Steaua, 1981 (Anul 32, nr. 1-12)

1981-02-01 / nr. 2

jauo cortazar, america lam­ Ceea ce urmează să spun este o încercare de-a atinge parţial cîteva probleme pe care le pune exilul in literatură şi urmarea sa firească, literatura exilului. Eu n-am nici o aptitudine analitică; mă voi limita aici la o viziune foarte personalia, pe care nu am pretenţia s-o generalizez, ci doar s-o expun ca pe un simplu aport la o problemă cu infinite faţete. Fapt real şi temă literatură, exilul domină actualmente scena literară latino-americană. Ca fapt real noi nu cunoaştem decât într-o anu­mită măsură numărul scriitorilor care a trebuit să-şi părăsească ţara; ca temă literară se ma­nifestă vădit în cele mai bune dintre poeme, povestiri şi romane. Temă universală, după lamentările lui Ovidiu sau ale lui Dante Alighieri, exilul este astăzi o constantă a rea­lităţii şi a literaturii latino-americane începând cu ţările aşa-numite din Conul Sud şi conti­nuând cu Brazilia şi America Centrală. Această condiţie anormală a scriitorului îi priveşte pe argentinieni, chilieni, uruguaieni, paraguaieni, bolivieni, brazilieni, nicaraguaieni, salvadorieni, haitieni, dominicani şi lista nu se opreşte aici. (Prin „scriitor“ eu înţeleg mai cu seamă ro­mancierul şi nuvelistul, adică scriitori de in­venţie a ficţiunii; alături de ei includ poetul, căruia încă nimeni nu i-a putut stabili specifi­citatea, dar care face corp comun cu ro­mancierul şi nuvelistul în măsura în care ei toţi împreună îşi joacă jocul într-un spaţiu dominat de analogie, asociaţii libere, ritmuri semnificante şi de tendinţa de­ a se exprima prin sau pornind de la intuiţii şi emfază.). Abordînd problema scriitorului exilat, mă includ şi pe mine acum printre nenumăraţii protagonişti ai diasporei, cu deosebirea că exi­lul meu n-a devenit un exil forţat decât în aceşti ultimi ani; cînd am plecat eu din Argentina, în 1951, am făcut-o de bunăvoie şi nu din raţiuni de constrângere politică sau ideologică. Asta pentru că, timp de mai bine de 20 de ani, eu m-am putut reîntoarce frec­vent în ţara mea şi că doar începînd din 1974 mă văd obligat să mă consider un exilat. Dar, mai mult şi mai rău, exilului pe care l-am putea califica drept exil fizic i s-a adăugat, în anii trecuţi, un exil cultural, infinit mai peni­bil pentru un scriitor care lucrează în in­timă relaţie cu propriul context naţional şi lingvistic; într-adevăr, ediţia argentiniană a ultimului meu volum de nuvele a fost inter­zisă de junta militară, care n-a vrut s-o auto­rizeze, decât dacă aş fi consimţit la suprima­rea a două dintre ele, considerate ca injurioase. Una din aceste nuvele se referea indirect la dispariţia de persoane pe teritoriul argentinian; cealaltă avea ca temă distrugerea comunităţii creştine de pe insula Solentianne a poetului nicaraguaian Ernesto Cardenal. După cum se vede, eu pot astăzi simţi exi­lul din interior, adică, în­ mod paradoxal, din exterior. Acum cîţiva ani, de fiecare dată cînd mi-a fost dat să iau parte la apărarea victi­melor unei dictaturi oarecare de pe continentul nostru, prin intermediul organismelor ca Tri­bunalul Bertrand Russell II, sau Comisia de la Helsinki, nu mi-a venit niciodată ideea să mă situez pe acelaşi plan cu exilaţii datino-ame­­ricani, deoarece eu n-am considerat despărţirea de ţara mea drept un exil. Noţiunea de exil, pentru mine, cel puţin, comportă constrângere şi violenţă. Un exilat este aproape întotdeauna un expulzat, dar acesta n-a fost cazul meu pînă în ultimul timp. Aş vrea să semnalez că eu n-am fost obiectul vreunei măsuri în acest sens şi că este foarte probabil că, dacă astăzi eu aş dori să mă reîntorc în Argentina, aş intra în­ ţară fără dificultăţi; ceea ce n-aş putea face, cu siguranţă, ar fi să reies, fiindcă junta militară îşi declină orice responsabilitate de ceea ce mi s-ar putea întâmpla; e bine cu­noscut faptul că în Argentina oamenii dispar fără ca, în mod oficial, să se dea vreo infor­maţie despre ce s-a petrecut cu ei. Aşadar, asumîiidu-mi şi trăind condiţia exi­latului, aş dori să fac cîteva remarci asupra unui subiect care ne priveşte îndeaproape pe noi, scriitorii. Intenţia mea nu este să fac o autopsie, ci o biopsie; nu vreau să mă lamen­tez, ci să răspund cît mai activ şi mai eficace posibil la genocidul cultural care ia amploare pe zi ce trece în atâtea ţări latino-americane. Şi mai spun, cu riscul de-a fi la un pas de utopie, eu cred că pentru noi, scriitorii exilaţi, condiţiile existente sunt propice pentru a ne domina sfâşierea, sentimentul dezrădăcinării impuse de dictatori şi pentru a întoarce, în maniera noastră specifică, lovitura pe care ne-o dă fiecare nou exil. Pentru asta ar trebuie să învingem cîteva neînţelegeri de obîrşie roman­tică şi omenească şi, s-o spunem odată pentru totdeauna, anacronisme şi să examinăm condi­ţia exilului în termeni care să-i depăşească ne­­gativitatea, uneori inevitabilă şi îngrozitoare, dar alteori atît de stereotipă şi sterilizantă. Sigur, traumatismul însoţeşte fiecare lovitură, fiecare rană. Un scriitor exilat este, înainte de toate, o femeie sau un bărbat exilat; sunt unii care se simt privaţi de tot ce este al lor, deseori de o familie şi, în cele mai bune dintre cazuri, de neamuri, de ritmul de viaţă, de mi­reasma aerului şi de culoarea cerului, de obiş­nuinţa într-o casă sau de străzi, de biblioteci şi de cîini, de cafelele luate cu prietenii, de ziare şi de muzică dragă, de plimbările prin oraş. Exilul este ruperea legăturii frunzişului de ramuri şi smulgerea din înrădăcinarea în aerul şi glia natală; exilul este năpraznic ase­meni unei morţi uimitor de oribile căci e o moarte în care continui să exişti în mod conşti­ent, aşa cum Edgar Allan Poe a descris-o în nuvela întitulată îngropat de viu. Acest traumatism atât de comprehensibil întotdeauna a fost şi continuă să fie cauzat şi unui anumit număr de scriitori exilaţi într-un fel de penumbră intelecutală şi crea­tivă, care limitează, secătuieşte şi uneori le ni­miceşte munca. Este o ironie foarte tristă să constaţi că acest fenomen se produce mai frec­vent la tinerii scriitori decât la cei mai bătrîni şi aceasta pentru că dictatorii îşi realizează mai bine proiectele de­ a distruge o gîndire şi o creaţie libere şi combative. De-a lungul ani­lor am văzut adeseori cum se sting multe stele tinere pe un cer străin. Şi mai este ceva şi mai rău, ceea ce noi am putea numi exilul interior fiindcă în ţările noastre opresiunea, cenzura şi tema au strivit „in situ“ mulţi tineri talentaţi ale căror prime opere au fost tot atîtea promisiuni, între anii 55 şi 70 eu însumi am primit o mulţime de cărţi şi ma­nuscrise ale tinerilor autori argentinieni debu­tanţi, care m-au umplut de speranţe; astăzi nu mai ştiu nimic despre ei, mai ales de cei rămaşi în Argentina. Şi nu este vorba de un proces inevitabil de selecţie şi de decantare generaţ­­ală, ci de o renunţare totală sau parţială, care atinge un număr de scriitori su­perior celui la care ar trebui să ne aşteptăm în împrejurări normale. Este, de asemenea, o foarte tristă ironie să constatăm că scriitorii exilaţi în străinătate, fie ei tineri sau bătrâni, sânt, în ansamblu, mult mai fecunzi decît cei care, datorită circumstan­ţelor­­ interioare, sunt hăituiţi şi persecutaţi, uneori până la dispariţie şi moarte, cum a fost cazul lui Rodolfo Walsh şi Haroldo Conţi î­n Argentina. Dar, oricare ar fi forma exilului, scriitura se înfăptuieşte, se împlineşte din cauza sau în urma experienţelor traumatizante pe care producţia scriitorului le reflectă fără echivoc, în majoritatea cazurilor. Faţă de această ruptură de surse vitale care neutralizează sau dezechilibrează capacitatea creatoare, reacţia scriitorului poate îmbrăca aspecte foarte diferite. Printre exilaţii din ex­terior, o mică minoritate se cufundă în tăcere, împinsă, adesea, de necesitatea de readaptare la viaţă, la condiţii şi activităţi care îi înde­părtează forţat de literatură, considerată drept o obligaţie esenţială. Dar aproape toţii autorii exilaţi continuă să scrie şi reacţiile le sunt perceptibile în creaţie. Sânt şi cei care, cam în maniera lui Proust, se lansează, pornind de la exil, într-o căutare nostalgică a patriei pier­dute; sunt allţii care-şi consacră operele recu­ceririi acestei patrii integrând efortul literar luptei politice. în aceste două cazuri, cu toate diferenţele lor radicale, se poate revela un punct comun: aceeaşi viziune a exilului, ase­meni unei bi­valenţe, unei abateri, unei muti­lări, contra cărora se împotrivesc într-un fel sau altul. Pînă acum n-am avut prilejul să citesc prea multe poeme, nuvele sau romane de exil latino-americane în care condiţia lor de­terminantă, această condiţie specifică a exilu­lui, să fie obiectul unei critici interne care să anuleze exilul ca bivalent, pentru a-l proiecta într-un teren pozitiv. Se pleacă întotdeauna de la negativ (de la lamentare pînă la ţipătul de revoltă care poate ţîşni uneori) şi avînd sprijin în această nefastă trambulină, care este bivalenţa, încearcă să sară înainte, să recupe­reze ceea cе-au pierdut, să biruie duşmanul şi să se reîntoarcă într-o patrie fără închisori şi birouri. Personal, ştiind că mă situez pe linia pri­mejdioasă a paradoxului, nu cred că această atitudine faţă de exil dă aceleaşi rezultate ca cele pe care le-am putea aştepta de la o altă perspectivă, în aparenţă iraţională, dar care corespunde, dacă e privită cu atenţie, unei cuceriri a realităţii perfect valabile. Cei care îi exilează pe intelectuali consideră că acesta este un act pozitiv, fiindcă el constă în eliminarea unei adversar. Dar dacă exilaţii ar încerca şi ei să considere acest exil ca po­zitiv? Spunând acest lucru nu fac o glumă de prost gust, pentru că ştiu că înaintez pe un teren de răni deschise şi de lacrimi nesecate. Dar fac apel la o distanţare precisă, sprijinită pe aceste forţe interioare care au salvat de atâ­tea ori omul de l­a nimicire totală, distanţare care se manifestă, printre alte forme, şi prin simţul umorului, acest umor care de-a lungul istoriei umanităţii a servit la vehicularea idei­lor şi a practicilor care fără umor n-ar fi pă­ruit decît nebunie sau delir. Eu cred că este mai necesară ca oricând transformarea negati­­vităţii exilului — care în mare măsură asigură triumful inamicului — într-o nouă captare a realităţii, realitate fondată pe valori şi nu pe bivalenţe, realitate pe care munca specifică a scriitorului o poate face pozitivă şi eficace, răsturnind complet programul adversarului şi înfruntîndu-1 într-o maniera pe care el nici nu şi-o poate imagina. Voi invoca încă o dată experiența mea per­sonală, dacă exilul meu fizic nu e cu nimic

Next