Steaua Roşie, august 1987 (Anul 38, nr. 180-205)

1987-08-01 / nr. 180

^uTtTTfcfu ItuTS lai „ Luceafărul lui Eminescu a fost mereu in inima mea“ Interviu cu ADAM ERZSEBET, actriţă la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş — După recitalul „De ce nu-mi vii", pe versurile Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, a cărui premieră de mare succes a avut loc pe scena Teatrului Mic din Bucureşti în octombrie ’86, după Premiul I, cu acelaşi recital, la Gala naţională a recitalurilor dramatice de la Bacău, o nouă confirmare a talentului dumneavoastră şi a valorii spectacolului pregătit cu atîta dăruire a fost înregistrată recent,cu acelaşi recital pe versurile eminesciene, de data aceasta în limba engleză. In limba engleză şi în faţa unui elevat public spectator londonez. Ne bucură şi pe noi succesul dumneavoastră, şi, firesc, am vrea să aflăm conjunctura în care el s-a produs!? — Am avut şansa de a fi în sala Naţionalului tîrgumureşean la spectacolul cu recitalul de care aminteaţi, Josefina Hogget, un minunat om de cultură, devotată spiritualităţii româneşti. Plăcut impresionată de recitalul meu, la întoarcerea în Anglia a propus poetului Alan Brawnjohn, preşedintele Societăţii de poezie, care mi-a adresat invitaţia să pregătesc un recital Eminescu în limba engleză în versiunea prea tînărului dispărut Corneliu M. Popescu, în luna mai urma să apar la festivitatea decernării, la Centrul Naţional de poezie din Londra, a premiului Corneliu M. Popescu pentru cea mai bună traducere din literatura europeană în limba engleză, premiu ce a fost acordat în acest an lui Ewald Osers pentru traducerea sa din poetul ceh Jaroslav Seifer, laureat al Premiului Nobel. La acest elevat eveniment cultural am avut profunda bucurie de a fi mesagerul spiritualităţii româneşti prin intermediul magnificei creaţii a poetului nostru naţional în faţa unui exigent şi elevat public londonez. — O şansă şi o misiune de mare onoare pentru a cărei împlinire nici un efort nu credem că ar fi fost prea mare. Emoţii? — Emoţii? Nici nu cred că există vreun cuvînt care să exprime tot ceea ce am simţit şi trăit din momentul primirii invitaţiei pînă la aplauzele finale. A fost o muncă uluitoare nu numai pentru fidela pronunţie în limba engleză, aspect pe care londonezii îl tratau ca pe ceva de la sine înţeles ci, mai ales, pentru a reuşi să pătrund adine înţelesul traducerii lui Corneliu Popescu şi să-i determin pe englezi să înţeleagă şi să simtă uluitoarea forţă şi cereasca fumuseţe a versurilor eminesciene. Era, a fost, un examen pentru care mi-a trebuit un curaj nebun pentru că ştiam că a reuşi să-i convingi pe englezi — şi nu pe orice fel de englezi — în ţara lui Shakespeare, că geniul marelui Eminescu are locul lui bine stabilit în cultura europeană, în cea mondială. — Se pare că aţi reuşit! — Aş îndrăzni să-l exclud pe „se pare" pentru că numai eu ştiu prin ce spaţii serafice pluteam la sfîrşitul recitalului în ropotele de aplauze pe care le simţeam a nu fi de convenienţă, surprinzînd lacrimi în ochii multora din sală şi mai apoi cînd am fost rugată să reiau recitalul la sediul revistei internaţionale de literatură Adam al cărei director este românul Miron Grindea. O bucurie cum îţi este foarte rar dat să te cuprindă în viaţă. O bucurie pe care cuvintele sunt prea sărace pentru a o putea exprima cînd am fost sigură că am reuşit să-l aşez pe Eminescu şi prin intermediul artei mele în sufletele acelor oameni care m-au primit politicoşi şi reţinuţi şi m-au răsplătit apoi cu atîta căldură, cu atîta iubire. Un actor ştie să-şi stăpînească cît de cît emoţiile dar acolo, la Londra, în ropotele de aplauze, am izbucnit în lacrimi, descătuşată şi fericită totodată. — Aţi obţinut, la Londra, intr-adevăr, un mare triumf. — Aşa s-ar zice, dar triumful nu era al meu. Triumfător era Eminescu, traducătorul său şi cultura română. Eu nu eram decit floarea ce purta parfumul şi culoarea. Am reuşit să te duc englezilor intacte. Asta e marea reuşită. Şi sper că vor mai fi. Un manager american m-a invitat să fac un turneu, cu recitalul pe versurile eminesciene, în universităţile americane în cadrul Cursurilor de literatură comparată. Sper că voi duce atunci şi minunatul decor al lui Viorel Mărgineanu şi însoţită, ca şi acum, de muzica lui Sarosy Endre şi Nicu Alifantis, vom reuşi să contribuim cu încă o picătură la integrarea culturii româneşti în circuitul viu al culturii universale. Luceafărul lui Eminescu va fi cu mine şi mă va ajuta aşa cum a făcut-o de atîtea ori. D. MUREŞAN Monumentul din Sîntandrei Această așezare românească datînd din anul 1409, dar cu urme materiale mult mai vechi, este astăzi un cartier al comunei Miercurea Nirajului. Aici se află un valoros monument de arhitectură populară românească, o frumoasă biserică de lemn, care în urma restaurărilor efectuate în cursul anilor 1984—1986 a fost readusă la splendoarea ei de odinioară, aşa cum era descrisă în documentele vremii. Monumentul include cele trei încăperi: pronaosul, naosul şi absida altarului care este terminată spre est printr-o articulaţie de trei laturi. Naosul şi pronaosul sunt acoperite cu o boltă cilindrică unică ce se extinde şi în zona absidei prin panouri curbe cu terminaţia poligonală. Intrarea în monument se face pe latura de vest printr-un pridvor, adăugat ulterior ridicării monumentului, dar cu interesante elemente de sculptură. Decoraţia stîlpilor prin profilatură este sobră; frumuseţea arcadelor care apar la pridvor rezultă mai ales din proporţie şi din desenul îmbinărilor prătuite. Travee cu stîlpi profilaţi, la care alternarea elementului traforat cu suprafeţele masive ale învelitorilor de șindrilă conduce la un efect artistic de o deosebită valoare. De asemenea, tot ulterior, a fost adăugat un turn pe pridvorul vestic. Aceasta denotă că ridicarea monumentului s-a făcut în mai multe etape. Datarea monumentului ridică cîteva probleme. Pe iconostas există inscripţia: „in anul 1843 s-a construit această biserică..." şi în continuare sunt înşirate numele curatorului şi a celor care au ridicat clădirea. Dar din cele şapte icoane pe lemn, două sunt datate: una din anul 1712, iar cealaltă din 1751. De asemenea, biserica apare în conscripţia din anii 1760— 1762. Deci construirea monumentului poate fi datată anterior anului 1712, în sprijinul acestei afirmaţii vin statisticile româneşti din cursul secolului al XVIII-lea care indică peste 200 de suflete. Deci pentru o aşa de numeroasă populaţie românească din vremea aceea era imposibil să nu fi existat un lăcaş de cult; în anul 1755 existau un număr de 228 de „uniţi"; la 1760 apar 17 familii de „non uniţi" (ortodocşi); la 1789 apar 2 familii de „non uniţi“; la 1835 sunt consemnate 195 de suflete; în 1839 statistica lui Ignaz Lenk apărută la Viena indică „localitate locuită de valahi şi secui"; apoi în 1880 apar 240 de suflete româneşti, iar la anul 1900 majoritatea absolută a populaţiei era de confesiune românească, după cum recunoaşte, într-o oarecare măsură, Balogh Pál în lucrarea sa „Compunerea etnică a Ungariei" (A népfajok Magyarországon). Profesorul clujean I.I. Rusu, cercetind conscripţia nominală a enoriaşilor parohiei româneşti Sîntandrei, din anul 1904 şi din anii următori, înregistrează vreo 70 familii purtînd nume gentilice de două tipuri: româneşti, care sunt cam 20: Baciu, Bogdan, Bucur, Cioloca, Cornea (Kornya), Cozma, Daniel, Iacob Luca, Moga, Moldovan, Nika, Nistor, Ola, Pauleti, Radu, Stan, Stroia, Suciu, Tolan — faţă de seria ceva mai numeroasă ungureşti (ori de tip — fonetism maghiar). La ambele grupe de antroponime etnicitatea românească a purtătorilor este indicată cu absolută certitudine de confesiunea românească, întrucât cu toţii frecventau biserica românească, singurul loc unde se mai vorbea în limba română, din lipsa unei şcoli româneşti, ori a cărţilor pentru popor, sau a presei româneşti, care pătrundeau şi aici foarte greu. Politica de deznaţionalizare masivă aplicată de guvernanţii din Budapesta, pe diferite căi — şcoală, biserică, administraţie, aparatul represiv etc. — în timpul dualismului austro-ungar, prigoana dură a ocupanţilor horthyşti împotrivaa tot ce era românesc (crearea de lagăre, deportări, jafuri, alungări de persoane etc.) au fost cauzele care au dus la scăderea numărului românilor de aici. Acest monument cu valorile sale de patrimoniu deosebite (5 icoane pe sticlă, 7 icoane pe lemn, 4 cărţi vechi româneşti, un Strastnic de Blaj din 1753, un Apostol de Blaj din 1767, un Octoih de Tîrgovişte din 1713 şi un Molitvenic de Bucureşti) denotă că românii din Sîntandrei au creat o artă autentică originală şi au întreţinut relaţii cu fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Ideea de unitate este prezentă și pe aceste meleaguri, unde vicisitudinile istoriei i-au supus la grele încercări. TRAIAN BOSOANCA muzeograf Arhiva pămîntului românesc Atelier literar ROMANŢĂ Vintul şuieră prin ramuri, glăsuind ca o ispită, Ale codrilor talazuri a pustiu se risipesc, Cad lumini multicolore peste arşiţa trudită, Undeva o stea străluce în tezaurul ceresc. Printre nouri trec corăbii cu catargele aprinse, Dimineţile de rouă poartă mantii de argint; Oglindindu-se în ape, sălcii verzi cu plete ninse Se topesc în unduirea unui tainic labirint. Largi izvoare luminoase se revarsă cristaline, Precum chipul unei zîne se încheagă-n asfinţit, Roşii maci purtînd in păru-i cu safire şi rubine, Coborînd în valuri blonde peste trupul aurit. Te-am zărit trecînd aseară, erai tu pe cît se pare, Ochii tăi senini ca cerul îi priveam nerăbdător, Lunecai printre corăbii răsfirate peste zare, Risipindu-te în albul fumuriu al unui nor. Amintirile se deapăn ca un fir de nostalgie, In genuni se pierde pasul risipit peste poteci, Te mai caut, adorato, printre piersicii din vie, Te aștept pe unde încă s-ar putea ca să mai treci. CORNELIU ANCA * PAGINA 3 STEAUA HOLER Salonul umorului desenat Dacă ar fi să dăm note pentru organizatorii celei de-a X-a ediţii a Salonului umorului desenat (patronat de Comitetul judeţean UTC) nr ... ,10 ar fi... suficient Un „10“ la ediţia a X-a. Deschis în holul Naţionalului tîrgumureşean, după ce a fost „salon de caricatură", „salon de umor grafic“, „salon de grafică satirică", actuala formulă: „Salonul umorului desenat" pare a fi cea mai potrivită, lăsînd loc unei mai largi respiraţii şi cuprinzînd în înţelesul ei mai aproape de adevăr, diversitatea tematică şi de stil pe care cei peste 50 de expozanţi, din 17 judeţe ale ţării, au adus-o pe simeze. Şapte invitaţi de onoare — Costică Cucoş, Vasile Crăiţă-Mîndra, Octavian Bour, Molnár Denes, Silviu Olariu, Ştefan Boroş, Vasile Dub — onorează cu lucrările lor colecţia de „frunze" a salonului* şi putem să vă asigurăm că întreaga „colecţie" este alcătuită din .. „frunze" proaspete, verzi şi lucioase chiar dacă multe dintre ele sunt de ... urzică. Vorbim de frunze pentru că „frunza" este de astă dată tema salonului, aşa cum organizatorii au stabilit anul trecut în lista lor de perspectivă îndelungată. Stiluri diferite (chiar dacă unii se grupează uşor pe o anume linie grafică), originalitate evidentă în 90 la sută dintre lucrări din punct de vedere al ideii, putere de selecţie, capacitate de interpretare şi codificare, preocupare pentru aspectul artistic al execuţiei grafice şi umor de foarte bună calitate ciă frunză şi iar frunză. Stilul lejer, cu aparenţă de notaţie grafică stă alături de execuţii migăloase, îngrijite cu . .. grijă, predilecţia pentru grafica colorată fiind în ascensiune, lucrările devenind din ce în ce mai mult subordonate aspectului estetic. Desenul este excelent în majoritatea cazurilor, iar aminenta grafică este marcată de personalitate. Frunza rămîne „leit-ul" expoziţiei, folosită uneori ca element compoziţional, alteori ca motiv în sine, ca pretext sau argument şi prea puţin ca element . decorativ. Umorul, în accepţiunea lui largă, devine pamflet, satiră, ironie, sarcasm, angajat în sfera socialului, a relaţiilor interumane, în mai puţine cazuri este acceptat ca „umor în sine“. Privitorul are satisfacţia de a descoperi prin intermediul realizatorilor, multiple aspecte ale situaţiilor şi stărilor în care poţi ride cu convingerea că „acupunctura satirică“ a atins punctul esenţial, iar transpunerea artistică a fost concepută în forma optimă a genului. „în viaţă totul este să vrei“ spune Mihai Horaţiu, dar viaţa îţi oferă şi ce vrei şi ce nu vrei şi uite aşa laurii pot deveni cepe, frunza poate fi dată de pomană sau transformată în colac de salvare. „Să stai la umbră-ţi trebuie bilet, / Cîinii nu latră decit la concret“, viermii îşi cumpără frunze cu... stavrid, o frunză căzută pe o frontieră poate să plîngă şi să rîdă în acelaşi timp, deviza „comersanţilor“ se inversează astfel că „stăpînul nostru este clientul nostru", în unele guri mai cad şi. . frunze mălăieţe, poţi tăia frunze la clini după ce le-ai pus botniţă ş.a. Oricum, după ce parcurgi întreg salonul de la Tîrgu-Mureş nu prea poţi să-ţi scoţi frunza din cap chiar dacă Leonte Năstasa oferă o posibilă soluţie. Şi dacă tot a căzut o frunză în calea noastră ar fi păcat să n-o ridicăm şi s-o privim cu atenţie DORUM. * I ECRANIZARE ! Placido Domingo — iată un nume care apare tot mai des nu numai pe afişele spectacolelor de operă din diferite ţări, ci şi pe genericul unor ecranizări. Ipostaza inedită este Placido Domingo actor, şi nu cîntăreţ. Personajul pe care îl va interpreta îl va fi însă, desigur, deosebit de familiar, Giaccomo Puccini. Ecranizarea vieţii marelui compozitor italian va fi realizată cu începere de anul acesta, „platourile de filmare" fiind, de fapt, „decoruri naturale".