Steaua, 1982 (Anul 33, nr. 1-12)

1982-01-01 / nr. 1

Vremea era frumoasă. Amurgul cobora pacea peste parcul învăluit în culori. Mă întorceam, pe o largă alee, de la chioșcul cu ateliere pentru picturi și sculpturi. Admirasem, mai ales, tablourile pictorului Teodor Harșia. De departe zării silueta legănată a lui Emil Isac. Apropiindu-se mă pofti să-l însoţesc: — Vino cu mine să ne plimbăm puţin. Azi am scris mult şi vreau să mă recretez. Ce părere ai despre Ladea? Eu încă de la început am spus că e mare talent. Statuile sale sînt vii, vorbesc. Păcat că la Bucureşti nu se ştie de el. Mai tîrziu m-am convins de sinceritatea apre­cierilor. Cu ocazia unei vizite la Suceag, reşe­dinţa lui Ladea, mi s-a îngăduit să cotrobăiesc prin rafturile bibliotecii. Pe exemplarul ediţiei definitive apărută la Fundaţii (1946) autorul, Emil Isac, scrisese o dedicaţie foarte frumoasă. Ladea era calificat acolo printre marii noştri sculptori. Mîhnirea de atunci, din parc, privind ţinerea în obscuritate a sculptorului, cu timpul s-a transformat în sentiment al bucuriei: despre Ladea se vorbea tot mai mult, tot mai elogios. Azi, ştim cu toţii, e o glorie a plasticii ro­mâne. * Emil Isac, încă de la prima culegere de poezii apărută la Cluj (1908), uimea pe cititor cu factura nouă a versurilor. Se căutau ascen­denţe: Edgar Allan Poe, Oscar Wilde etc. In orice caz, tînărul poet tindea spre spargerea tiparelor vechi. Asta o dovedeau colaborările tot mai înteţite la periodice şi ziare de pe întreg cuprinsul ţării. Printre avangardişti nu a putut fi catalogat niciodată. Totuşi noul­ se vădea, producînd adevărat scandal. Adoptînd o atitudine oarecum de frondă, poetul voia să lovească în burghezie. Militantul pentru ideile generoase frecventa cluburi muncitoreşti. A le­gat prietenii cu fruntaşi ai socialismului. Iată de ce — peste ani — la întîlniri pe străzile Clujului ne vorbea cu patos despre ei. Mi-aduc aminte că, petrecîndu-i spre casă, într-o zi făcu să apară înaintea ochilor noştri figura lui Frimu. — Printre bucuriile vieţii mele se numără şi faptul că l-am cunoscut bine pe Frimu. I-am admirat forţa de luptă. Era un simplu tîmplar. S-a instruit singur, încît îţi făcea impresia că a-nvăţat la şcoli superioare. De statură înaltă, Frimu avea ochi albaştri, înfocaţi. Părul blond, poate că nu ar fi cărunţit niciodată. A murit tînăr, în decembrie 1918, după măcelul din piaţa Teatrului Naţional. El, împreună cu Cris­­tescu-Plăpumaru şi cu Moscovici au pus bazele sindicatelor muncitoreşti. în decembrie 1918, un ochi îmi rîdea, de­oarece s-a făcut unirea Ardealului cu Vechiu- Regat. Cu celălalt ochi plîngeam, pentru că atunci a murit prietenul meu Frimu. Apoi: — Ai citit „închisorile mele" de Slavici? Se vorbește acolo, într-un capitol, de suferințele îndurate de socialişti. * Isac purta memoriei lui Caragiale o deose­bită venerație. Scrisese dramoleta „Maica cea tînără“, la adresa căreia marele dramaturg s-a pronunţat cu vorbe de încurajare. Drept recu­noştinţă, una din cărţi, îmi pare „Ardealule, Ardealule bătrîn“, autorul o va închina men­torului său. Poezia, poemele în proză, numeroasele arti­cole de gazetă, tot acest rod al muncii depusă o viaţă întreagă de Emil Isac, face mărturia grijii purtată celor necăjiţi. îndeosebi copiii de ceară ai moţilor îi stîrneau sentimente de re­voltă, adevărat talnic îndemnînd la luptă. „Bră­­dui de munte" — aşa le zicea fiilor de ciu­­bărari. Deschid cartea scrisă în 1916, şi citesc: „Hai la mure... hai la mure!"... O, de chemarea lor se cutremurau palatele baronilor şi se deschideau porţile, iar norodul cumpăra cu arginţi grei povara căluşeilor... „Hai la mure, — hai la mure!“... Nu se mai aude pe străzi. Poezia codrului e îmbrăcată în uni­formă. Moţul este soldat. Unde-i copilăria noas­tră? ... O, moţilor dragi! Unul din aspectele pe care ni le-a lăsat Emil Isac în creaţia sa poetică, îl constituie adoraţia pentru unicul său fiu. Nenumărate versuri i-a închinat, ca în admirabila poezie „Bubi e bolnav". Iată candoarea exprimată şi cu iubirea părintelui şi cu gingăşia desăvâr­şitei arte: „Copilul meu încearcă să prindă o rază de soare. Şi plînge că n-a putut s-o prindă­­“ * Becurile începeau să se aprindă pe străzi, în magazine şi localuri. Era ceasul, deci, cînd se amestecă ziua cu seara. Mă îndreptam spre centru venind din strada, atunci, ,Memorandu­lui". In Piața Libertății, Emil Isac privea bună­tățile expuse în vitrina unui restaurant. M-am oprit lîngă poet, făcîndu-mă că privesc și eu vitrina. Cînd și-a luat ochii de pe ea, dînd să intre, l-am salutat: — Bună seara, maestre Isac. — Noroc. Vino cu mine înăuntru. Credeam că dorește să ia cina acolo. — Vreau să cumpăr un pui. Uneori mă ocup și cu gospodăria. —­ De ce nu-l mîncați gata fript aici, cutezai să întreb. — Dragă, mie îmi place să mănînc estetic. Nu pot suferi să văd pe alții că nu ştiu mînca. Iată ce învăţasem la întilnirea aceea: a ţine seama de anumite reguli în timpul mesei. Cînd văd pe unii că suflă să se mai răcească ciorba, sau aruncă gălăgios resturile de la mîncare în farfurie, mă gîndesc la puiul tăiat şi jumulit, dus de Isac să fie preparat acasă ... Altă dată, Emil Isac se plimba pe trotuarele din Piaţa libertăţii, cu Cicerone Theodorescu. Unul, în ritmice aplecări pe baston, celălalt ţeapăn — lumînare. Isac, după obiceiul său, locvace. Poetul bucureştean, tăcut şi ascultînd. După cîteva zile: — Bun băiat „Tiţerone". Bun şi de talent. A fost internat aici la clinica lui Haţieganu. S-a făcut bine. A şi plecat la Bucureşti. Mi se pare că mai înainte cu un an-doi, îl mai văzusem pe Cicerone la Cluj. Venise îm­preună cu Eugen Jebeleanu. I-am văzut la o şedinţă a Sindicatului ziariştilor şi scriitorilor din capitala Ardealului. Nu mi-aduc aminte cu ce prilej se găseau aici. Amîndoi, într-o ţinută vestimentară cam ca de muncitori, încadrau figura masivă a lui Gaál Gábor, criticul marxist ungur. Fostul director al revistei „Korunk* (încă nu apăruse seria nouă) întemeiase, îmi pare chiar atunci, săptămînalul „Utunk“. Discuţia la sindicat a fost purtată pe chestiuni de organi­zarea breslei. Gaál nu ştia româneşte. Numele Eugen Jebeleanu îl pronunţa mai uşor, obişnuit fiind cu el: Jebeleanu tradusese din Petőfi şi Ady. Dar pe celălalt poet-mosafir îl pre­zentase asistenţei, cînd „Ţiţero Theodoru", cînd „Theodore Ţiţero"... Prezidiul era alcătuit şi din cîţiva scriitori localnici, printre care Emil Isac, Nagy István... In banca întîia ascultau cu deosebită atenţie: Lucian Blaga şi Ion Agîrbiceanu. * Merită, de bună seamă, a fi adusă în amin­tire o zi de sărbătoare, de mare sărbătoare, la organizarea căreia Emil Isac pusese deosebită rîvnă. Se comemora în ziua de 31 iulie 1949, centenarul morţii lui Petőfi Sándor. Cu acest prilej s-a alcătuit un program bogat. Drept joc pentru desfăşurarea lui a fost ales Colegiul uni­versitar — clădirea nouă de lîngă universitatea clujeană. Sala imensă, anume pentru manifestări de ordin cultural, strînsese sub bolta ei înaltă, un public numeros. Personalităţi marcante for­mau prezidiul. Emil Isac luase loc între doi scriitori maghiari. Evocarea personalităţii ma­relui poet revoluţionar s-a făcut în două limbi: maghiara şi româna. Isac a vorbit în limba lui Petőfi. Cît despre poezii, un actor recita textul original şi alt actor, român, spunea poe­zia (aceeaşi) în traducere. îmi aduc aminte că Toma Dimitriu, pe atunci la Teatrul Naţional din Cluj, a recitat poezia „Trimiteţi regii la spînzurătoare!" tradusă de Jebeleanu. Echivalenţele româneşti, prin arta lui Toma Dimitriu, erau puternic ecou al textului auzit mai înainte în original. După terminarea programului, lumea care fu­sese in sală, şi alta de afară, s-a îndreptat — lungă coloană — spre casa Petőfi, pentru a de­pune aici o coroană. Niciodată n-am să uit procesiunea aceea, lîngă confraţii lor maghiari, încolonaţi Emil Isac, Ion Agîrbiceanu, Victor Papilian ... Tineri scriitori maghiari, tineri scri­itori români. Coroana o ducea A. E. Baconsky. El a şi aşezat-o, cu pioşenie, pe pereţii casei cu inscripţia că acolo şi-a întrerupt puţin călă­toria prin Ardeal, în 1847, Petőfi Sándor şi soţia Szendrey Júlia. * La numai cîteva zile după comemorarea Pe­tőfi, îl întîlneam pe Isac spre casă. Mi-am cerut îngăduinţa să-l întovărăşesc. Aş vrea să rememorez că nu mulţi scriitori am cunoscut cu un suflet atît de cald. îţi oferea posibilitatea să te apropii de el, ca de cel mai bun prieten! Şi de data aceasta s-a arătat bucuros a-l acom­pania, în poarta casei, poartă mare şi puter­nică, la despărţire îmi făcu invitaţia: — Vino o dată pe la mine, sus... Vino că îmi face mare plăcere. Mai stăm de vorbă. Sorocul fixat m-a suit pe scări largi, vechi. Era după amiază. Din multele, spaţioasele în­căperi, poetul ocupa o cameră micuţă. L-am găsit pe o dormeză. Spunea că nu se simte bine. — Mi-a slăbit inima. A şi bătut mult, tare, pentru mulţi. Nu e de mirare că acum e slabă. Trăia în chilia lui, ca un anahoret. Avea faţa palidă, suptă. I-a plăcut, totuşi, să se în­cingă în discuţii literare. Mi-a vorbit despre Shakespeare, Wilde, Baudelaire, Eminescu, Pe­tőfi, Ady__ — Păstrez multă corespondenţă de la scri­itori. Cum ţi-am spus, şi de la Ady. Dar nu vreau să arăt scrisorile nimănui... * Astăzi, ele dimpreună cu atîtea alte exponate, pot fi văzute la „Muzeul Emil Isac" din Cluj. Un sanctuar îngrijit exemplar de fiu, adoratul de tată, Bubi, şi pînă acum cîtva timp de soţia sa, Eugenia Isac. Petre Pascu VALENTIN BALIGA: CERAMICA POPULARA

Next