Steaua, 1973 (Anul 24, nr. 1-24)

1973-01-01 / nr. 1

Petőfi Sándor SUNT SOCOTIT UN BUN POET Sunt socotit un bun poet Şi cred şi eu că este-aşa, Şi totuşi, stihurile mele Să nu le lauzi, draga mea, în faţa ta roşesc uşor Cînd mă înalţi cu un cuvînt, Simţind, de mine cînd te-apropii, Micimea celui care sunt, în cea mai mică scăpărare Sub fruntea ta mijind de-odată, în sentimentul cel mai infim nе-ţi face inima să bată Şi chiar într-o privire numai Venind spre mine într-o doară, într-o silabă care-ţi scapă Şi sufletul mi-l înfioară, Intr-un surîs de-al tău, iubito, Găsesc mai multă poezie Decit în miile de versuri Ce le-am trimis spre veşnicie. In româneşte de M. Păltineanu Nu cred că Alexandru Petöfi trebuie sărbătorit spunind că este unul dintre cei mai mari poeţi, ci spunind că este unul dintre cei mai adevăraţi, dintre cei mai durabili. La el poezia irumpe cu genialitatea unei naţiuni care se trezeşte, e conţinut şi formă în acelaşi timp, potrivindu-i-se perfect fraza lui Goethe: „Natura nu are nici sîmbure, nici coajă, ci este toată dintr-o singură ţîşnire“. Poet al exis­tenţialului, al istoriei şi al prezentului său, vizionar се-şi citeşte în vuiet destinul, el e atît de curat sufleteşte că te cutremuri de această claritate. Angajat în revo­luţie, e de partea celor mai radicali şi mai larg­ văzători; refuzat în parlament, nu-şi poate refuza cîmpul de luptă — cum odinioară Byron — şi jertfa pentru cauza cea mai frumoasă care putea înfrăţi popoarele: libertatea. Nimic din acestea n-a rămas ne­spus. Dincolo de clocotul luptelor lingă generalul Bem, ochii lui Petőfi s-au ridicat şi în universal prin mitul romantic al Apostolului şi de acolo participă cu stelele veşnice la punerea iar şi iar a problemei poetului în raport cu mulţimile, cu puţinul şi multul din contingent. Muzica sa cea mai deplină sună numai sufle­telor ungureşti, dar prin forţa flacărei pe care o păstrează lirismul său sacru, prin vehemenţa cu care se ridică împotriva a tot ce-i stagnare se eliberează din vraja de Circe a limbii şi aflîndu-se în inima dramaticului an 1848 e în inima umanităţii întregi. Alexandru Petőfi al boemei şi al pustei, care parcă şi-ar crea o distanţă a bătrîneţii pentru a spori nostalgia după raiul copilăriei şi indefinibilul locurilor natale, e alt sipet de-ncîntări, în limba română versul său armonios sau incendiar a găsit, cum se ştie, expresii minunate, prin aportul unor poeţi ca Şt. O. Iosif, Oc­­tavian Goga, Eugen Jebeleanu şi mulţi alţii, de aceea iubitorului de poezie din ţara mea îi este un glas familiar, interior. Aşa cum există mode poetice, există perioade faste şi perioade mai puţin faste fiecărei entităţi şi structuri poetice constituite. Petöfi, ca toţi poeţii europeni de marcă este, de cîte ori îl reiei, întemeiere în credinţa că domeniul în care a rodit „nu putea să fie niciodată — îl citez pe Antonio Machado — o activitate secundară“. Spirite ca al său, chiar dacă experimentele pot favoriza temporare alte miraje, pentru ca umanitatea din noi să nu se stingă, trebuie să lucească mereu. Aurel Rău O miraculoasă noapte de iarnă vestea în pusta maghiară naşterea unui nou profet, investit cu toate însemnele unui rege al poeziei, care a eliberat din coşciu­gul lor de pămînt visurile şi frămîntările generaţiei sale, spiritualitatea unui popor aflat la răscrucea anului 1848. Cine era acest tînăr apostol neliniştit, eroic şi fără prihană, al cărui nume s-a înscris pentru totdeauna în constelaţia nemuritorilor? îl văd pe Petőfi Sándor, la 16 ani, părăsindu-şi studiile şi plecînd cu o trupă de teatru întru căutarea unei efemere glorii, îl văd cu ochii minţii, şi-l văd şi pe confratele său întru geniu, de mai tîrziu, Eminescu, plecînd la aceeaşi vîrstă, cu trupa Fanei Tardini. Să fie o coincidenţă apoi faptul că Petőfi l-a întîlnit în anii săi de formare pe Vörösmarty, iar Eminescu pe Maiorescu? Nu cred în paralele fortuite. Şi totuşi ... Petőfi e gloria poeziei maghiare, după cum Eminescu e gloria poeziei româneşti. Dincolo de măruntele coincidenţe ale vieţii, există marea coincidenţă a însemnătăţii lor colosale în istoria literaturilor. Petőfi a trăit 26 de ani şi jumătate, a scris peste 800 de poezii, trei mari poeme, un roman, a tradus, şi şi-a împărtăşit în corespondenţă gîndurile sale pri­etenilor: a iubit, a urît, iar nobilele sale convingeri le-a plătit cu viaţa. Care­ a fost idealul acestei existenţe ieşite din matca obişnuită? Ne-o spune poetul însuşi în versuri clare, de efigie: Libertate, dragoste! N-aş putea trăi fără voi. Pentru dragoste îmi sacrific viaţa, iar libertăţii îi jertfesc dragostea. Şi acest „Votum Petöfianum“ ar putea continua aşa. Viaţa mea, prieteni, care-mi aduceţi omagiul vostru, a fost scurtă, dramatică, dar nu-mi este ruşine de

Next