haz se succed într-o adevărată sarabandă, conducând spre un final absolut imprevizibil. CONTEMPORANII NOŞTRI Aurelian — Există, fără îndoială, puncte pe harta lumii muzicale unde Aurelian Octav Popa nu a concertat încă; numele clarinetistului şi dirijorului român se înscrie însă în seria celor mai bine cotaţi artişti ai acestui timp. Vă voi aborda direct, deci, maestre Popa, cerîndu-vă să vă expuneţi punctul de vedere cu privire la modul în care un artist îşi justifică existenţa, situîndu-se la cotele condiţiei contemporane. — întrebarea dumneavoastră mi se pare că vizează problema pe care noi muzicienii e bine s-o conştientizăm, aceea a echilibrului dintre muzica veacurilor trecute şi cea contemporană. Şi este o problemă, un anume fel de problemă, îmbucurătoare aş zice, căci binecunoscute fiind capodoperele muzicale clasice, nu mai rămîne decît să facem efortul de a le onora printr-un răspuns dat de muzica veacului nostru, pentru a reuşi astfel nu numai frumuseţea, dar şi trăirea cu toată forţa a fenomenului muzica. — Impactul cu un public reticent la creaţia de ultimă oră pune interpretul într-o situaţie dificilă, cu atît mai mult cu cît sarcina lui este de a impune această muzică. — Publicul este îndreptăţit să fie reticent, pentru că vrea să verifice un nou adevăr. Important este ca interpretul să apară perfect convins, pentru a fi convingător. Mai mult chiar, în faţa muzicii clasice o reflexitate contemporană naşte un gen de comunicare îmbogăţit cu ideea de timp. De aici, de la o abordare inteligentă a clasicilor se poate nădăjdui să se facă următorul pas, acela al comunicării artei contemporane cu şanse sporite. — în cazul muzicii veacurilor trecute, publicului i se oferă practic cifrul mesajului pe care îl transmiteţi. Efortul său de cunoaştere se interferează cu satisfacţia sonoră, în ultimă instanţă, spirituală. Efortul dumneavoastră însă se dublează, în cazul muzicii moderne, tocmai datorită căutării acestui cifru pe care, fără Octav Popa a minimaliza capacitatea de înţelegere a receptorului, trebuie totuşi să i-l sugeraţi. — Da, foarte bine aţi explicat aceasta, aş adăuga doar că acea incifrare care trebuie lămurită nu este în cazul muzicii o problemă. «A participa cu tine însuţi ca argument» ci un mod de exprimare în care un interpret trebuie să vină cu înţelegerea sa dar şi cu capacitatea de a se entuziasma, de a participa cu sine însuşi ca argument. — Răspunsul dv. explică într-un fel modul în care înţelegeţi să vă implicaţi în fenomenul muzical, raportîndu-vă nu numai la psihologia instrumentistului solist ci şi la cea de dirijor şi compozitor. Pluralitatea pe care o vizaţi şi care de fapt nu este un fenomen izolat în sfera marilor muzicieni pare să se impună din ce în ce mai mult ca o coordonată a personalităţii artistului contemporan? — Extinderea preocupărilor mele aş vrea să reprezinte nu atît o diversificare, cît mai ales o aprofundare a unui mod de a gîndi muzica. — Să dezvoltăm această temă, care de fapt constituie esenţa discuţiei noastre. — Despre activitatea mea de instrumentist cred că nu ar fi o noutate să vorbesc şi totuşi mă voi referi exact la întîmplarea de demult, din 1969, cînd am fost primul instrumentist român care a obţinut un premiu I în străinătate. De atunci am colindat mult. Clasici, contemporani şi mulţi compozitori români au constituit substanţa unui gen de concert pe care îl practic şi acum. Am adăugat forma de recital acompaniat de orchestră de cameră, după constituirea în 1977 a formaţiei „Quod liber musicum". Ca dirijor, am colaborat cu majoritatea orchestrelor din ţară. Am înregistrat pe discuri două simfonii de Haydn şi două simfonii de Weber (vor apare în curînd). Recent am realizat şi prima colaborare ca autor al unei muzici de teatru. Este vorba de muzica pentru „Amurgul burghez" de Romulus Guga Despre recitalurile de muzică și poezie cred că nu e nevoie sa vorbesc, căci una din primele manifestări de acest gen am realizat-o la Tîrgu-Mureş în urmă cu doi ani, împreună cu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan. Beneficiem pentru aceste recitaluri de ambianţa de cultură şi de farmec creată de comentariile lui Iosif Sava. — De unde credeţi că derivă necesitatea acestor manifestări complementare (muzică şi poezie), care de altfel tind să se generalizeze? Este vorba oare de implicarea receptorului modern în „rotundul artistic“ prefigurat odinioară de Wagner sub aspectul spectacolului total? — Derivă din cultura publicului, în primul rînd, care, venind la spectacol cu un spectru larg de cunoştinţe, aşteaptă să găsească aici ceea ce ştie şi dacă se poate şi ceva în plus. Interviu realizat de MARIANA FLOREA PLASTICA Biografic vorbind, Albert László, a debutat prin anul 1953, la expoziţiile judeţene din Cluj-Napoca din vremea studenţiei la Institutul „Ion Andreescu“. Cu pictura s-a întîlnit prin anul 1940 la cursul liber de arte plastice susţinut de maestrul Aurel Ciupe. In municipiul nostru expune la toate expoziţiile festive, omagiale, tematice începînd din anul 1955, an în care s-a stabilit aici. Această expoziţie ca moment festiv pentru biografia sa, ar fi legată de împlinirea celor şaizeci de ani de viaţă. Orice întîlnire cu Albert László este luminoasă şi plăcută, el face parte dintre acei oameni simpli, modeşti, cu un mic zîmbet pe buze, optimist, trăsături care inspiră încredere în virtuţile vieţii. Demersul său creator este al unui pictor pentru care culoarea şi exploatarea posibilităţilor ei expresive constituie însăşi raţiunea sa estetică. De aceea, el încearcă să o descopere în cele mai inedite ipostaze, cum ar fi: în adîncul mărilor, dincolo de stele (piesa „Se naşte o stea“), în apa izvoarelor, în structura rocilor. Deci apa, pămîntul, vegetaţia legată de anotimpuri, sunt reconstituite cu o forţă poetică remarcabilă, servite de un meşteşug pe măsură. Toate cele amintite sunt, fireşte, temeiul începutului dar funcţionează ca pretexte de multe ori abia ghicite, în compoziţii cromatice de mare rafinament. Trăirea naturii prin eşantioane arhaice, apa şi roca sunt foarte vechi pe pămînt, este şi calea de distanţare faţă de seninătatea hedonistă a moleculelor. Intensitatea lor coloristică sugerează o lume a vegetaţiei mineralizate (piese ca „Lavă rece“, „Palpitaţia adîncului“), a ierburilor acvatice culcate de undele miloase (piesa „Alge“) fie a arborilor sau a florilor transformate în evantaie colorate (piesa „Floare de foc“). Este o altă înţelegere a lumii, a unor începuturi legate de geneză, în care totul circulă, dar se simte sedimentarea continuă, lentă, stratificarea, mineralizarea în final. Formele din tablouri se conjugă cu o anumită puritate, cu un anumit lirism (lirismul artei abstracte) există un dialog între iluzie şi realitate posibilă, între efemer şi tensiunea permanenţei, care, fie că vin din „microcosmos“ sau „macrocosmos“, au aceeaşi finalitate. Starea geologică din ambianţa acestor lucrări de artă subliniată de coloritul fascinant şi îndelung gîndit (există remarcabile piese compuse pe culori complementare) este subliniată şi de puţinătatea vieţuitoarelor, arareori un om sau nişte păsări călătoare, abia sugerate, care toate la un loc sporesc tăcuta poezie a acestor tablouri. Din punct de vedere al istoriei de artă, acestui gen de pictură i se potriveşte expresia „trecerea de la limbaj la structură“ fără alte trimiteri la acele modalităţi de expresie poetică numite cîndva expresionism, romantism, impresionism sau altfel. Mesajul uman incontestabil al acestei arte ar putea fi descoperiţi bucuria lucrurilor simple şi speraţi în naşterea stelelor. VIORICA HERDEAN Expoziția Albert László * STEAUA ROȘIE PAGINA 3 Atelier literar Eugeniu Nistor DE PACE Pe-o corabie-n Elada tu cu ramuri de măslin să saluţi în zori arcada unui golf cu cer senin şi să simţi cum creşte timpul ca-ntr-un gind al lui Esop — pe planetă-ar fi Olimpul fără teama de potop ... Izsák Marta POETULUI n-ai putut dărui lumii altceva decît o viaţă demnă de poet şi răsuflarea ta devenită statuie deasupra covorului roşcat de frunze adormite imbrăţişînd liniştea amurgului şi cantata clopotelor de fiecare seară ce altceva ai căutat în clorofila ierbii decît armonia trezirii şi perpetua înviere şi dacă braţul eternităţii ţi-a cuprins fiinţa tîmplele june cu sîngele zvîcnind încă puternic în auriculul de marmoră albă îţi văd mereu privirea aprinsă de dorinţa redevenirii în anotimpuri.