Steaua, 1987 (Anul 38, nr. 1-12)

1987-05-01 / nr. 5

Domeniul poeziei şi al istoriei se află intr-o relaţie de foarte apropiată vecinătate, de unde şi tendinţa — ce s-a manifestat atît de frecvent, de-a lungul timpului — a unor interferenţe şi încălcări de hotar, atît dintr-o direcţie, cît şi din cealaltă. Poezia a rîvnit astfel, nu o dată, să se folosească de mijloace şi procedee specific non-ficţionale, după exemplul istoriografiei; avem in vedere, printre altele, convenţia literară, atît de răspîndită, a „manuscrisului găsit“, ori tehnicile de simulare a unor aparenţe strict documentaristice, precum şi alte felurite încercări de „a ancora poveşti pe de-a-ntregul născocite, într-o lume reală“ (R. C. Elliott). Pe de altă parte, este absolut evident (aşa cum a arătat şi Hayden White) că istoriograful este constrîns, la rîndul său, să facă apel la instrumentele autorului de ficţiuni, îndeosebi ale romancierului şi dramaturgului; naraţiunea istoriografică — spune Hayden White — nu poate face abstracţie de un minim efort de organizare a faptelor, încît am putea spune că, în fond, conţinuturile acesteia „sunt inventate, în aceeaşi măsură în care sunt şi găsite“. Orice „istoriograf“ va fi aşadar în chip fatal dublat de un „povestitor“. In măsura, însă, în care lucrarea timpului contribuie la ştergerea unor diferenţe dintre poezie şi istorie, în aceeaşi măsură ea adînceşte şi accentuează opoziţia dintre ele. Devine, astfel, din ce în ce mai evident faptul că obiectul însuşi al literaturii diferă de cel al istoriei. Am putea spune, fără teama de a greşi, că istoria îşi propune, în esenţă, să construiască o imagine unidimensională a omului şi a existenţei umane, o imagine compusă în exclusivitate din acele aspecte ce sunt marcate prin trăsături de istoricitate; or, literatura caută să ne restituie o imagine midtidimensională asupra existenţei umane, o imagine ce integrează deopotrivă şi aspectele cu totul lipsite de trăsături de istoricitate. Desigur, dimensiunea istoricităţii trebuie considerată drept o dimensiune cu adevărat caracteristică şi deosebit de relevantă a vieţii omului, însă ar fi o greşeală de neiertat să reducem totul la această unică dimensiune. Există laturi care nu sunt antrenate în fluxul istoriei; o astfel de formaţiune spirituală fiind, de pildă, după părerea lui Lucian Blaga, aceea a „satului“ românesc, o formaţiune, de fapt „pre-istorică“, ce nu şi-ar fi alterat caracterul, rămînînd neatinsă de vreme. „Satul“ — o „persistenţă reală, vie, a pre-istoriei“, într-un „cîmp istoric“ aflat, altminteri, în neîntreruptă prefacere. Möllberg, eroul lui Andre Malraux, din Les Noyers de l’Altenburg, semnalează, la rîndul său, existenţa, de-a lungul nesfîrşitului şir de civilizaţii umane, a unor enclave cu desăvîrşire neatinse de istoricitate; „creştinătatea“ — spune Möllberg — „este plină de inşi care nu sunt cîtuşi de puţin creştini. Nu am în vedere, desigur, pe cei care sunt atei! Nu, cei la care mă gîndesc nu sunt nimic; pur şi simplu, ei nu sunt nimic“. Romanul lui Andre Malraux nu-şi propune însă altceva, decit să pună în relief rostul înalt al acestor grupuri umane ce „nu participă la civilizaţia lor“; ei nu sunt, într-adevăr, „nimic“, dar tocmai pe un astfel de „nimic“ se întemeiază de fapt însăşi permanenţa omului, de-a lungul veacurilor! Existenţa umană relevă aşadar, nu încape vorbă, o dimensiune a istoricităţii; în explorarea acestei dimensiuni, literatura va avea să se întîlnească întotdeauna, desigur, cu istoria. O imagine multidimensională a existenţei umane nu va pierde, totuşi, din vedere o dezvoltare a acesteia, deopotrivă, şi pe o dimensiune a istorică, în oricare operă literară majoră vom putea remarca o asemenea împletire şi integrare a celor două dimensiuni fundamentale ale existenţei umane. Unul dintre cele mai convingătoare exemple pe care le cunosc, în această direcţie, mi se pare a fi impunătorul roman tolstoian Război şi pace, îmi iau îngăduinţa de a semnala o singură scenă, în care cele două perspective de care am amintit se alătură, dînd naştere unui efect de puternic contrast. Este vorba de scena în care prinţul Bolconski cade rănit, pe cîmpul de bătălie de la Austerlitz, întins pe spate, prinţul nu mai are dinaintea ochilor vălmăşagul confuz al istoriei, ci seninul abstract al cerului, aparţinînd unui timp al veşniciei: „Deschise ochii, nădăjduia să poată vedea cum se isprăvise lupta dintre francezi şi tunari, căci i-ar fi plăcut să ştie dacă tunarul cel roşcovan a fost sau nu ucis, şi dacă tunurile au fost capturate sau salvate. Dar nu văzu nimic. Deasupra lui nu mai era acum nimic decit cerul, înaltul cerului, înnourat şi totuşi nesfîrşit de adine, mişcîndu-şi domol pe boltă norii sur... ’Ce linişte, ce pace solemnă, cu totul altfel decît atunci cînd mă sileam să fug — gîndi prinţul Andrei — altfel decît atunci cînd alergam cu toţii, strigam şi luptam; altfel decît atunci cînd tunarul şi franţuzul îşi smulgeau unul altuia, cu furie şi spaimă, vergeaua din mină — cu totul altfel lunecă acum, pe înaltul nemărginit al cerului, norii. Cum de n-am văzut eu pînă acum înaltul acesta al cerului?’“. Eroii unui tratat de istorie nu-şi vor ridica niciodată privirea, pentru a urmări trecerea domoală a norilor, pe înaltul senin al cerului; o astfel de privire îşi va avea însă întotdeauna un rost al ei, într-o carte de ficţiune. La Liviu Petrescu Riscurile abordării unei teme de genul celei ce ni se propune acum (Literatură şi istorie) se înşiră între academism şi o fugă „eseistică“ după paradoxuri. Intre cele din urmă, ispita de a demonstra că raportul acesta este omniprezent, indiferent de caracterul „literaturii“ discutate (căci există o istoricitate difuză, emanînd din orice operă literară, în măsura în care forma însăşi e purtătoare de istorie) sau, dimpotrivă, că noţiunile sunt incompatibile sau succesive (în linia opoziţiei platoniciene între mythos şi logos din Gorgias LXXIX, 531-1 sau în prelungirea distincţiei aristotelice din Poetica, IX, 1451( unde se contrapun, în fond, „universalul“ poeziei şi „particularul“ istoriei), ca să nu mai spunem nimic de o acceptare a relaţiei lor în sensul de a pretinde că istoricitate adevărată au numai romanele contemporaneităţii celei mai stricte, pentru că numai în ele se imprimă, vrînd-nevrînd, sigiliul autentic (sau deformările revelatoare) ale unui timp istoric anume — aceste tentaţii se înfăţişează, toate, în egală măsură de atrăgătoare, spiritului. Să începem, totuşi, mai concret, prin a accepta că există o literatură interesată preponderent de istorie şi să precizăm îndată că relaţia nu poate fi făcută, în principiu, obiectul niciunei judecăţi de valoare; cu alte cuvinte, în sine, faptul de a fi „istorică“ nu conferă — discutăm pe un plan abstract — nici un fel de valoare unei scrieri (poezie, roman, nuvelă), ar fi suficient să ne amintim de avalanşa de literatură proastă pe teme istorice, scrisă la noi de vreo sută de ani încoace, pentru a verifica adevărul acestei aserţiuni. Sau, ca să exemplificăm, nuvelele şi romanele „istorice“ ale lui Pop Florantin, scrise în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, avîndu-i ca eroi pe Decebal şi Tuhutum, pe Horia, Ştefan sau Avram Iancu, au tot atîta greutate în literatura noastră cît indigestele producţii ale atîtor contemporani, specializaţi în confecţia iresponsabil însăilată pe evenimentele mari ale istoriei româneşti. Istoria devenită rentabilă, vacuum în care se absorb toţi „confecţionerii“ (de ce n-am introduce acest barbarism din limbajul tehnic în cel critico-literar?), dedaţi profitabilei activităţi, iată ceea ce se obţine în această zonă a „bunelor intenţii“ care, se ştie, nu podesc numai spaţiul literaturii. Să observăm, însă, că, aducînd în discuţie buruiana unei aşazise literaturi „istorice", cădem îndată pradă unei concepţii asupra istoriei, sau, mai exact, asupra istoriografiei, pe care istoricii înşişi au depăşit-o. Istoria nu mai este „prinsă“ istoriografie numai în structuri narative: mutarea accentului de pe macroistorie pe micro-istorie a sfîrşit prin a deplasa interesul de pe marile personalităţi şi evenimente, pentru a se putea recompune ansamblul unei epoci ce nu mai e văzută numai ca o scenă pe care se mişcă personaje privilegiate şi unde au loc acte decisive, ci ca o structură complexă înglobînd mentalităţi şi cutume, o viaţă materială anumită, gusturi şi atitudini specifice, iar spectroscopia atîtor straturi devine în modul cel mai pertinent misiunea istoricului. Marea şcoală a istoriografiei franceze, de pildă (Braudel, Dubii, Le Roy-Ladurie, Le Goff etc.) demonstrează, prin marea ei audienţă, că interesul pentru trecut nu dispare niciodată şi că doar modul nostru de a vedea ajunge să cadă în rutină şi să fie depăşit. Ne-am putea hazarda să credem că însăşi istoria „narativă“ a evenimentelor, a marilor acte şi a marilor personalităţi, hermeneutica însăşi a proceselor istorice, iese îmbogăţită din acest gen de abordare. Fenomenul găseşte o anume consonanţă în planul „literaturii istorice“. György Lukács a observat cu fineţe că romanul istoric „ca expresie literară a istoricizării simţului vieţii, a înţelegerii istorice crescînde faţă de problemele societăţii contemporane, a dus în mod necesar la o formă superioară a romanului de actualitate, de exemplu la Balzac şi Tolstoi.“ Ni se înfăţişează aici o omologie ce ar rămîne simplă dacă, în diagrama trasată de esteticianul maghiar, n-ar trebui să adăugăm un al doilea moment, în care istoria, ce comunicase generaţiei lui Walter Scott şi celei ■ a lui Alessandro Manzoni sentimentul unei analogii (încît preocuparea pentru istoric decurgea din interesul pentru actualitate), devine, pentru cea următoare, pretextul unei fugi din prezent, spaţiu în esenţă străin. Avem de-a face, deci, nu cu o omologie simplă, ci, în realitate, cu o proporţie inversă. Istoriografia a început prin a se ocupa de marile evenimente şi personalităţi ale trecutului, resimţite în esenţă ca substanţial dife- DISJUNCŢI! ' ŞI ONVERSA urma urmelor romanul Război şi pace se deosebeşte de orice tratat de istorie, ce descrie bătălia de la Austerlitz, printr-un singur detaliu: în romanul lui Tolstoi figurează și cerul de la Austerlitz!